Extrădare
| Comentarii |
|
Judecarea cauzei de către instanţa de apel cu încălcarea principiului specialităţii, potrivit căruia o persoană nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru fapte comise anterior predării sale, altele decât cele cuprinse în actul de extrădare, decât dacă statul care a predat-o consimte, sau dacă, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia nr. 567 din 12 iunie 2012
Prin sentința penală nr. 2422 din 26 noiembrie 2004, Judecătoria Oradea, în baza art. 215 alin. (1) și (4) C.pen., a condamnat-o pe inculpata D.C.D. la 2 pedepse de câte 3 ani închisoare.
în baza art. 215 alin. (2), (3) și (4) C.pen., a fost condamnată inculpata D.C.D., la 2 pedepse de câte 3 ani închisoare.
în baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C.pen., i s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare, inculpata urmând să execute o pedeapsa rezultantă de 3 ani 2 luni închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 C.pen.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, înregistrat la instanță la 5.09.2003, a fost trimisă în judecată inculpata D.C.D., pentru săvârșirea unui număr de 2 infracțiuni de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (l) și (4) C.pen. și 2 infracțiuni de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (2), (3), (4) C.pen.
în fapt, s-a reținut că în cursul lunii septembrie 2002 în baza unor rezoluții infracționale distincte, inculpata în calitate de administrator al unei societăți comerciale a emis file CEC pentru care nu a existat provizia necesară prejudiciind astfel un număr de 4 societăți comerciale, cu suma totală de 2.289.188.119 lei.
Fiind legal citată inculpata nu s-a prezentat în instanță pentru a fi audiată.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpata D.C.D., partea responsabilă civilmente SC G.I.E. SRL Oradea, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, solicitând deopotrivă desființarea hotărârii atacate ca nelegală și netemeinică.
Prin decizia penală nr. 197 din 19 decembrie 2011, Tribunalul Bihor, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C.proc.pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de către inculpata D.C.D. și de către partea responsabilă civilmente SC G.I.E. SRL Oradea.
în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., a admis apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva sentinței penale nr. 2422 din 26.11.2004, pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care a modificat-o în sensul că:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani 2 luni închisoare cu aplicarea art. 71 și 64 C.pen., în pedepsele componente respectiv 4 pedepse de 3 ani închisoare și sportul de 2 luni închisoare pe care l-a înlăturat.
A înlăturat paragraful 2 privind dispoziția instanței de fond de condamnare a inculpatei în temeiul dispozițiilor art. 215 alin. (2), (3), (4), C.pen. la două pedepse de câte 3 ani închisoare (pct. 3, 4 rechizitoriu).
în baza art. 334 C.proc.pen. a schimbat încadrarea juridică atribuită faptelor descrise la pct. 3 și 4 din rechizitoriu din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (2), (3), (4) C.pen. în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (2), (3) C.pen.
în baza art. 215 alin. (2), (3) C.pen. a condamnat-o pe inculpata C.D.C. (pct. 3, 4 din rechizitoriu) la două pedepse de câte 3 ani închisoare.
In baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C.pen. a contopit pedepsele individuale aplicate inculpatei în pedeapsa mai grea de 3 ani închisoare la care a adăugat un spor de 2 luni închisoare, inculpata urmând să execute o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 2 luni închisoare.
A limitat conținutul pedepsei accesorii aplicată de instanța de fond la interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.pen.
In baza art. 7 art. 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990 a dispus înregistrarea hotărârii de condamnare a inculpatei în Registrul Comețului după rămânerea definitivă a acesteia.
A respins cererea inculpatei de schimbare a încadrării juridice.
A menținut restul dispozițiilor sentinței penale apelate
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că judecătoria a reținut corect că probele menționate demonstrează fără nici un dubiu starea de fapt reținută.
Astfel, sub aspect subiectiv este evidentă vinovăția inculpatei aceasta știind în momentul emiterii CEC-ului că pentru valorificarea acestuia nu există proviziunea necesară, iar emiterea CEC-ului de către inculpată a fost făcută în scopul evident de a obține un folos material, câtă vreme din datele cauzei rezultă că aceasta a valorificat produse petroliere achiziționate, iar contravaloarea acestora nu a fost achitată furnizorului în nici un alt mod.
