Practică Arbitrală. DAUNE COMINATORII. ADMISIBILITATE.

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal

Potrivit art. 572 din codul de procedură civilă (astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, cu modificările

şi completările ulterioare), “în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei amenzi civile. ” Totodată, art. 580² din Codul de procedură civilă dispune: “Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. ” în sfârşit, conform art. 580³ din acelaşi cod, “Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la

500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese. [...]. ”

Introducerea în dreptul pozitiv a acestor noi reguli, care în mod evident sunt de imediată aplicare, determină inadmisibilitatea în continuare a instituţiei daunelor-cominatorii, ce fusese generată prin intervenţia doctrinei şi a jurisprudenţei, intervenţie posibilă numai ca urmare a absenţei unor norme juridice generale referitoare la mijloace eficiente de constrângere pentru executarea obligaţiilor de a face sau de a nu face. Acoperirea acestei zone prin normele juridice exprese ce au fost reproduse anterior înlătură raţiunea recurgerii la instituţia daunelor-moratorii, care, de altfel, constituiseră în decursul timpului o materie controversată, îndeosebi în ceea ce priveşte reala eficienţă şi baza legală. Acest din urmă aspect conţine şi explicaţia pentru care edictarea noilor dispoziţii ale art. 572 şi urm. din Codul de procedură civilă nu a putut fi însoţită şi de abrogarea expresă a instituţiei daunelor-cominatorii.

în consecinţă, în speţă, urmează a se respinge, ca fiind devenit inadmisibil, capătul de cerere din acţiunea arbitrală principală referitor la obligarea pârâtei la plata de daune-cominatoriipentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiilor asumate faţă de reclamantă.

Această soluţie lasă reclamantei cale deschisă pentru ca, în faza de punere în executare a prezentei sentinţe arbitrale, să poată recurge la drepturile ce îi sunt conferite prin art. 572 şi urm. din Codul de procedură civilă, astfel cum aceste texte legale au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi actele normative subsecvente.

(Curtea de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa arbitrală nr. 281 din 9 octombrie 2001)

SENTINŢA ARBITBALA NR. 281 din 9 octombrie 2001

Tribunalul arbitrai format din:

Arbitru unic: Lucian Mihai

Asistent arbitrai: Daniela Pop

Pe rol se află soluţionarea litigiului dintre reclamanta S.C. “M.P.” S.R.L., cu sediul în C. 13 S. nr. 90, sector 5, Bucureşti şi pârâta S.C. “S.C.H.G.” S.R.L., cu sediul în sector 5, Bucureşti.

Dezbaterile au avut loc în ziua de 11 septembrie 2001, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când s-a dispus amânarea pronunţării pentru 18 septembrie 2001, şi, apoi, pentru 25 septembrie 2001, 28 septembrie 2001 şi 9 octombrie 2001, când tribunalul arbitrai a pronunţat această sentinţă.

TRIBUNALUL ARBITRAL

Examinează acţiunea arbitrală înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie a României sub numărul M 5032 din 20 aprilie 2001, formulată de reclamanta S.C. “M.P.” S.R.L., cu sediul în C. 13 S. nr. 90, sector 5, Bucureşti împotriva pârâtei S.C. “S.C.H.G." S.R.L., cu sediul în C. 13 S. nr. 90, sector 5, Bucureşti.

Prin acţiune, reclamanta a solicitat tribunalului arbitrai:

1. Să constate că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de închiriere încheiat cu pârâta la 23 octombrie 2000, iar aceasta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale:

2. Să dispună ca pârâta, în calitate de locator, să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract referitoare la remedierea tuturor deficienţelor spaţiului închiriat, deficienţe constatate la data de 26 ianuarie 2001 şi, în special, a deficienţelor instalaţiilor de aer condiţionat, astfel încât spaţiul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru începerea activităţii comerciale a reclamantei, conform contractului încheiat de părţi;

• 3. Să oblige pârâta la plata daunelor materiale în cuantum de 30.000 U.S.D., reprezentând paguba efectiv produsă prin neexecutarea la timp a contractului;

4. Să oblige pârâta la plata de daune în cuantum de 1.000 U.S.D. pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de închiriere încheiat de părţi;

5. Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de arbitrare avansate de reclamantă.

