Modalitatea de executare a pedepsei. Menţinerea arestării preventive a inculpatei prin hotărârea de condamnare a acestuia la pedeapsa închisorii.
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă penală nr. 1855 din data de 21.06.2013
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, în raport de gravitatea extrem de ridicată a faptei comisă de inculpată, de circumstanțele concrete în care aceasta a acționat, precum și de nivelul ridicat al actelor de violență exercitate nemijlocit de acesta, astfel cum acestea au fost descrise la momentul expunerii situației de fapt, văzând și consecințele aduse integrității fizice ale părților vătămate, instanța apreciază că executarea în regim de detenție a pedepsei aplicate este singura modalitate adecvată ce poate fi de natură să asigure realizarea scopului pedepsei, astfel cum acesta este prevăzut de dispozițiile art. 52 Cod penal, respectiv prevenirea comiterii de noi infracțiuni.
În acest sens, instanța constată că, deși formal, inculpata are vocație la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate, acest beneficiu al legii poate fi aplicat doar în considerarea persoanei sale, prin aprecierea, în raport de datele ce o caracterizează pe acesta, că simpla condamnare constituie un avertisment și că nu va mai săvârșit infracțiuni, chiar dacă nu va executa pedeapsa în regim de detenție.
Or, față de conduita inculpatei și modalitatea comiterii infracțiunii imputate, instanța nu are o astfel de convingere.
În acest sens, va reține că inculpata, făcând parte dintr-o familie legal constituită a beneficiat în principiu de modele psihocomportamentale pozitive, iar prin prisma educației primite a avut posibilitatea de a conștientiza toate aspectele negative și antisociale ale faptei comise, lucru care nu a oprit-o să acționeze extrem de agresiv și determinat, neavând însă nici remușcare, nici compasiune față de victimele sale.
De altfel, inculpata a fost cea care, în mod determinat, înainte de comiterea infracțiunii, a rupt orice legătură cu familia sa, mutându-se cu inculpatul GC, iar la momentul la care coinculpatul MI le-a propus "să dea o cioată";, toți s-au declarat amuzați de idee, inculpata fiind prima care a inițiat acțiunea violentă, ducându-se la prima parte vătămată și smulgând de geanta acesteia, îmbrâncind-o, lovind-o în cap cu cheia tubulară, manifestări care au fost departe de a avea un caracter circumstanțial, în condițiile în care, ulterior primului act material de sustragere, inculpata a fost cea care s-a declarat uimită de rezistența fizică a victimei, care a ripostat chiar dacă fusese lovită cu cheia tubulară în cap.
În plus, comiterea primului act de sustragere prin violență nu a determinat nici o transformare pozitivă în conștiința inculpatei, care a reiterat actele de violență, de această dată de o amplitudine mai ridicată; mai mult, inculpata a fost cea care a observat-o pe partea vătămată SMA și a luat hotărârea să procedeze ca în noaptea precedentă, aspecte care exclud caracterul accidental al comportamentului infracțional al inculpatei și determină instanța să aprecieze cu rezervă manifestarea de regret expusă de inculpată de la momentul arestării sale.
Conform art. 350 alin. 1 Cod procedură penală, va menține starea de arest preventiv a inculpatei și, în conformitate cu dispozițiile art. 139 Cod procedură penală, cu referire la art. 136 Cod procedură penală și art. 145 Cod procedură penală, respinge cererea formulată de inculpată, prin apărătorul ales, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța are în vedere că, la momentul pronunțării față de inculpată a unei hotărâri (chiar nedefinitive) de condamnare a acesteia, în care a apreciat că singura modalitate de executare posibilă cea în regim de detenție, necesitatea menținerii sau nu a arestării preventive, în conformitate cu dispozițiile art. 350 Cod procedură penală, se apreciază pe alte temeiuri decât verificările periodice privind arestarea inculpatului pe care instanța este obligată să le facă în cursul judecății, în conformitate cu prevederile art. 3002 și art. 160b Cod procedură penală.
În acest sens, instanța reține că potrivit deciziei nr. 178 din 20.01.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, "pronunțarea cu privire la menținerea măsurii arestării preventive prin hotărârea primei instanțe, în condițiile art. 350 C. proc. pen., este un accesoriu al soluției pe care prima instanță o pronunță cu privire la fondul cauzei, depinde de această soluție și, prin urmare, nu reclamă o dezbatere separată asupra menținerii măsurii arestării preventive";, decizie ce este conformă jurisprudenței CEDO, legalitatea privării de libertate a unei persoane după pronunțarea unei hotărâri de condamnare, chiar nedefinitive, în ceea ce o privește, urmând a fi examinată în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a din Convenție.
Curtea a statuat că persoana arestată preventiv în cauză, din momentul condamnării sale în primă instanță, are calitatea de "condamnat";, privarea sa de libertate ulterior acestui moment intrând sub incidența literei "a"; și trebuind să îndeplinească condițiile textului menționat, chiar dacă împotriva hotărârii de condamnare se exercită căi de atac și chiar dacă legea internă îl consideră un arestat preventiv.
Soluția este logică, întrucât instanța care pronunță hotărârea de condamnare a inculpatului dezleagă problema vinovăției sau nevinovăției acestuia și stabilește modalitatea de executare a pedepsei, iar pentru această instanță nu se mai pune problema existenței unor "indicii privind vinovăția inculpatului";, ci a existenței "probelor certe de vinovăție";, chiar dacă inculpatul beneficiază, până la soluționarea definitivă a cauzei, de prezumția de nevinovăție.
Sintetizând, în condițiile în care instanța nu numai că a apreciat existența vinovăției inculpatei dincolo de orice îndoială rezonabilă, dar și că este necesar ca aceasta să execute pedeapsa în regim de detenție, se impune ca arestarea preventivă a acesteia să fie menținută, considerând că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea nu este suficientă pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal.
