Evaziune fiscală. latură civilă. disjungerea judecării laturii civile de cea penală în cauzele în care stabilirea vinovăţiei inculpatului şi individualizarea pedepsei se raportează la întinderea pagubei produse prin infracţiune.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 463A din data de 15.03.2016
Domeniu: Evaziune fiscală. Aspecte de drept procesual. Disjungerea acțiunii civile de acțiunea penală.
EVAZIUNE FISCALĂ. LATURĂ CIVILĂ. DISJUNGEREA JUDECĂRII LATURII CIVILE DE CEA PENALĂ ÎN CAUZELE ÎN CARE STABILIREA VINOVĂȚIEI INCULPATULUI ȘI INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI SE RAPORTEAZĂ LA ÎNTINDEREA PAGUBEI PRODUSE PRIN INFRACȚIUNE.
(decizia penală nr. 463/A/15.03.2016 dosar nr. 2974/87/2014)
Prin sentința penală nr.97/24.11.2015, Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul L.D., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.9 al. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 al. 1 Cod penal, art. 5 Cod penal și art. 396 al. 10 Cod procedură penală și a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie și pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b și c Cod penal din 1969.
Prin aceeași sentință, s-a dispus disjungerea cauzei penale privind pe inculpatul S.D. și latura civilă a cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman nr. 295/P/2011 din data de 7 octombrie 2014 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.D. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de dispozițiile art. 9 al.1 lit. b din Legea nr. 241/2005 și a inculpatului L.D., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. al.1 lit. b din Legea nr.241/2005 constând în aceea că în anul 2009, în calitate de administratori la SC A. I. 2005 SRL C. și respectiv, SC C. C. SRL A., inculpații L.D. și respectiv, S.D., nu au înregistrat în evidențele contabile ale societăților comerciale respective cantitatea de 80 tone îngrășăminte chimice, și veniturile realizate din vânzarea acesteia, sustrăgându-se de la plata obligațiilor fiscale datorate bugetului consolidat al statului cu suma de 40.012 lei, din care TVA în sumă de 21.721 lei și impozit pe profit de 18.291 lei - inculpatul L.D., și cu suma de 27.745 lei, din care TVA în sumă de 21.721 lei și impozit pe profit de 6.024 lei - inculpatul S.D..
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și inculpatul L.D..
Parchetul a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, apreciind că în mod greșit s-a reținut starea de recidivă mare postexecutorie față de inculpat, aspect care rezultă din sentințele penale atașate la dosarul cauzei. Parchetul a arătat că, conform dispozițiilor noii legi, termenul de reabilitare de 4 ani este împlinit, neavând relevanță dacă între timp au mai fost sau nu săvârșite infracțiuni.
A mai apreciat că un motiv de nelegalitate a sentinței atacate îl reprezintă aplicarea în sarcina inculpatului a unei pedepsei complementare prevăzute de art.65 Vechiul Cod penal, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a, b și c Vechiul Cod penal, instanța de fond nestabilind durata aplicării acestei pedepse.
Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii instanței de fond constă în aceea că inculpatul nu a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în solidar cu partea responsabilă civilmente în conformitate cu dispozițiile art.274 alin.3 Cod procedură penală.
Apelantul - inculpat L:D., prin apărătorul său ales, a solicitat admiterea apelului și trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea fondului, deoarece nu s-a realizat o contopire a pedepselor ce i-au fost aplicate.
A arătat că, deși prima instanță la termenul din 20.10.2015 a solicitat copii de pe sentințele penale în baza cărora se executau pedepsele de el, această probă a fost administrată după ce instanța a rămas în pronunțare, ceea ce este nelegal, iar în căile de atac nu se pot efectua contopiri, astfel cum s-a stabilit și prin Decizia RIL nr. 70/2007 a ÎCCJ.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate, apreciind că se impune a se constata ca lege penală mai favorabilă legea veche, cu stabilirea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, cu reținerea art. 74 alin. 1 lit. a și c rap. la art. 76 lit. d C. pen..
Analizând sentința penală atacată, prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în limitele devoluate, Curtea apreciază apelul ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Se impune a fi analizată cu precădere critica vizând modalitatea nelegală în care instanța de fond a dispus atașarea copiilor de pe hotărârile prin care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără a pune în discuție și fără a soluționa situația juridică a inculpatului din punct de vedere al pluralității de infracțiuni, critica inculpatului și a parchetului în această privință fiind fondată.