Raportat la această intenție frauduloasă a inculpatei s-au impus următoarele distincții: între infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. și infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934 respectiv între infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (4) C.pen. și în fracțiunea prevăzută și pedepsită de art. art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Cu privire la distincția dintre infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. și infracțiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, sub aspect obiectiv, în opinia instanței de apel suntem în prezența infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (4) C.pen. și nu a infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 85/1950 în pofida faptului că inculpata a predat CEC-ul nesemnat beneficiarului său, din declarația martorului P.F. (fila 90 dosar instanță) rezultă că acest fapt s-a produs datorită înțelegerii făcute cu inculpata, ca CEC-ul să fie prezentat în bancă doar la data de 4.10.2002, când inculpata urma să dețină proviziunea necesară, dată la care martorul a completat pe CEC această dată și a prezentat instrumentul de plată în bancă.
Emiterea cec-ului în alb (fără dată) nu mai constituie infracțiunea prevăzută de art. 83 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/2003 întrucât cecul în alb a fost recunoscut prin Normele B.N.R., care îi atribuie valabilitate, fapta de emitere a unui astfel de cec nemaicăzând sub incidența Legii nr. 59/1934. Totodată, absența formulei „înaintea plăți posesorul va completa cecul fără a depăși suma de …” nu invalidează cecul în alb, stipularea acesteia fiind doar o recomandare cuprinse în normele cadru ale B.N.R. pentru a evita imposibilitatea probatorie a emitentului în cazul în care beneficiarul depășește înțelegerile inițiale.
Mai mult, chiar presupunând că această faptă de emitere a unui cec în alb ar fi încă încriminată tribunalul a fost de părere că în cauză nu putea fi reținută, raliindu-se soluției adoptate în practica judiciară, în sensul încadrării unei astfel de fapte în dispozițiile art. 215 alin. (4) C.pen., întrucât dincolo de faptul că beneficiarul contestă că CEC-ul i-a fost lăsat ca o garanție a plății, modul de operare (din documentele bancare rezultă că societatea inculpatei se afla în interdicție bancară de a emite CEC-uri în perioada 13.08.2002 -7.10.2003, aceasta fiind înregistrată în baza de date a centralei incidentelor de plăti cu 18 incidente de plată, iar achiziția de produse petroliere s-a realizat în data de 30.09.2002) evidențiază intenția inculpatei de a înșela și nu de a lăsa o garanție furnizorului, căruia i-a lăsat un CEC cu toate elementele esențiale menționate, mai puțin data care urma să fie menționată de acesta, întrucât inculpata știa că nu are proviziune pentru acoperirea CEC-ului nici la data emiteri, nici la data la care i-a solicitat beneficiarul să introducă CEC-ul în bancă, împrejurări atestate de înscrisurile bancare, și nici nu a dovedit existența unor blocaje financiare care să împiedice alimentarea contului bancar până la data de 4.10.2002.
Cu privire la distincția dintre infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. și în fracțiunea prevăzută și pedepsită de art. art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, tribunalul a precizat următoarele:
Soluția de reținere a dispozițiilor art. 215 alin. (4) C.pen., ori de câte ori există date obiective ce demonstrează intenția de inducere în eroare a fost adoptată de însăși înalta Curte de Casație și Justiție, care prin decizia nr. 9/2005 dată într-un recurs în interesul legii admite că fapta de emitere a unui CEC fără acoperire nu poate constitui infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. în ipoteza în care beneficiarul CEC-ului are cunoștință în momentul emiterii CEC-ului, că nu există disponibilul necesar acoperirii CEC-ului la tras, deoarece în acest caz infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. îi lipsește un element constitutiv esențial respectiv inducerea în eroare. Cu alte cuvinte elementul de distincție între cele două infracțiuni - art. 215 alin. (4) C.pen. și art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 - îl constituie existența sau inexistența elementului de inducere în eroare.
împrejurarea de fapt de a cunoaște în momentul emiterii CEC-ului că nu există acoperire bancară pentru acesta nu constituie în mod absolut o justificare pentru încadrarea faptei în dispozițiile art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 câtă vreme, în considerentele deciziei sus menționate, înalta Curte argumentează cu claritate că distincția o face nu această împrejurare de fapt, ci existența sau inexistența inducerii în eroare.