Ulterior, această acţiune arbitrală a fost precizată, după cum urmează:

a) Prin cererea reclamantei din 7 iunie 2001, prin care:

a.1) s-a indicat că temeiul juridic al cererii referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de

25.000 U.S.D. este constituit din dispoziţiile art. 1084 -1086 din Codul civil;

a.2) s-a precizat că această sumă este compusă din 1.000 U.S.D., cu titlu de prejudiciu efectiv (“damnum emergens’) şi, respectiv, 24.120 U.S.D. (sic!), cu titlu de beneficiu nerealizat ("lucrum cessans

Pe de altă parte, prin cererea înregistrată sub nr. M 6828 din 1 iunie 2001, pârâta a formulat o întâmpinare-cerere reconvenţională, solicitând ca tribunalul arbitrai:

1. Să respingă acţiunea reclamantei “ca inadmisibilă (capătul 1 de cerere) şi nefondată”;

2. Să dispună evacuarea pârâtei din spaţiul în suprafaţă de 343,50 m.p. din imobilul situat în C. 13 S. nr. 90, sector 5, Bucureşti, pe care pârâta îl ocupă fără titlu;

3. Să constate, “în principal, că, potrivit art. 23 din contractul de închiriere, acesta nu a intrat în vigoare şi, în subsidiar, să se constate rezilierea contractului de închiriere”;

4. Să fie obligată reclamanta la plata cheltuielilor de arbitrare avansate de către pârâtă.

Prin cererea depusă la 4 iulie 2001, pârâta şi-a precizat capătul 3 din cererea sa reconvenţională, în sensul că art. 15 pct. 1 din contractul încheiat de părţi conţine un pact comisoriu de gradul al ll-lea.

în motivarea acţiunii principale, reclamanta a arătat, în esenţă, că la data de 23 octombrie 2000 a încheiat cu pârâta un contract de închiriere având ca obiect un spaţiu de 343,50 m.p. din subsolul imobilului situat în C. 13 S. nr. 90, sector 5, Bucureşti, unde urma să desfăşoare “activităţi specifice de club, discotecă, bar”. în acest scop, reclamanta a luat măsuri de pregătire a începerii activităţii (printre care procurarea materialelor şi a bunurilor necesare, încheierea de contracte de publicitate). Totodată, reclamanta a înaintat un proiect arhitectural referitor la montarea de către constructor a instalaţiei de aer condiţionat, operaţiune care, conform graficului de lucru încheiat cu constructorul, urma să fie finalizată până la 17

