Percheziţie domiciliară. Ridicare de bunuri personale. Plângere. Art. 169 alin. 1 Cod procedură penală. Excepţia inadmisibilităţii. Incidenţa dispoziţiilor art. 109 alin. 4 Cod procedură penală
| Comentarii |
|
Dispoziţiile art. 169 alin. 1 C. pr. pen. invocate de petentă ca temei de drept al plângerii formulate nu sunt incidente în cauză, câtă vreme aceste prevederi se referă la contestarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor ridicate ca urmare a dispunerii acestor măsuri.
în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 109 alin. 4 C. pr. pen., potrivit cu care obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin.
Or, chiar dacă petenta invocă ca temei de drept dispoziţiile sus-menţionate, la acest moment procesual, când încă se administrează probe în vederea soluţionării cauzei în cursul urmăririi penale, nu se poate stabili încă dacă obiectele ridicate au sau nu legătură cu cauza.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia Ipenală, decizia nr. 1673/2004)
CURTEA,
Deliberând asupra recursului declarat de V. L. împotriva sentinţei nr. 889/2004 constată:
Prin sentinţa penală nr. 889/2004 Tribunalul Bucureşti a respins ca inadmisibilă plângerea petentei.
A fost obligată petenta la 150.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 2962/24 mai 2004, petenta V. L. a solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art. 169 C. pr. pen. rap. la art. 168 C. pr. pen. să se dispună restituirea tuturor obiectelor şi înscrisurilor proprietatea acesteia şi care i-au fost ridicate cu încălcarea dispoziţiilor legale, cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la imobilul din Bucureşti, str. P. C. nr. 14, imobil proprietatea petentei.
în considerente, petenta a învederat faptul că în data de 18.03.2004 o echipă de jandarmi însoţită de procuror a efectuat o percheziţie domiciliară la imobilul sus-menţionat, cu aceeaşi ocazie fiind ridicate fără drept bunuri proprietatea petentei, fără măcar ca acestea să fie identificate şi inventariate cu exactitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 108 alin. 2 C. pr. pen., motiv pentru care solicită restituirea tuturor acestor bunuri, enumerându-leîn conţinutul plângerii formulate.
La dosar, s-au depus în copie următoarele: autorizaţie de percheziţie nr. 63 şi 64 din 16.03.2004, proces-verbal de percheziţie din data de 18.03.2004, rezoluţie începere a urmăririi penale “in rem” nr. 729/ P/12.02.2003.
La termenul din 29 iunie 2004, în şedinţă publică, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate.
Analizând admisibilitatea cererii formulate de petent funcţie de dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul a constatat că:
în baza autorizaţiilor nr. 63 şi 64 din 16 martie 2004, emise de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 1480/2004, urmare solicitării transmise cu adresa nr. 729/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, organele de urmărire penală au fost autorizate să efectueze o percheziţie domiciliară la adresa din Bucureşti, sector 5, str. P.C. nr. 14, precum şi să ridice obiecte care conţin date informatice, date referitoare la traficul internaţional de persoane sau date referitoare la utilizatori.
Procedându-se la efectuarea percheziţiei la imobilul sus-menţionat au fost ridicate mai multe bunuri, astfel cum rezultă din conţinutul procesului-verbal de percheziţie din 18.03.2003, pentru o parte din aceasta petenta solicitând restituirea, cu motivarea că sunt bunuri personale ce nu au legătură cu obiectul cauzei.
Dispoziţiile art. 169 alin. 1 C. pr. pen. invocate de petentă ca temei de drept al plângerii formulate nu sunt incidente în cauză câtă vreme aceste prevederi se referă la contestarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor ridicate, urmare dispunerii acestor măsuri. Că aşa stau lucrurile, rezultă din tehnica redactării textului 169 alin. 1 C. pr. pen. “orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod procedură penală stabilirea acestui drept şi restituirea”.
în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 109 alin. 4 C. pr. pen., potrivit cu care obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin.
Or, chiar dacă petentul invocă ca temei de drept dispoziţiile sus-menţionate la acest moment procesual, când încă se administrează probe în vederea soluţionării cauzei în cursul urmăririi penale,
nu se poate stabili încă dacă obiectele ridicate au sau nu legătură cu cauza.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta fără a-l motiva. Curtea de Apel a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare.