Ca atare, aplicând acest raționament în speța de față este evident că în condițiile în care beneficiarul CEC-ului știa că în momentul emiterii acestuia nu exista proviziunea necesară, dar că aceasta va exista în data de 4.10 și în condițiile în care inculpata permite beneficiarului CEC-ului să insereze acea dată în cuprinsul său, a existat o evidentă inducere în eroare, deoarece ceea ce a susținut inculpata la momentul emiterii CEC-ului a fost că, aceasta nu avea disponibil la această dată, dar că acest disponibil va exista la o dată ulterioară, precizată beneficiarului și dându-i-se acestuia posibilitatea de a consemna acea dată pe CEC și de a prezenta instrumentul de plată în bancă la acea dată. Nu s-a putut accepta punctul de vedere, simplist în opinia instanței, de a considera ca nu exista înșelăciune ori de câte ori se cunoaște în momentul emiterii cec-ului că nu exista proviziunea necesară, întrucât recursul în interesul legii are în vedere lipsa inducerii în eroare care poate avea loc și intr-o astfel de ipoteză. Bunăoară, în speța de față, când beneficiarul cec-ului știa că la momentul emiterii acestuia nu exista proviziunea necesară, însă că aceasta va exista la câteva zile după emiterea cec-ului, în fapt beneficiarul cec-ului știind ca acesta are acoperire și că poate deconta suma de bani înscrisă în cuprinsul său, nicidecum că este o garanție.
Ca atare, infracțiunea prevăzută de art. 83 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/2003 ar fi subzistat în cauză doar în cazul în care beneficiarul CEC-ului știa că emitentul nu are disponibil în cont și a primit CEC-ul în cauză drept garanție, fapt ce ar fi exclus intenția frauduloasă a emitentului. în prezenta cauză însă această concluzie nu poate fi reținută, fiind infirmată atât de beneficiarul CEC-ului cât și în mod obiectiv de modul general de operare al inculpatei ce se desprinde din analiza celor 4 infracțiuni judecate.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat corectă încadrarea juridică dată faptei de la pct. 1 din rechizitoriu de către instanța de fond și nefondate susținerile inculpatei.
Pentru considerentele sus expuse cu privire la încadrarea juridica instanța de apel a respins cererea inculpatei de schimbare a încadrării juridice, apreciind ca în nici una din situațiile analizate nu este incidentă Legea nr. 59/1934. Ca element suplimentara instanța de apel a mai reținut ca apărarea inculpatei în sensul ca a avut relații comerciale vechi cu furnizorii, analizată în sine nu are nici un efect exonerator, onorarea unor obligații anterioare fata de aceștia având, privind în mod independent de alte date, o semnificație relativă sub aspectul bunei credințe a inculpatei, iar în contextul cauzei de fata este lipsită cu desăvârșire de această semnificație câta vreme inculpata, conform datelor cauzei, a acționat știind că nu deține provizie în detrimentul mai multor persoane și cunoscând că niciuna din obligațiile asumate nu a fost onorată, ceea ce evident denotă intenția frauduloasa a acesteia. Cu alte cuvinte emiterea de cec fără acoperire nu a fost nici ocazională, nici accidentală, ci deliberată și în scopul obținerii de foloase, cu prejudicierea altor persoane.
Față de aceste considerente, instanța de apel a apreciat că instanța de fond în mod just a dispus condamnarea inculpatei, iar pedeapsa principala aplicată faptelor de la pct. 1, 2 este justă.
Sub aspect sancționator, respectiv în ceea ce privește pedepsele accesorii s-au interzis în mod automat toate drepturile prevăzută de art. 64 C.pen., astfel încât raportat la natura infracțiunilor comise și gravitatea acestora s-a apreciat ca se impune limitarea conținutul pedepsei accesorii aplicată de instanța de fond la interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.pen. S-a apreciat că dreptul prevăzut la lit. c) nu se impune a fi interzis raportat la durata mare de timp scursă de la data comiterii faptelor, lipsind indicii privind perpetuarea în timp a unor astfel de activități de către inculpată, astfel încât în concret nu se justifica interzicerea dreptului de a administra o societate de către inculpată după 9 ani de la data comiterii faptei și fără ca în acești 9 ani inculpata să recurgă la acțiuni similare.
Rejudecând cauza instanța de apel a îndreptat omisiunea instanței de fond în sensul că în baza art. 7 art. 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990 a dispus înregistrarea hotărârii de condamnare a inculpatei în Registrul Comerțului după rămânerea definitivă a acesteia.
