Obligația terțului poprit de a plăti penalități de întârziere. momentul datorării acestora.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 2288 din data de 09.08.2017
Obligația terțului poprit de a plăti penalități de întârziere. Momentul datorării acestora.
Potrivit art. 149 alin. 7 din vechiul Cod de procedură fiscală poprirea înființată, ca măsură asiguratorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terțului poprit, și înștiințarea despre aceasta a debitorului. Aceasta se consideră înființată din momentul primirii adresei de înființare de către terțul poprit (alin. 8).
În acord cu aceste prevederi legale, în adresa de înființare a popririi s-a consemnat că pârâtul, în calitate de terț poprit, are obligația de a reține sumele datorate reclamantei, iar în cazul începerii procedurii de executare silită, după transmiterea de către organul fiscal a titlului executoriu în copie certificată, are obligația de a vira sumele datorate în conturile indicate.
Este importat de menționat că numai NCPF (art. 236 alin. 9) prevede obligația terțului poprit în ipoteza instituirii măsurii asigurătorii ca de îndată după data la care creanța devine exigibilă să vireze suma în contul de garanție indicat de organul fiscal, urmând ca suma să reprezinte o garanție. Or, în speță măsura a fost dispusă în temeiul VCPF care nu cuprindea astfel de prevederi.
Așadar, de la data înființării popririi, pârâtului, în calitate de terț poprit îi revenea obligația de a indisponibiliza suma de bani datorată reclamantei, nemaiavând posibilitatea de a efectua plata direct acesteia.
Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 2288/09 august 2017
Prin sentința nr…/2017 a Tribunalului S. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC C.S.I. SRL, societate în insolvență în contradictoriu cu pârâtul MUZEUL NAȚIONAL B.
A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 50.448,26 lei reprezentând c/val facturii fiscale seria COSPZ nr…/… emisă în baza Contractului de prestări servicii nr…/… încheiat cu reclamanta.
A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 43.889,99 lei reprezentând penalități de întârziere aferente, calculate conform art.11.2 din contractul mai sus menționat, de la data scadenței facturii până la data de 29.03.2017 și în continuare, până la data achitării efective a debitului.
A fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 8925 lei, reprezentând cheltuielile de judecată.
Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs pârâtul MUZEUL NAȚIONAL B.
Prin cererea de recurs acesta a solicitat casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza să se dispună respingerea acțiunii.
Recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat următoarele:
Atât în cuprinsul notificării, cât și în cererea de chemare în judecată reclamanta intimată a invocat suspendarea de drept a acțiunilor judiciare, extrajudiciare și a măsurilor de executare silită prevăzută de art.75 alin.1 din Legea nr.85/2014. Or, contrar celor reținute de instanța de fond între instituția suspendării de drept a măsurii asigurătorii și desființarea acesteia nu poate fi pus semnul egalității, suspendarea însemnând rămânerea în nelucrare, măsura continuând însă să existe în ființa sa.
Așadar, măsura asigurătorie nu a fost desființată în condițiile legii așa cum a susținut reclamanta intimată atât prin notificare, cât și prin acțiunea formulată, ci doar suspendată și prin urmare pârâtul nu putea efectua plata fără a încălca dispozițiile din Ordonanța Guvernului nr.92/2003, republicată, în vigoare la data instituirii măsurii asigurătorii, respectiv art.129 din acest act normativ.
Instanța a procedat greșit atunci când a înlăturat apărările pârâtului cu privire la neefectuarea plații, considerând că nu a virat suma datorată în unul din conturile menționate în adresa de înființare a popririi. Însă, așa cum rezultă din dispozițiile legale din ordonanța menționată supra, cât și din textul somației un asemenea virament nu se putea efectua decât după "transmiterea de către organul de executare a titlului executoriu în copie certificată"; ceea ce în fapt nu s-a realizat, un asemenea înscris nefiind comunicat instituției, pentru motive neimputabile pârâtului.
Se mai arată că hotărârea de declarare a insolvenței reclamantei intimate nu este opozabilă instituției pârâte care nu a fost nici autoarea instituirii măsurii asigurătorii și nici actor în derularea acestei proceduri.
Este de asemenea de reținut că, potrivit susținerilor reclamantei intimate înseși, în răspunsul la întâmpinare, la data notificării, hotărârea nu era redactată și nici publicată.
Prin urmare, reclamanta intimată trebuia să rezolve situația litigioasă cu ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. și să obțină desființarea popririi pentru ca pârâtul, terț poprit să poată efectua plata.
De asemenea, în soluționarea cauzei instanța de fond a ignorat principiul instituit de art. 8 alin. 3 din Legea nr.554/2004 modificată și completată, privind contenciosul administrativ.
În opinia pârâtului colectarea taxelor și impozitelor datorate de contribuabili bugetului de stat reprezintă fără dubii, o chestiune de interes public legitim.
Prin urmare, executând dispozițiile din adresa de înființare a popririi asigurătorii emise de ANAF, instituția nu numai că s-a conformat dispozițiilor legale invocate anterior, dar s-a și conformat principiului priorității interesului public.