decembrie 2000. Bazându-se pe aceste împrejurări, reclamanta a luat decizia de a organiza petrecerea Revelionului în spaţiul ce face obiectul litigiului, în care scop a selectat personalul necesar, a comandat şi primit invitaţii şi pliante de prezentare şi a plătit un avans de 22.749.980 lei pentru unele servicii de catering. Cu toate acestea, la 20 decembrie 2000, reprezentanţii pârâtei i-au anunţat pe cei ai reclamantei că la 22 decembrie 2000 se va intra în concediu, astfel încât lucrările nu vor putea fi finalizate în timp util. în cadrul întâlnirii dintre aceşti reprezentanţi, s-a redactat documentul “Protocol of the Meeting”, stabilindu-se noi termene pentru executarea lucrărilor, dar numai reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate. De aceea, prin scrisoarea din 20 ianuarie 2001, reclamanta a comunicat pârâtei că intenţionează să înceapă activitatea în spaţiul închiriat la data de 15 martie 2001. în consecinţă, la 26 ianuarie 2001, o comisie formată din reprezentanţii constructorului imobilului şi din cei ai reclamantei a verificat stadiul lucrărilor de construcţie, încheindu-se documentul “Hand-Over”, în care au fost înscrise deficienţele constatate şi datele stabilite pentru remedierea acestora. La câteva zile, administratorul societăţii comerciale reclamante, fiind indus în eroare de o reprezentantă a pârâtei, a semnat documentul “Taking-Over Certificate” (redactat în limba engleză), deşi semnatarul nu cunoştea limba engleză. Nici până la data introducerii acţiunii arbitrale nu au fost remediate deficienţele constatate prin acest înscris) care nu a fost înmânat reclamantei nici în original şi nici în traducere). în consecinţă, la 5 martie 2001 reclamanta a notificat pârâtei că este pregătită să îşi îndeplinească obligaţia de garanţie stipulată prin art. 9 al contractului. în sfârşit, în motivarea acţiunii sale -astfel cum a fost precizată la 7 iunie 2001 şi, apoi, la 4 iulie 2001 -, reclamanta a arătat că, din cauza întârzierii executării obligaţiilor contractuale, a suferit un prejudiciu de 25.000 U.S.D., din care 1.000 U.S.D. constituie “damnum emergent, iar restul - “lucrum cessansf’.

Pe de altă parte, în motivarea întâmpinării-ce-rere reconvenţională, pârâta a arătat, în esenţă, că, în lumina art. 111 din Codul de procedură civilă, este inadmisibil capătul 1 din cererea reclamantei (la care, ulterior, prin precizarea din 7 iunie 2001 a acţiunii principale, reclamanta a renunţat). Cât

priveşte fondul litigiului, s-a arătat că, potrivit art. 23 din contract, “în cazul în care părţile nu solicită altceva în scris, prezentul contract de închiriere va intra în vigoare şi va fi obligatoriu pentru părţi la data la care toate condiţiile stipulate în art. 9 -Garanţia de Siguranţă - au fost îndeplinite spre satisfacţia Locatorului.” De asemenea, conform art. 9.1 din contract, reclamanta avea obligaţia să plătească o aşa-numită garanţie de siguranţă, în sumă de 12.654 U.S.D. ori să pună la dispoziţia pârâtei o scrisoare de garanţie bancară irevocabilă şi necondiţionată, de la o bancă acceptată de pârâtă, în termenii şi condiţiile agreate de către aceasta din urmă. întrucât această condiţie nu a fost îndeplinită de către reclamantă, rezultă că drepturile şi obligaţiile contractuale nu s-au născut. Sub un alt aspect, se arată că sunt nereale susţinerile reclamantei referitoare la unele pretinse lipsuri calitative ale spaţiului închiriat, ceea ce rezultă din primirea, fără rezerve, a spaţiului, operaţiune consemnată prin documentul “Taking-Over Certificate”. Cât priveşte pretenţiile reclamantei de a i se plăti daune, pârâta arată că acestea sunt nefondate, întrucât eventualele plăţi făcute terţilor de către reclamantă nu i se pot imputa pârâtei, deoarece neexecutarea obligaţiilor asumate faţă de terţi, precum şi absenţa beneficiilor sunt cauzate de nerespectarea propriei obligaţii de plată a garanţiei de siguranţă. în sfârşit, se mai arată că este inadmisibilă cererea de obligare la plata de daune-cominatorii, ca urmare a modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Pe de altă parte, pe cale de cerere reconvenţională, pârâta a arătat că, întrucât contractul nu a intrat în vigoare, rezultă că reclamanta ocupă fără titlu spaţiul contractat; totuşi, în măsura în care tribunalul arbitrai ar considera că este vorba despre un contract care a intrat în vigoare, atunci trebuie să se constate că acesta a fost reziliat de către pârâtă în baza art. 15 pct. 1 şi pct. 2 din cuprinsul său, pentru neplata uneia dintre “obligaţiile financiare care decurg din prezentul Contract de închiriere”.