Cu privire la critica adusă de parchet privind omisiunea instanței de fond de a dispus confiscarea respectiv confiscarea și anularea filelor cec s-a reținut că aceste masuri nu se impun a fi dispuse în cauză, nedeclarându-se fals niciun înscris, întrucât cec-urile pot fi învestite cu formula executorie și executate, astfel încât nu se impune confiscarea lor, acestea conservând valabil drepturi ale beneficiarilor. Sub acest aspect s-a reținut că înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 43/13.10.2008 a statuat că chiar și în cazul în care cecul a fost emis cu nerespectarea condițiilor cerute de lege, el constituie titlu executoriu, astfel încât nu mai este necesară o hotărâre judecătorească pentru ca partea vătămată creditoare să își poată acoperi prejudiciul, acesta putând fi recuperat prin însăși punerea în executare silită a cecului după o prealabilă învestire cu formulă executorie.
Sub aspect procedural, s-a menționat că inculpata a solicitat desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond motivând că sentința a fost pronunțată în momentul în care se afla arestată în Italia, precum și că hotărârea instanței de fond este nemotivată.
Al doilea motiv nu este fondat, hotărârea instanței de fond cuprinzând considerente care permit exercitarea efectivă a controlului judiciar.
Cu privire la primul motiv s-a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată în ședința publică din 26 noiembrie 2004.
Din conținutul deciziei penale nr. 193/R/2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea și identificată de către instanța de apel în sistemul Ecris rezultă că prin adresa nr. S/75459/AN/29.11.2004 Biroul Național interpol a comunicat I.P.J. Bihor faptul că inculpata D.C.D. a fost arestată preventiv la data de 26.11.2004 de către autoritățile italiene din Siderno - Reggia Calabria în vederea extrădării către România.
Rezultă așadar că exact în ziua în care a avut loc pronunțarea hotărârii atacate - 26 noiembrie 2004 - inculpata D.C.D. a fost arestată de către autoritățile italiene.
Potrivit art. 379 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., instanța de apel a desființat hotărârea atacată și a dispus rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată, atunci când judecata cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta sau de a înștiința instanța despre această imposibilitate.
Potrivit art. 310 alin. (2) C.proc.pen. la pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.
Ca atare, prezența sau lipsa inculpatului de la pronunțarea hotărârii sau imposibilitatea prezentării acestuia la pronunțarea hotărârii nu se sancționează cu desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Un motiv de natura celui invocat de către inculpat s-a apreciat că ar avea relevanță juridică în contextul analizării respectării termenului de declarare a căii de atac, mai mult inculpatei i-a fost comunicată hotărârea atacată, nefiind prezentă la nici unul din termenele de judecată ale instanței de fond astfel încât este exclusă orice vătămare adusă acesteia.
Față de aceste considerente, cererea inculpatei de desființare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de fond a fost apreciată ca fiind nefondată.
S-a mai precizat că din actul aflat la fila 230 din dosarul de apel, vol. I, rezultă că inculpata D.C.D. a fost extrădată de către autoritatea italiană în dosarele nr. 7889/271/2004 și nr. 9127/271/2006, solicitarea de extrădare nefiind făcută la acea dată și în prezenta cauză.
La termenul de judecată din 14.12.2009 inculpata s-a prevalat de principiul specialității, declarând că, în conformitate cu art. 73/1 din Legea nr. 304/2004, înțelege să nu-și dea acordul pentru a fi judecată în prezenta cauză pentru care nu s-a solicitat extrădarea.
La termenul de judecată din 10.03.2010 - fila 231 din dosarul de apel - vol. 2, instanța de apel în baza art. 731 din Legea nr. 304/2004 nemodificată, a solicitat ca autoritatea italiană să-și dea acordul pentru judecarea inculpatei în prezenta cauză.
La data de 18.06.2010 Ministerul Justiției - Serviciul cooperare internațională în materie penală, a comunicat instanței că, în ceea ce o privește pe inculpata D.C.D., Curtea de Apel din Calabria, Italia, a respins prin sentința din 4 aprilie 2007 cererea de extindere a extrădării formulată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 3374/2004 al Judecătoriei Oradea, iar din considerentele hotărârii rezultă că instanța italiană a motivat decizia prin aceea că nu a fost anexat un mandat de arestare preventivă la cererea de extindere. Alăturat acestei adrese, Ministerul Justiției a comunicat instanței de apel toate documentele ce au fost anexate la cererea de solicitare a acordului autorității italiene.
