Măsurile preventive. Arestarea preventivă. Menţinerea măsurii arestării preventive. Depăşirea termenului rezonabil al duratei măsurii arestării preventive. Consecinţe. Înlocuirea măsurii. Netemeinicie
| Comentarii |
|
Contrar opiniei primei instanţe, simpla scurgere a timpului nu este suficientă pentru atenuarea pericolului pe care îl prezintă pentru ordinea publică lăsarea inculpaţilor în libertate. Prima instanţă a analizat termenul rezonabil al duratei arestului preventiv doar prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii şi al considerării că prelungirea procesului nu se datorează inculpaţilor, care nu au influenţat durata procesului, prin exercitarea dreptului la apărare. Totuşi, potrivit jurisprudenţei CEDO, la aprecierea termenului rezonabil al detenţiei preventive trebuie avute în vedere şi alte criterii, cum sunt: miza procesului reflectată de pedepsele prevăzute de lege pentru faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii; complexitatea cauzei datorată numărului mare al persoanelor trimise în judecată şi al faptelor imputate acestora. În raport de aceste criterii, autorităţile judiciare au demonstrat că se justifică menţinerea măsurii arestării preventive, iar prin aceasta şi necesitatea că numai astfel se poate asigura scopul procesului penal şi buna lui desfăşurare.
Secţia penală, Decizia nr. 1153 din 8 noiembrie 2010
Prin încheierea din data de 4.11.2010 pronunțată în dosarul nr. 2976/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins cererea formulată de reprezentantul parchetului privind menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților N.R., B.F.-C., J.M.-C. și M.S.
A respins cererile formulate de către apărătorii inculpaților privind revocarea măsurii arestării preventive a inculpaților.
în baza art. 160b alin. (19) și (2) C.proc.pen., raportat la art. 3002 C.proc.pen., coroborate cu art. 139 alin. (1) și alin. (35) C.proc.pen., în baza art. 136 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. și art. 145 alin. (1) C.proc.pen. a admis cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulate de către inculpații M.S., J.M.-C. și B.F.-C. și a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea față de aceștia și față de inculpatul N.R.
în baza art. 139 alin. (2) C.proc.pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpaților N.R., B.F.-C., J.M.-C. și M.S., dacă aceștia nu sunt arestați în altă cauză și după soluționarea căii de atac.
Pentru a pronunța această încheiere, instanța a apreciat că față de ultimele dispoziții menite să clarifice și să stabilească cadrul procesului din cauză, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat, justificându-se, deci, înlocuirea acestei măsuri cu obligarea de a nu părăsi localitatea [dându-se astfel eficiență dispozițiilor art. 5,art. 6 C.proc.pen., art. 23 alin. (4) din Constituție și art. 5,art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului].
Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede în art. 5 parag. 3 că „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Termenul rezonabil, prevăzut de norma mai sus menționată, se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată (16.04.2010, respectiv 13.04.2010 inculpatul N.).
Durata rezonabilă a detenției, conform art. 5 parag. 5, se apreciază în concret, instanța având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea infracțiuni, după trecerea unei perioade de timp, nu mai este suficientă în motivarea măsurii, aceasta trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unei noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități, prin sublinierea complexității.
La art. 6 parag. 1 din Convenția europeană se subliniază că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (…)”.
Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început „formularea unei acuzații în materie penală” a cărei semnificație a fost stabilită pe calea jurisprudenței CEDO, în cauza Eckle c. Germania, hotărârea din 15.07.1982, și anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate”, iar ca moment final tot pe cale jurisprudențială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunțarea hotărârii definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.
CEDO în cauza Allenet de Ribemont c. Franța, hotărârea din 10.02.1995, a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.
în Codul de procedură penală nu există nici o dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.
Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmării penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând din anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile, luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale.
în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C.proc.pen., respectiv existența probelor sau indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii arestării preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C.proc.pen., privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
în contextul concret al prezentei cauze, tribunalul a apreciat că înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpații N.R., B.F.-C., J.M.-C. și M.S. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C.proc.pen., cu impunerea respectării obligațiilor prevăzute de art. 145 alin. (11) și 145 alin. (12) C.proc.pen., prin prisma analizării condițiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C.proc.pen. este legală.
Astfel, inițial măsura arestării preventive a fost posibilă pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunile deduse cercetării și ulterior judecății perioada în care a fost evidențiată presupusa activitate infracțională, modalitățile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul descoperirii sale scurgându-se un interval de 7 (șapte) luni, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării lor în libertate, și anume cea de-a doua condiție prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpații ar putea comite alte infracțiuni (simpla afirmație că ar putea să-și reia activitatea infracțională dat fiind accesul liber la tehnica informativă și bancomate, conferit de starea de libertate, neputând constitui un argument plauzibil și legal, pe de o parte pentru că nu se poate reține o simplă prezumție ca argument al respingerii unei astfel de cereri, iar pe de altă parte, pentru că instanța va dispune printre obligațiile ce urmează a fi respectate de inculpați și pe aceea de a nu desfășura vreo activitate de natura celei în exercitarea căreia au săvârșit fapta, respectiv de a nu accesa vreun bancomat), că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unei părți din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.
De asemenea, conform jurisprudenței constante a CEDO, caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpaților și comportamentul autorităților.
Raportând aceste criterii la speța de față se apreciază că faptele pretinse a fi comise de inculpați sunt într-adevăr prevăzute în legi speciale, dată fiind și infracțiunea reținută (grupul organizat presupunând un număr de 3 persoane); față de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpaților, nu se poate aprecia că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii (aceștia nefăcând altceva decât să-și exercite dreptul la apărare).