Pe de altă parte, obligarea unei instituții publice de cultură (sub)finanțate de la bugetul de stat la plata unor penalități de întârziere împovărătoare și a unor cheltuieli de judecată exagerate, în condițiile în care aceasta nu a făcut altceva decât să se conformeze dispozițiilor legale nu poate constitui o prioritate a interesului public.
În drept, se invocă dispozițiile art. 129 din O.G. nr. 92/2003 (în vigoare la data instituirii măsurii asigurătorii) cu trimitere la dispozițiile cuprinse în cartea a V-a din noul cod de procedură civilă, art.412 și 488 pct. 8 NCPC.
Reclamanta SC C.S.I. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivarea întâmpinării se arată că un prim aspect criticat de recurentă privește existența egalității între instituția suspendării măsuri asiguratorie și desființarea acesteia
Sub acest aspect, în mod corect instanța de fond a apreciat că motivul invocat de pârât pentru neachitarea facturii în termenul prevăzut în contract - înființarea de către AJFP I. a unei popriri asiguratorii asupra sumelor de bani datorate reclamantei - nu poate fi acceptat. Astfel, înființarea măsurii asigurătorii nu este de natură să îl exonereze pe pârât de îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu reclamanta, atât timp cât nu a făcut dovada că urmare a acestei popriri, a virat efectiv în unul dintre conturile menționate în adresa de înființare a popririi, suma datorată.
Or, recurenta pârâtă nu a făcut dovada virării sumelor de bani în conturile indicate în Adresa nr…/…, respectiv Contul nr. R…XX și Contul nr…XX, motiv pentru care această măsură nu se consideră a fi instituită și pe cale de consecință recurenta pârâtă avea obligația de a achita sumele datorate la termenele și în condițiile stabilite în contract, așa cum în mod corect a apreciat instanța de fond.
Se mai arată că art.75 din Legea nr.85/2014 reglementează suspendarea acțiunilor judiciare, extrajudiciare și a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitoarei începând cu data deschiderii procedurii. Efectul suspendării este specificat în același articol, respectiv: valorificarea drepturilor creditorilor se poate face doar în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea unei cereri de admitere a creanței, astfel nemaifiind justificată menținerea măsurii popririi asigurătorii. în completare, același text de lege prevede în mod expres faptul că acțiunile judiciare, extrajudiciare și cele de executare silită suspendate încetează la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolventei.
Pe cale de consecință, apărările invocate de recurent nu au fundament legal. Argumentul invocat în cererea de recurs conform căruia ANAF nu a trimis titlul executoriu, iar virarea sumelor în conturile indicate se poate face doar după comunicarea acestui document, este în defavoarea recurentului. Acesta practic recunoaște că nu s-a instituit în fapt măsura asiguratorie a popririi, astfel aceasta nu avea niciun motiv legal să refuze plata sumelor restante, datorate în baza serviciilor prestate de reclamantă conform Contractului de achiziție publică.
Un al doilea aspect invocat de recurentă este inopozabilitatea hotărârii de deschiderea procedurii de insolvență
Cu privire la acest motiv, arătă faptul că a notificat pârâtul prin adresa nr. …/… cu privire la Hotărârea din data de …, pronunțată de Tribunalul I. - Secția Civilă prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență a C.S.I. SRL, fiind desemnat I.M.S. administrator judiciar, aspect recunoscut și de acesta.
Consideră că informarea pârâtului cu privire la deschiderea procedurii insolvenței, atât prin notificările emise de C.S.I. SRL, cât și prin intermediul administratorului judiciar, a fost pe deplin efectuată, pârâtul fiind astfel încunoștințat asupra dispozițiilor legale pe care ar fi trebuit să le respecte.
Mai mult, acest aspect apare ca fiind lipsit de relevanță având în vedere că măsura popririi asiguratorie în fapt nu a fost instituită niciodată.
Instanța de fond nu a ignorat principiul priorității interesului public. Promovarea prezentei acțiuni nu are în vedere protejarea interesului public, plata unor sume datorate în temeiul dispozițiilor unui contract valabil încheiat nu încalcă și nu prejudiciază în niciun fel interesul public.
În drept, se invocă dispozițiile art.490 alin.2 NCPC, art.53 și urm. din Legea nr.101/2016, art. 1.523, art. 1535 C. civ., art.75 alin.1 și art.115 din Legea nr.85/2014.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 NCPC, respectiv: hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Motivul de casare este întemeiat având în vedere următoarele considerente:
Așa cum a reținut și Tribunalul, între reclamantă în calitate de prestator și pârât, în calitate de achizitor, s-a încheiat Contractul de prestări servicii nr. …/… având ca obiect prestarea de servicii specializate de pază și monitorizare.
Potrivit art.10.2 din contract achizitorul avea obligația de a plăti prețul către prestator în termen de 30 de zile de la emiterea facturii, art.11.2 prevăzând că în cazul în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, acesta datorează penalități de 0,15% din plata neefectuată pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor.
În speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii facturii nr…/…, precum și a penalităților de întârziere.
În ceea ce privește debitul principal soluția Tribunalului este corectă, pârâtul având obligația potrivit art.10.2 din contract de a plăti prețul, fiind de necontestat faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale. De asemenea, mai trebuie menționat că, așa cum se va detalia în continuare, în prezent nu mai există niciun impediment pentru ca pârâtul să efectueze plata.
Or, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, respectiv: există o neexecutare a unei obligații contractuale (referitor, la această condiție trebuie subliniat că orice abatere de la principiul forței obligatorii a contractului constituie o condiție primară suficientă pentru acordarea daunelor interese; conform contractului, pârâta trebuia să-și îndeplinească obligația de a achita contravaloarea prestațiilor; or, acesta nu a fost achitată), dovedirea culpei sau vinovăției debitorului (în cazul neexecutării unei obligații contractuale culpa debitorului este prezumată), existența prejudiciului, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, Curtea reține că soluția de obligare la plata contravalorii facturii nr…/… este corectă.
Curtea nu împărtășește, însă punctul de vedere al instanței de fond în ceea ce privește momentul de la care pârâtul datorează penalități de întârziere.
Astfel, instanța de recurs reține că prin adresa nr…/…, Administrația Finanțelor Publice I. a înștiințat pârâtul că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr…/… emisă de Direcția Generală Regională Antifraudă Fiscală B. s-a înființat poprirea asigurătorie asupra sumelor de bani datorate de către pârât cu orice titlu debitoarei reclamante SC C.S. SRL.
Măsura a fost dispusă în temeiul art.129 alin.2 VCPF.
Trebuie menționat că potrivit art.149 alin.7 din actul normativ mai sus citat poprirea înființată, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terțului poprit, și înștiințarea despre aceasta a debitorului. Aceasta se consideră înființată din momentul primirii adresei de înființare de către terțul poprit (alin. 8).
În acord cu aceste prevederi legale, în adresa de înființare a popririi s-a consemnat că pârâtul, în calitate de terț poprit, are obligația de a reține sumele datorate reclamantei, iar în cazul începerii procedurii de executare silită, după transmiterea de către organul fiscal a titlului executoriu în copie certificată, are obligația de a vira sumele datorate în conturile indicate.
Este importat de menționat că numai NCPF (art. 236 alin. 9) prevede obligația terțului poprit în ipoteza instituirii măsurii asigurătorii ca de îndată după data la care creanța devine exigibilă să vireze suma în contul de garanție indicat de organul fiscal, urmând ca suma să reprezinte o garanție. Or, în speță măsura a fost dispusă în temeiul VCPF care nu cuprindea astfel de prevederi.
Așadar, de la data înființării popririi, pârâtului, în calitate de terț poprit îi revenea obligația de a indisponibiliza suma de bani datorată reclamantei, nemaiavând posibilitatea de a efectua plata direct acesteia.
Este adevărat că urmare a pronunțării sentinței civile nr…/… de către Tribunalul Ilfov prin care s-a dispus în temeiul art.72 alin.6 din Legea nr.85/2014 deschiderea procedurii generale împotriva reclamantei, a intervenit suspendarea executării silite, situație în care organului fiscal îi revenea obligația de a efectua demersuri pentru ridicarea popririi.
Or, în speță, în lipsa acestor demersuri ale organului fiscal, terțul poprit trebuia să procedeze conform prevederilor legale care îi impuneau indisponibilizarea sumelor datorate debitorului, neavând drept de opțiune sub acest aspect.
De asemenea, nu poate fi imputat pârâtului faptul că organul fiscal nu i-a comunicat în copie certificată titlul executoriu, astfel că acesta nu putea efectua plata în conturile indicate în adresa de înființare a popririi.
Având în vedere aspectele prezentate anterior care reprezintă împrejurări justificate care l-au împiedicat pe pârât să efectueze plata la termenul prevăzut în contract, precum și dispozițiile art.75 alin. 1 teza finală din Legea nr.85/2014 potrivit cărora la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței executările silite suspendate încetează, Curtea apreciază că doar de la această dată reclamanta datorează penalități de întârziere, calculate potrivit 11.2 din contract.
În ceea ce privește critica referitoare la cuantumul onorariului de avocat acordat de instanța de fond aceasta nu este întemeiată, acesta fiind proporțional atât cu valoarea creanței, cât și cu munca îndeplinită de avocat.
În consecință, față de considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Curtea în temeiul art.498 alin.2 NCPC a fost admis recursul declarat de pârât, casată în parte sentința atacată și rejudecând s-a stabilit obligația de plată a penalităților de întârziere aferente debitului în cuantum de 50.448,26 lei începând cu data rămânerii definitive a Sentinței civile nr…/… pronunțate de Tribunalul I. Secția civilă în Dosar nr…/…/...
În temeiul art. 453 NCPC. intimata a fost obligată să plătească pârâtului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.