La termenul de judecată din 28 noiembrie 2011 instanța de apel a revenit cu aceeași solicitare la Ministerul Justiției, căruia i s-a adus la cunoștință împrejurarea că, în dosarul nr. 7889/271/2004, prin decizia din 26 mai 2011, Curtea de Apel Reggio Calabria din Italia a admis cererea de extindere a extrădării inculpatei C.D.C. pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, sistemul Ecris evidențiind că nici în această cauză nu există un mandat de arestare preventivă.
Prin adresa din 7.12.2011 Ministerul Justiției a comunicat instanței de apel că s-a întocmit cererea de extindere a extrădării și că aceasta urmează a fi înaintată Ministerului Justiției al Republicii Italiene.
Pe durata judecării apelului inculpata s-a aflat sub interdicția de a părăsi țara, măsură luată în dosarul nr. 4383/111/2007 al Tribunalului Bihor prin decizia nr. 565/R/2007 al Curții de Apel Oradea, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art. 731 art. 1 lit. b) din Legea nr. 302/2004 potrivit cărora inculpata putea fi judecată dacă având posibilitatea să o facă nu a părăsit țara în 45 de zile de la liberarea sa definitivă, aceasta aflându-se intr-o stare restrictivă de libertate.
Față de cele expuse, tribunalul a reținut că în art. 14 din Convenția Europeană de Extrădare se prevede că: 1. persoana care va fi predată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranță, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile următoare: a) când partea care a predat-o consimte. O cerere va fi prezentată în acest scop, însoțită de actele prevăzute la art. 12 și de un proces-verbal judiciar consemnând declarațiile extrădatului. Acest consimțământ se va da atunci când infracțiunea pentru care este cerut atrage ea însăși obligația de extrădare potrivit prezentei convenții; b) când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părții căreia îi fusese predată ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit; 2. totuși partea solicitantă va putea lua măsurile necesare în vederea, pe de-o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripției potrivit legislației sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
S-a arătat apoi că, potrivit art. 74 din Legea nr. 302/2004 modificată, regula specialității prevede că: 1) Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când: a) statul care a predat-o consimte; în acest scop, autoritățile române competente vor transmite statului solicitat o cerere însoțită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2) și de un proces verbal în care se consemnează declarațiile persoanei extrădate; b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român; (2) Autoritățile române vor lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte, unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, iar pe de altă parte, întreruperii prescripției potrivit legislației române, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă; (3) Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracțiunii recalificate ar îngădui extrădarea; (4) în cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) cererea adresată statului străin se formulează de către Ministerul Justiției, în baza încheierii instanței competente să soluționeze cauza în primă instanță, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanței pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz.
Analizând textul de lege invocat instanța de apel a reținut că alin. (2) evidențiază, fără nici un echivoc, voința legiuitorului de a împiedica prescrierea răspunderii penale, îngăduind efectuarea unor acte de întrerupere a cursului prescripției, trimiterea persoanei de pe teritoriul său sau recurgerea la o procedură în lipsă. Dacă actele ce întrerup cursul prescripției, respectiv potrivit legislației noastre comunicarea unor acte de procedură, nu au caracterul unor acte procesuale severe, celelalte două soluții permise de legiuitor trimiterea persoanei de pe teritoriul său și recurgerea la o procedură în lipsă, ilustrează tocmai voința fermă a acestuia de a crea un cadru care să nu permită persoanei ca până la adoptarea unei soluții de către autoritatea solicitată, aceasta prevalându-se de principiul specialității, să eludeze răspunderea penală.
Dispozițiile cuprinse în alineatul 2 limitează astfel principiul specialității, la a nu permite judecarea unei persoane fără acordul autorității străine ce a acordat extrădarea, cuvântul ,,judecată,, având în opinia instanței de apel sensul de a nu se adopta o soluție în cauză, respectiv de încetare a procesului pentru lipsa acestui acord sau soluția de condamnare ori de achitare în cazul existenței acordului. S-a considerat astfel că nu se exclude ca statul să-și deruleze proceduri judiciare care să preîntâmpine intervenția prescrierii răspunderii penale.