Prin întâmpinarea depusă la 15 iunie 2001, reclamanta a solicitat respingerea cererii reconven-ţionale a pârâtei.

în prezenţa acestor sesizări, tribunalul arbitrai constată, în prealabil, că această Curte este competentă să soluţioneze prezentul litigiu, în

temeiul art. 21 din contractul încheiat la 23 octombrie 2000 de către părţi, cu referire la prevederile art. 340 şi urni. din Codul de procedură civilă, precum şi la cele ale art. 4 din “Regulile de procedură arbitrală” aprobate prin Decizia nr. 3 din 10 septembrie 1999 a Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Se constată, de asemenea, că formarea tribunalului arbitrai a avut loc cu respectarea dispoziţiilor art. 22 şi 25 din Regulile de procedură arbitrală anterior menţionate.

Reclamanta şi pârâta au achitat sumele de

28.297.000 lei şi, respectiv, 86.430.000 lei, cu titlu de taxe de arbitrare, conform reglementărilor aplicabile.

în dovedirea susţinerilor lor, părţile au depus înscrisuri. De asemenea, la solicitarea părţilor, tribunalul arbitrai a admis luarea reciprocă de interogatorii.

Examinând actele şi lucrările dosarului.

TRIBUNALUL ARBITRAL

constată următoarele:

Părţile au încheiat la 23 octombrie 2000 un contract de închiriere asupra unui spaţiu de 343,50 m.p. din imobilul aparţinând pârâtei şi care este situat în C. 13 S. nr. 90, sector 5, Bucureşti (definit contractual ca “Spaţiu Construit”). Conform art. 4.1. din contract, “Spaţiul Construit este închiriat Locatarului pentru a fi folosit ca spaţiu cu destinaţie comercială, de divertisment şi alimentaţie publică cu scopul ca Locatarul să îşi desfăşoare activităţile sale curente.”

Printre alte obligaţii contractuale asumate de către reclamantă, figurează şi obligaţia prevăzută de art. 9.1. şi 9.2. din contract, potrivit cu care: “9.1. La predarea Spaţiului Construit, Locatarul va avea obligaţia să plătească în contul Locatorului, conform celor menţionate în detaliu în Articolul 6.2. al prezentului Contract de închiriere, o Garanţie de Siguranţă având o valoare reprezentând echivalentul în lei a trei plăţi lunare ale Chiriei de bază şi anume 12.654 U.S.D., urmând ca în următoarele şase luni să completeze suma până la 25.308 U.S.D. - echivalată în lei, calculată la rata de schimb oficială comunicată de Banca Naţională a României, valabilă la data efectuării transferului bancar.

9.2. Ca o alternativă la depunerea Garanţiei de Siguranţă, se poate obţine o garanţie bancară irevocabilă şi necondiţionată pentru aceeaşi sumă de la o bancă acceptată de Locator, în termenii şi condiţiile acceptate anterior de Locator.”

Conform art. 23 din contractul încheiat de părţi la 23 octombrie 2001, “în afară de cazul în care părţile nu solicită altceva în scris, prezentul Contract de închiriere va intra în vigoare şi va fi obligatoriu pentru părţi la data la care toate condiţiile stipulate în Articolul 9 - Garanţia de Siguranţă - au fost îndeplinite spre satisfacţia Locatorului.”

După încheierea contractului, s-au produs întârzieri în finalizarea de către pârâtă a amenajărilor aferente “Spaţiului Construit” închiriat. Aceasta a condus, printre altele la semnarea de către părţi, la 26 ianuarie 2001, a documentului intitulat ‘Taking-Over Certificate” şi care are ca “Appendix 1 ” un alt document, intitulat “Hand-Over”, semnat -de asemenea la 26 ianuarie 2001 - de către reprezentanţi ai ambelor părţi contractuale, dar şi de către reprezentanţi ai constructorului. în sfârşit, la 5 martie 2001, pârâta a notificat reclamantei că, în baza art. 15 pct. 1 lit. (a) din contractul semnat la 23 octombrie 2001, reziliază acest contract, pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei prevăzute de art. 9 din contract, cu privire la Garanţia de Siguranţă.