Curtea remarcă faptul că prin decizia nr. 70/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit că ";Instanțele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a făcut obiectul judecății cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță.";
Cum considerentele avute în vedere de instanța supremă sunt de actualitate, dispozițiile pe care se întemeiază nu au fost modificate deși a intrat în vigoare un nou cod de procedură penală, decizia data în interpretarea obligatorie a instanței supreme își păstrează valabilitatea în considerarea art. 474 indice 1 Cod procedură penală. Astfel, instanța supremă și-a fundamentat soluția pe limitele efectului devolutiv, în sensul că instanța de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze și să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt și de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăți anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părților interesate și al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, instituit prin art. 129 din Constituția României. De altfel, soluția se impune pentru a garanta respectarea dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală garantat de art. 2, Protocol 7 CEDO, în contextul în care lipsa cercetării judecătorești echivalează cu lipsa judecății în primă instanță, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanța de apel având obligația de a se asigura că drepturile garantate de Convenție "să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii";. Este adevărat că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac devolutivă, instanța de apel având plenitudine de jurisdicție, putând reaprecia și statua asupra vinovăției, însă această caracteristică nu echivalează cu a statua în primă și ultimă instanță asupra situației de fapt, apelul fiind în principal o cale de atac și, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, control judiciar ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăți efective în primă instanță.
Mai mult, Curtea din oficiu constată că prima instanță deși a dispus disjungerea laturii penale în raport de coinculpatul S.D., a prezentat în sentință situația de fapt reținută pe baza analizei probatoriului administrat în raport de ambii inculpați trimiși în judecată ceea ce aduce atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul S.D.. De altfel, se remarcă faptul că prima instanță a dispus și disjungerea laturii civile în integralitatea sa, deși a reținut cuantumul prejudiciului cauzat, judecarea acțiunii penale fiind de altfel, indisolubil legată de soluționarea acțiunii civile în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală.
Astfel, în cadrul soluționării unitare a cauzei penale, stabilirea întinderii prejudiciului produs prin fapta de evaziune fiscală constituie un element esențial ce se reflectă în încadrarea juridică a faptei, dar și în planul tragerii la răspundere penală, în procesul individualizării pedepsei, ținând seama de gravitatea consecințelor păgubitoare.
Curtea subliniază că dispozițiile ce reglementează procedura în cazul recunoașterii învinuirii - art. 374 al. 4 Cod procedură penală, art. 375 Cod procedură penală și art. 377 Cod procedură penală nu au preluat dispozițiile art. 320 indice 1 al. 5 din Codul de procedură penală din 1968 care acordau posibilitatea instanței de a soluționa separat acțiunea civilă în cazul în care se proceda la judecată potrivit procedurii simplificate. De altfel, din dispozițiile legale în vigoare incidente, reiese caracterul de excepție al unei astfel de măsuri, art. 46 al. 1 Cod procedură penală statuând în sensul că instanța poate dispune disjungerea "pentru motive temeinice";, art. 25 al. 1 Cod procedură penală stabilește expres că "Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile.";, iar art. 26 Cod procedură penală prevede expres că disjungerea acțiunii civile poate fi dispusă atunci "când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale";. Curtea remarcă faptul că prima instanță nu a motivat care a fost rațiunea pentru care a considerat justificată măsura disjungerii, rațiune care a prevalat justei soluționări a cauzei, în contextul în care față de complexitatea cauzei și comportamentul autorităților, durata procesului penal apare ca fiind una rezonabilă.
Curtea apreciază că din rațiuni ce țin de principiul aflării adevărului și unei juste soluționări a cauzei nu poate fi justificată disjungerea judecării laturii civile de cea penală în cauzele în care stabilirea vinovăției inculpatului și individualizarea pedepsei se raportează la întinderea pagubei produse prin infracțiune. De altfel, această orientare constantă a jurisprudenței instanței supreme este în prezent consacrată și legislativ prin dispozițiile ce reglementează disjungerea la care am făcut referire în precedent, dar și specific în cazul procedurii simplificate, art. 377 al. 5 Cod procedură penală menționând expres că "Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 al. 5-10 aplicându-se în mod corespunzător";.
Așa fiind, Curtea va admite apelurile, va desființa sentința penală apelată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul Teleorman în vederea reunirii la cauza cu nr. 3979/87/2015 și soluționării laturii penale concomitent cu latura civilă, cu termen la 26.04.2015.