Așa cum s-a arătat, în opinia instanței de apel, este recunoscută statului posibilitatea de a recurge la o procedură în lipsă, evident tot pentru a preîntâmpina intervenția prescrierii răspunderii penale, câtă vreme în același text se vorbește și despre efectuarea unor acte întrerupătoare de prescripție.
Problema pe care o ridică textul de lege, în opinia instanței de apel, este aceea a limitelor până la care se poate derula procedura judiciară, având în vedere că acordul statului solicitat poate fi acordat chiar și după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ceea ce ar echivala cu o judecare definită a persoanei în absența acestui acord și cu posibilitatea relativă de reluare a judecării cauzei câtă vreme nu există prevăzut un caz expres de revizuire, rămânând exclusiv la aprecierea instanței împrejurarea privind admisibilitatea unui astfel de caz de revizuire.
Această problematică a continuării judecării cauzei până la obținerea răspunsului autorităților italiene, instanța de apel o tratează și prin similitudine cu situația de practică judiciară existentă anterior modificărilor aduse procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate, când instanța nu mai suspenda cursul judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate în pofida unui text de lege expres, apreciind că deziderate mult mai importante, cum ar fi satisfacerea unor exigențe legate de cauzele în care erau dispuse măsuri preventive - soluționarea cu celeritate, înlăturarea posibilității de prescriere a răspunderii penale, justificau continuarea judecății. Soluția de continuare a judecății era astfel adoptată în raport de particularitatea fiecărei spețe, cristalizându-se în practică și anumite criterii, respectiv aflarea cauzelor în faza de judecată în fond, respectiv cauze care până la soluționarea definitivă presupun trecerea unui interval însemnat de timp, fiind astfel eliminat riscul soluționării definitive a cauzei anterior soluționării excepției de neconstituționalitate sau aflarea cauzei în căi de atac, dar cu acte de cercetare judecătorească în curs (expertize) ce presupun trecerea unui interval de timp mai mare până la efectuare.
S-a arătat că, în speță, termenul de prescripție specială a răspunderii penale este de 15 ani, iar până în prezent s-au scurs 9 ani - faptele fiind comise în anul 2002- cauza fiind în apel. Deși în mod aparent se poate obiecta față de caracterul iminent al prescrierii răspunderii penale invocat de instanța de apel, se apreciază că perioada de timp de 9 ani, în condițiile în care cauza nu a avut mai multe cicluri procesuale, în condițiile în care aceasta are o anumită complexitate, justifică prezenta judecată, jumătatea termenului de prescripție fiind depășită cu 2 ani, iar finalitatea prezentei proceduri de judecată nu poate fi anticipată cu certitudine ca fiind în viitorul imediat apropiat. în altă ordine de idei, exceptând această analiză privind durata posibilă a procedurii de judecată, instanța de apel a apreciat iminența prescrierii răspunderii penale, aspect pus alăturat celui anterior enunțat în discuția părților, și din perspectiva modificărilor legislative substanțiale ce urmează a fi adoptate, în concret, modificări aduse limitelor de pedeapsă ale infracțiunii de înșelăciune. De altfel, în practica judiciară se remarcă această tendință a părților de a determina tergiversarea cauzelor și astfel soluționarea lor sub incidența noilor reglementări, respectiv acolo unde acestea aduc modificări în sensul diminuării pedepselor.
S-a apreciat că o astfel de conduită nu poate fi acceptată, răspunderea penală pentru comiterea de infracțiuni fiind un element cu o semnificație majoră ce vizează nu atât individul, cât societatea însăși, prin efectul prevenției generale.
Instanța de apel a mai reținut că judecata din acest moment presupune parcurgerea a cel puțin încă unei faze de judecată, respectiv cea a recursului, neexistând astfel riscul soluționării definitive a acesteia până la exprimarea unei poziții de către autoritatea italiană. Mai mult, s-a opinat că soluția ce urmează a fi adoptată de autoritatea italiană în niciuna dintre variantele sale - dare de acord, refuz acord - nu conduce la invalidarea judecății în apel, întrucât s-a apreciat că acordul autorității solicitante nu este o condiție de exercitare a acțiunii penale, câtă vreme sunt îngăduite acte întrerupătoare de prescripție, chiar o procedură în lipsă, în caz contrar toate acestea ar fi invalide ceea ce ar crea o contrarietate între dispozițiile legii. în opinia tribunalului, judecata în apel are un caracter valid, acordul autorității solicitate fiind necesar așa cum s-a arătat de la bun început, pentru a putea pronunța o hotărâre definitivă în cauză, acesta fiind sensul atribuit de instanța de apel noțiunii de „judecată” vizată de art. 73 ce instituie regula specialității, concluzie care așa cum reiese din cele ce preced, a fost desprinsă din interpretarea unitară a acestui text de lege cu referire expresă la alineatul 2.