Conform primului paragraf al documentului “Taking-Over Certificate” din 26 ianuarie 2001, “AII parties agree herewith that the whole of the Works have now been substantially completed according to the agreement dated 20* of december 2000.” Cu toate acestea, potrivit paragrafului al doilea din acelaşi document semnat de ambele părţi contractuale, “The deficiencies and remaining works listed in Appendix 1 will be corrected or completed by SCHG latest to the 19 of February 2001.” Documentul “Hand-Over”, deşi semnat nu numai de către reclamantă şi pârâtă, ci şi de către o terţă persoană (constructorul), face parte integrantă din documentul ‘Taking-Over Certificate”, în cuprinsul căruia - prin voinţa reclamantei şi a pârâtei - celălalt document este identificat ca “Appendix 1 ”. Aşa fiind, rezultă că înţelesul primelor două paragrafe din “Taking-Over Certificate” este acela că părţile consideră că lucrările pentru amenajarea “Spaţiului Construit” au fost finalizate, cu excepţia însă a celor 9 categorii de lucrări menţionate în “Hand-Over'’,

lucrări pe care pârâta se obligă să le “corecteze sau completeze cel mai târziu până la 19 februarie

2001.”

Întrucât aceste lucrări nu au fost efectuate de către pârâtă conform obligaţiei astfel asumate, tribunalul arbitrai reţine că pârâta-locator nu şi-a îndeplinit în integralitate obligaţia de predare a spaţiului către reclamanta-locatar. Sub acest aspect, tribunalul are în vedere că, potrivit art. 1420 pct. 1 din Codul civil, “Locatorul este dator, prin însăşi natura contractului, fără să fie trebuinţă de nici o stipulaţie specială: 1. de a trăda locatarului lucrul închiriat sau arendat”. Tot astfel, conform art. 1421 alin. 1 din Codul civil, “Locatorul trebuie să predea lucrul în aşa stare, încât să poată fi întrebuinţat.”

Aşa fiind, rezultă că la data de 5 martie 2001 (când pârâta a notificat reclamantei rezilierea contractului pentru neîndeplinirea de către cealaltă parte a obligaţiilor asumate cu privire la Garanţia de Siguranţă) nu existau condiţiile constitutive ale ipotezei prevederilor art. 9 din contract, care dispun că “La predarea Spaţiului Construit, Locatarul va avea obligaţia să plătească în contul Locatorului [...] o Garanţie de Siguranţă [...]”.

în consecinţă, având în vedere şi prevederile art. 23 din contract, care amână intrarea în vigoare a acestuia până la îndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 9, mai rezultă, de asemenea, că, la 5 martie 2001, pârâta nu putea proceda la exercitarea dreptului de reziliere a unui contract care nu intrase încă în vigoare. în orice caz, tribunalul arbitrai reţine - sub acest din urmă aspect - că nu se poate constata, în lumina art. 15 pct. 1 lit. (a) şi a art. 15 pct. 2 din contract (prevederi la care fac referire notificarea de reziliere din 5 martie 2001, precum şi precizarea din 4 iulie 2001 a cererii reconvenţionale a pârâtei) vreo “Neplată de către Locator a Chiriei sau a oricărora dintre celelalte obligaţii financiare care decurg din prezentul Contract de închiriere”; aceasta întrucât, astfel cum s-a reţinut anterior, până la 5 martie 2001 (data notificării de reziliere) nu se procedase încă la “predarea Spaţiului Construit”, spre a se putea pretinde, în mod corelativ, îndeplinirea obligaţiei pârâtei referitoare la Garanţia de Siguranţă.