împotriva încheierii penale din data de 4.11.2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 2976/115/2010 a declarat recurs în termen Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Caraș-Severin, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, Secția penală, sub nr. 2976.4/115/2010 din 5.11.2010, solicitând casarea încheierii atacate și menținerea arestării preventive.
în motivarea recursului procurorului, se arată că temeiurile avute în vedere la arestare se mențin, iar termenul rezonabil nu trebuie apreciat doar prin prisma perioadei de timp a detenției, ci și a altor criterii persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, riscul săvârșirii de noi infracțiuni și protejarea ordinii publice.
Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate și a celor ce se analizează din oficiu potrivit art. 38510 alin. (2) și (3) C.proc.pen., precum și examinând întreaga cauză sub toate aspectele conform art. 3856alin. (3) C.proc.pen., Curtea de Apel constată că recursul procurorului este întemeiat, pentru considerentele ce urmează.
Prima instanță a considerat în mod corect că subzistă indiciile că inculpații au săvârșit faptele de care sunt acuzați, dar a apreciat în mod eronat că nu subzistă temeiurile arestării preventive în sensul că, prin trecerea unei perioade de 7 luni de când inculpații sunt arestați, s-ar fi estompat pericolul ce îl re prezintă pentru ordinea publică lăsarea acestora în libertate.
Astfel, din materialul existent până în acest moment la dosarul cauzei rezultă indicii care fac rezonabilă bănuiala că inculpații intimați au săvârșit infracțiunile de care sunt acuzați, respectiv cele de inițiere a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; falsificarea unui instrument de plată electronică, prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002; punerea în circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deținerea lor în vederea punerii în circulație, prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002; deținerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 365/2002; efectuarea de operațiuni de retragere de numerar prin utilizarea neautorizată a datelor de identificare (coduri PIN) inscripționate pe card-urile bancare contrafăcute, prevăzută de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
Din declarațiile date de inculpați și de martori, procesele-verbale de citire a informațiilor de pe benzile magnetice, procesele-verbale de percheziție domiciliară, procesul-verbal de dezarhivare și studiere a conținutului fișierelor generate de programul informatic „Yahoo Messenger!” (discuțiile dintre inculpați), procesele-verbale de percheziție în sistem informatic, procesul-verbal de redare în formă scrisă a convorbirilor telefonice interceptate, rapoartele de constatare tehnico-științifică rezultă indicii suficiente care fac ca inculpații să fie bănuiți de săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței, îndreptate împotriva patrimoniului, unor relații privind conviețuirea socială, confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice, valori sociale fundamentale apărate de legea penală.
Curtea de Apel a reținut atât pericolul social al faptelor de care sunt acuzați inculpații (inițierea unui grup infracțional organizat, falsificarea unui instrument de plată electronică, punerea în circulație a instrumentelor de plată electronică falsificate sau deținerea lor în vederea punerii în circulație, deținerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică, efectuarea de operațiuni de retragere de numerar prin utilizarea neautorizată a datelor de identificare inscripționate pe card-urile bancare contrafăcute), dar și pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea acestora în libertate a inculpatului (având în vedere amploarea activității infracționale imputate întinderea în timp, numărul de persoane implicate, numărul infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților din care reiese lipsa garanțiilor că inculpații ar abandona comportamentul infracțional).
Contrar opiniei primei instanțe, simpla scurgere a timpului nu este suficientă pentru atenuarea pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea inculpaților în libertate.
Prima instanță a analizat termenul rezonabil al duratei arestării preventive doar prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii și al considerării faptului că prelungirea procesului nu se datorează comportamentului inculpaților, care doar și-au exercitat dreptul la apărare. însă, așa cum se desprinde și din jurisprudența CEDO, trebuie avute în vedere și alte criterii, cum ar fi miza procesului și complexitatea cauzei. în speță, pe lângă durata arestării, este necesar să se ia în considerare și complexitatea cauzei (numărul mare al persoanelor trimise în judecată și al faptelor imputate), precum și miza procesului (pedepsele prevăzute de lege pentru faptele de care sunt acuzați inculpații fiind mari).
Prin urmare, se consideră că autoritățile judiciare au demonstrat convingător justificarea menținerii măsurii arestării preventive.
Măsura arestării preventive are un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală, fiind de neadmis menținerea stării de arest preventiv peste limite rezonabile. Prin raportare la jurisprudența CEDO, instanța de recurs reține că aprecierea necesității luării și menținerii unei măsuri preventive trebuie să se facă luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a se constata în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, fără a se aduce atingere prezumției de nevinovăție, în sensul de a se urmări existența unui just echilibru între măsura arestării preventive, pe de o parte, și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire a faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaților, pe de altă parte. Curtea de apel apreciază că la acest moment procesual interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaților intimați de a fi judecați în stare de libertate. în cauză, presupunerea rezonabilă privește fapte grave, cu un impact social deosebit.
Față de cele reținute, se consideră și că lăsarea inculpaților în libertate ar încuraja săvârșirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanței atât de către inculpați, cât și de către alte persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorilor ca pe o lipsă de reacție corespunzătoare a autorităților.
Statul are obligația pozitivă de a adopta o legislație penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte care aduc atingere patrimoniului, unor relații privind conviețuirea socială, confidențialității și integrității datelor și sistemelor informatice, valori sociale fundamentale apărate de legea penală.
Instanța de recurs a mai apreciat că scopul procesului penal și buna lui desfășurare justifică menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților intimați.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen. a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Caraș-Severin împotriva încheierii penale din data de 4.11.2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 2976/115/2010/07.07.2010, a fost casată încheierea penală recurată și, rejudecându-se cauza, în temeiul art. 3002raportat la art. 160b alin. (3) C.proc.pen. a fost menținută starea de arest a inculpaților N.R., B.F.-C., J.M.-C. și M.S., urmând ca legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 6.01.2011.
(Judecător Marian Bratiș)