Mai mult, prin prisma argumentelor expuse privind durata procedurii până în prezent, imposibilitatea obiectivă de anticipare a procedurii ce mai este de parcurs, iminența unor modificări legislative substanțiale privind infracțiunea pentru care este judecată inculpata, cea de înșelăciune, s-a apreciat că judecata în apel are și un caracter justificat.
Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 302/204 modificată, cursul prescripției se întrerupe prin introducerea unei cereri de extrădare. Ca atare acolo unde se solicită extrădarea, pe durata soluționării cererii, cursul prescripției este întrerupt. Speța de față nu se încadrează în această ipoteză, întrucât cererea de extrădare nu s-a formulat în prezenta cauză, iar solicitarea acordului ulterior, în condițiile în care legea nu prevede expres,, s-a apreciat că nu poate fi interpretat ca o cauză de întrerupere a cursului prescripției.
Față de cele expuse instanța de apel a apreciat că judecarea cauzei este posibilă până la obținerea răspunsului autorității italiene, în temeiul art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată și chiar fără acordul persoanei extrădate, principiul specialității neavând în contextul dispozițiilor legale analizate o valoare absolută.
Fata de cele arătate, instanța de apel, rejudecând cauza, a dispus conform dispozitivului hotărârii.
împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat recurs inculpata. în motivarea recursului, aceasta critică hotărârea instanței de apel prin aceea că, trecând la soluționarea cauzei, a încălcat dispozițiile legale referitoare la regula specialității. Astfel, inculpata a fost extrădată din Italia dar nu pentru judecarea prezentei cauze, iar statul de predare nu și-a dat până în prezent acordul pentru extinderea extrădării și cu privire la aceasta. Al doilea motiv invocat vizează lipsa avocatului ales la termenul din 7.12.2011, situație în care cererea de amânare formulată de inculpată se impunea a fi admisă. în ceea ce privește fondul cauzei arată că încadrările juridice nu sunt corecte, în sarcina sa putând fi reținute cele mult infracțiuni la legea cecului.
în notele de ședință depuse în 2.04.2012, inculpata reiterează susținerile anterioare cu privire la imposibilitatea instanței de apel de a trece la soluționarea cauzei atâta timp cât aceasta fusese extrădată de Italia pentru soluționarea altei cauze și s-a prevalat de principiul specialității. Se arată că instanța de apel a solicitat extinderea extrădării și cu privire la prezenta cauză, dar nu a așteptat răspunsul statului italian. Apoi, reiterează motivul de apel cu privire la judecarea cauzei în primă instanță în lipsa unei proceduri de citare legal îndeplinite.
Examinând hotărârea atacată prin prisma recursului declarat în cauză, cât și din oficiu, curtea a reținut următoarele:
Inculpata D.C.D. a fost extrădată din Italia pentru soluționarea cauzelor penale ce fac obiectul dosarelor nr. 5191/2003 al Tribunalului Bihor, nr. 3374/2004 și 7889/2004 ambele ale Judecătoriei Oradea și nr. 3029/2005 al Judecătoriei Brașov. Ulterior a fost solicitat autorităților italiene acordul pentru a fi judecată și în dosarul nr. 3955/2005 al Tribunalului Bihor, acestea consimțind, extinzând extrădarea.
La termenul din 14.12.2009, inculpata a invocat principiul specialității și a arătat că nu consimte să fie judecată și în prezenta cauză.
Inculpata se află în stare de libertate, dar față de ea a fost luată măsura obligării de a nu părăsi țara prin decizia penală nr. 565/R/4.12.2008 a Curții de Apel Oradea în dosarul nr. 4383/111/2007 al Tribunalului Bihor, măsură menținută prin sentința penală nr. 92/26.03.2009 pronunțată în acea cauză. Cauza nu este soluționată până în prezent.