în raport cu cele de mai sus, tribunalul arbitrai va constata că la 26 ianuarie 2001 reclamanta şi pârâta au semnat un act juridic obligatoriu pentru

ambele părţi (“Taking-Over Certificate”), act juridic menit să asigure executarea contractului încheiat la 23 octombrie 2001 şi din care rezultă obligaţia pârâtei de a “corecta şi completa” (până la 19 februarie 2001) nouă categorii de deficienţe, consemnate de părţi şi de constructor în anexa intitulată “Hand-Over'’ din 26 ianuarie 2001. Cum din probele administrate nu rezultă că aceste lucrări ar fi fost efectuate, tribunalul arbitrai va admite cel de-al doilea capăt de cerere din acţiunea arbitrală principală (devenit cel dintâi capăt de cerere, după precizarea de către reclamantă, la 7 iunie 2001, a acţiunii sale arbitrale), în sensul că pârâta va fi obligată să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin documentele semnate la 26 ianuarie 2001, documente care constituie o manifestare de voinţă exprimată în executarea contractului încheiat de părţi la 23 octombrie 2000, ce îi sunt aplicabile prevederile art. 1420 pct. 1 şi cele ale art. 1421 alin. 1 din Codul civil referitoare la obligaţia locatorului de a preda lucrul.

Pe cale de consecinţă, vor fi respinse pretenţiile formulate de pârâta-reclamantă prin cererea sa reconvenţională.

Sub acest din urmă aspect, tribunalul arbitrai (deşi constată că, prin coroborarea prevederilor art. 9 cu cele ale art. 23 din contract, se ajunge la consecinţa că, în speţă, contractul nu a intrat încă în vigoare) nu poate reţine concluzia - susţinută de către pârâta-reclamantă prin capătul 1 al cererii sale reconvenţionale - în sensul necesităţii dispunerii de către acest tribunal arbitrai a evacuării reclamantei-pârâte pentru inexistenţa unui titlu asupra spaţiului. într-adevăr, în primul rând, este de principiu că evacuarea constituie o măsură pe care un tribunal arbitrai, lipsit de “imperium”, nu o poate ordona; apoi, în al doilea rând, evacuarea locatarului dintr-un spaţiu care constituie obiectul obligaţiei de predare -în curs de executare integrală - asumate de către locator ar constitui o împiedicare a aplicării dispoziţiilor exprese ale art. 1420 pct. 1 din Codul civil, text care impune locatorului - “prin însăşi natura contractului, fără să fie trebuinţă de nici o stipulaţie expresă” - o asemenea obligaţie de predare a lucrului. în acest context, tribunalul arbitrai evidenţiază că prevederile art. 23 din contract, care amână “intrarea în vigoare” a acestuia până la îndeplinirea de către locatar a obligaţiei sale referitoare la Garanţia de Siguranţă,

nu pot înlătura existenţa - încă de la 23 octombrie 2000, data la care a fost încheiat contractul - a obligaţiei locatorului de a preda spaţiul convenit. De altfel, concluzia contrară (constând în recunoaşterea existenţei obligaţiei de predare numai după “intrarea în vigoare” a contractului conform art. 23 al acestuia) ar însemna crearea unui cerc vicios, fiindcă obligaţia de predare a spaţiului nu s-ar naşte decât după constituirea de către locatar a Garanţiei de Siguranţă, care presupune însă - anterior sau, cel mai târziu, în mod concomitent - predarea spaţiului de către locator.

Cât priveşte cel de-al doilea capăt de cerere din acţiunea reconvenţională (referitor la, în principal, constatarea neintrării în vigoare a contractului şi, în subsidiar, la constatarea rezilierii contractului prin efectul unui pact comisoriu de gradul al ll-lea), raţiunile respingerii sale rezidă în cele înfăţişate anterior, inclusiv cu ocazia expunerii considerentelor pe care se bazează admiterea capătului 2 (devenit, prin precizarea acţiunii, capătul 1) al acţiunii principale formulate de către reclamantă.