NOTĂ
Considerată măsură de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor poate fi folosită ca o măsură procesual penală conform art. 169 Cod procedură penală sau conform art. 109 Cod procedură penală.
în principal restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune, cu prioritate înaintea celorlalte modalităţi de reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal.
Din modul în care art. 169 Cod procedură penală reglementează această instituţie reiese că pot fi restituite lucrurile atunci când sunt realizate următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit, inculpat sau orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea părţii vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa; restituirea lucrurilor să nu stânjenească aflarea adevărului.
Codul de procedură penală dă dreptul oricărei persoane de a cere restituirea bunurilor proprietatea sa, ce i-au fost luate pe nedrept, indiferent de la cine au fost luate - învinuit, inculpat, un terţ.
Dispoziţia legală conferă acest drept oricărei persoane care pretinde că lucrurile ridicate îi aparţin, fie conform art. 109 Cod procedură penală, fie conform art. 169 Cod procedură penală.
Dreptul de acces în justiţie implică existenţa unei căi judiciare pentru cereri care au ca obiect drepturile civile fără distincţie după cum acestea se valorifică în procesul penal sau civil.
Hotărârea tribunalului prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea petentei de restituire a bunurilor ridicate în urma percheziţiei făcute la inculpat este nelegală. Curtea apreciază că o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Brumărescu v. România).
Dreptul unui justiţiabil de a se adresa instanţelor ar fi iluzoriu dacă o instanţă, legal sesizată, având competenţa de a se pronunţa asupra unei asemenea cereri, ar respinge-o ca inadmisibilă pe considerentul indicării greşite a unui text de lege.
Codul de procedură penală permite instanţelor de judecată modificarea temeiului sesizării (vezi schimbarea încadrării juridice). Mutatis mutandis, în cazul unei cereri a părţii, instanţa poate pune în discuţie un alt temei de drept, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul cererii depuse la fond se face vorbire despre neîndeplinirea cerinţelor art. 108 Cod procedură penală în ceea ce priveşte obiectele ridicate.
Articolul 6 paragraful 1 CEDO garantează dreptul oricărei persoane de a se plânge unei instanţe judecătoreşti cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile; art. 6 paragraful 1 include “dreptul la instanţă”, iar dreptul de a avea acces la justiţie, respectiv dreptul de a declanşa proceduri în faţa unei instanţe civile este o componentă a acestuia (Hornsby v. Grecia).
Dreptul la acţiune şi condiţiile de exercitare sunt prevăzute chiar de legea română.
Soluţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a plângerii apare ca nelegală, Codul însuşi garantând dreptul de a formula acţiune în baza art. 169 Cod procedură penală, rap. la art. 168 Cod procedură penală, sau în baza art. 109 Cod procedură penală.
în cauză, petenta a invocat faptul că o parte dintre bunurile ridicate în urma percheziţiei la adresa din Bucureşti sector 5, P.C. nr. 14 îi aparţin şi nu au legătură cu obiectul cauzei pendinte.
Relevând că faţă de bunurile ridicate nu s-au dispus măsuri asigurătorii cu atât mai mult instanţa ar fi trebuit să verifice temeiul restrângerii dreptului de proprietate al petentei.
S-ar fi impus verificarea pe fond a temeiniciei măsurii, legea însăşi (art. 109 Cod procedură penală) prevăzând că obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin.
O acţiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. Dimpotrivă, aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica dacă ingerinţa (restrângerea dreptului) este permisă de lege.
Având în vedere că tribunalul nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, prejudiciind-o astfel pe petentă, o soluţie dată de Curte ar încălca dublul grad de jurisdicţie (în lipsa unei analize anterioare a dreptului), astfel încât se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Cauza urmează a fi trimisă secţiei penale la care s-a înregistrat dosarul de urmărire penală, pentru a aprecia, în raport de stadiul procedurii, dacă restituirea obiectelor stânjeneşte sau nu stânjeneşte aflarea adevărului.