La data de 10.03.2010, Tribunalul Bihor a adresat Ministerului Justiției o cerere prin care prin care se solicita extinderea extrădării inculpatei și pentru faptele care fac obiectul prezentului dosar.
Potrivit comunicării Ministerului Justiției din 5.12.2011, cererea de extindere a extrădării a fost întocmită și urmează a fi înaintată Ministerului Justiției al Republicii Italiene (vol. II., fila 58 dosar apel).
La termenul din 7.12.2011, Tribunalul Bihor a dezbătut apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, partea responsabilă civilmente SC G.I.E. SRL și inculpată, iar la data de 19.12.2011 a pronunțat decizia 197/A/2011.
Problema care se pune este aceea dacă Tribunalul Bihor putea sau nu să soluționeze apelul în aceste condiții.
Dispozițiile legale în materie citate de Tribunalul Bihor prevăd că o persoană extrădată nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru fapte comise anterior predării sale, altele decât cele cuprinse în actul de extrădare, decât dacă statul solicitat își dă acordul sau dacă persoana consimte sau dacă nu a părăsit teritoriul țării în termen de 45 zile de la liberarea sa definitivă.
în speță, nu ne aflăm în prezența nici uneia din aceste situații. Statul italian nu s-a pronunțat până în prezent cu privire la extinderea extrădării, inculpata nu consimte să fie judecată, și deși este în stare de libertate se află sub puterea unei măsuri restrictive de libertate deci nu se poate susține că era liberă de a părăsi teritoriul țării.
De altfel, și Tribunalul Bihor reține exact aceeași situație, însă apreciază că apelul poate fi soluționat deoarece pe de o parte acesta nu reprezintă o „judecată” în sensul Legii nr. 302/2004 și al Convenției Europene de Extrădare ci derularea unei proceduri judiciare care să preîntâmpine prescripția răspunderii penale, aspect permis de art. 74 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 și, pe de altă parte, că nu există riscul ca hotărârea să fie definitivă deoarece mai poate fi atacată cu recurs.
Curtea nu a împărtășit opinia tribunalului. Pronunțarea asupra apelurilor declarate se circumscrie noțiunii de „judecată” în sensul celor două acte normative întrucât reprezintă un mod de soluționare a cauzei. Chiar dacă nu se pronunță o soluție de condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, se verifică legalitatea și temeinicia oricărora dintre aceste soluții dispuse de prima instanță. în același sens sunt și dispozițiile art. 378 și 379 C.proc.pen. Apoi, faptul că legea reglementează recursul ca o cale de atac ordinară, nu îndreptățea instanța de apel să procedeze la judecată în ideea că nu există riscul ca hotărârea să rămână definitivă. Exercitarea căilor de atac este dreptul părților și al procurorului, instanța neavând dreptul de a decide asupra acestuia.
Pe de altă parte, așa cum a arătat și instanța de apel, termenul de prescripție specială este de 15 ani, din care până în prezent s-au scurs aproximativ 9 ani. Intervalul rămas este suficient pentru judecarea unei cauze cu o complexitate relativ redusă.
Nu poate fi asimilată situația prezentă cu cea a cauzelor în care se invoca o excepție de neconstituționalitate, iar instanța nu proceda la suspendarea cauzei, ci dispunea administrarea probelor și sesizarea Curții Constituționale. în primul rând, analogia nu este permisă. în al doilea rând, în dreptul român, jurisprudența, cu excepția deciziilor în interesul legii, nu este izvor de drept. în al treilea rând, așa cum de altfel a și arătat tribunalul, acele soluții erau date cu încălcarea unor dispoziții exprese și imperative.
Față de cele expuse mai sus, curtea a apreciat că recursul este fondat și urmează l-a admis, tribunalul urmând a aștepta decizia autorităților judiciare italiene sau intervenția oricărui alt caz prevăzut de lege în care se poate trece la judecarea persoanei extrădate.
Față de cele expuse mai sus, curtea, în baza articolului 385/15 pct. 2 lit. c) C.proc.pen. a admis recursul penal declarat de inculpata C.C.D. împotriva deciziei penale nr. 197 din 19 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a casat-o și a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bihor, ținând cont de considerentele prezentei decizii.