Trecând la soluţionarea solicitării reclamantei ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 26.000 U.S.D., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de întârzierea executării contractului, tribunalul arbitrai reţine că s-a făcut dovada cu privire la existenţa unui prejudiciu efectiv (“damnum emergens’) de numai 1.000 U.S.D. (sumă achitată de către reclamantă unui terţ, conform facturii nr. 6035 din 28 decembrie 2000, cu titlu de plată pentru prestarea unor servicii de catering, contractate în perspectiva - rezonabil concepută - a organizării sărbătoririi Revelionului 2000/2001 prin folosirea spaţiului a cărui predare în timp util fusese convenită). Pe de altă parte, tribunalul arbitrai nu poate reţine că s-ar fi făcut dovada existenţei unui beneficiu nerealizat, pagubă care să fi fost cauzată în mod direct de întârzierea de către locator a executării contractului. Sub acest aspect, tribunalul reţine ca fiind corecte apărările formulate de către pârâtă, în sensul că susţinerile reclamantei “reprezintă, în cel mai bun caz, o prognoză". Aşa fiind, pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a echivalentului în lei (la rata de schimb publicată de Banca Naţională a României în ziua plăţii efective) a sumei de 1.000 U.S.D., cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea de către locator a executării contractului.

Prin acţiunea arbitrală înregistrată la 20 aprilie 2001, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei “la daune pentru fiecare zi de întârziere (în cuantum de 1.000 U.S.D7zi) până la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de închiriere sus-menţionat”.

Aşa fiind, tribunalul arbitrai constată că se află în prezenţa unei cereri de obligare la plata de daune-cominatorii, cerere care - însă - a devenit inadmisibilă prin intrarea în vigoare, la 2 mai 2001 (când s-au împlinit 7 luni de la data publicării sale, la 2 octombrie 2000, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479), a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă (termenul de 7 luni - anterior menţionat - fiind stabilit prin art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 290/ 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie, aprobată prin Legea nr. 32/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 7 martie 2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a mai fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 27 aprilie 2001).

Intr-adevăr, potrivit art. 572 din Codul de procedură civilă (astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, cu modificările şi completările ulterioare), “în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei amenzi civile.” Totodată, art. 580² din Codul de procedură civilă dispune: “Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere

irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.” în sfârşit, conform art. 580³ din acelaşi cod, “Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. 1, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese. [...].”

constituiseră în decursul timpului o materie controversată, îndeosebi în ceea ce priveşte reala eficienţă şi baza legală. Acest din urmă aspect conţine şi explicaţia pentru care edictarea noilor dispoziţii ale art. 572 şi urm. din Codul de procedură civilă nu a putut fi însoţită şi de abrogarea expresă a instituţiei daunelor-cominatorii.

în consecinţă, în speţă, urmează a se respinge, ca fiind devenit inadmisibil, capătul de cerere din acţiunea arbitrală principală referitor la obligarea pârâtei la plata de daune-cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiilor asumate faţă de reclamantă.

Această soluţie lasă reclamantei cale deschisă pentru ca, în faza de punere în executare a prezentei sentinţe arbitrale, sâ poată recurge la drepturile ce îi sunt conferite prin art. 572 şi urm. din Codul de procedură civilă, astfel cum aceste texte legale au fost modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi actele normative subsecvente.

în sfârşit, în raport cu soluţiile ce rezultă din prezentele considerente şi cu ponderea acestora în ansamblul litigiului, precum şi în baza art. 274 şi urm. din Codul de procedură civilă, pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a sumei de

33.697.000 lei, cu titlu de cheltuieli de arbitrare (din care: 28.297.000 lei - taxă arbitrală, iar 5.400.000 lei - onorariu de avocat).

Practică Arbitrală. DAUNE COMINATORII. ADMISIBILITATE.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Practică Arbitrală. DAUNE COMINATORII. ADMISIBILITATE.