Prin sentinţa penală nr.81/07.07.2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, printre altele, inculpatul a fost achitat, în temeiul art.11 pct.2 Lit.
| Comentarii |
|
Prin sentinţa penală nr.81/07.07.2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea,printre altele, inculpatul a fost achitat, în temeiul art.11 pct.2 lit.a Cod pr.penală rap. la art.10 lit.dCod pr. penală, pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 272 pct. 2 din Legea 31/1990republicată, apreciindu-se că nu s-a făcut dovada că inculpatul a folosit cu rea-credinţă bunurilesau creditul societăţii într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu, ori pentru afavoriza o altă societate, în care avea interese direct sau indirect.
În acest sens, se reţine că pentru o serie de bunuri ce au fost înstrăinate,preţul de vânzare al acestora a fost virat în contul Băncii Transilvania pentru achitarea liniei decredit contractate de societate.
S-a mai stabilit că unele bunuri aflate în custodie în comuna Leu, evidenţiateîn expertiza tehnică, achiziţionate de la o societate comercială au fost lăsate în custodia RematSA.
Nu în ultimul rând, a fost invocat de către prima instanţă procesul-verbal decontrol întocmit de D.G.F.P. Vâlcea care relevă că inculpatul nu şi-a însuşit sumele de banirezultate din activităţile comerciale.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel şi Parchetul de pe lângăTribunalul Vâlcea, care, cu privire la această achitare, a susţinut că este nelegală, întrucâtreaua-credinţă este dovedită cu prisosinţă de probele administrate.
Prin decizia penala nr. 21/A/11.02.2010 pronunţată de Curtea de ApelPiteşti, cu privire la această infracţiune, a fost înlăturată achitarea, inculpatul fiind condamnat lapedeapsa de 1 an închisoare.
Decizia Curţii se bazează pe următoarea argumentaţie:
Potrivit art.272 alin.1 pct.2 din Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale,este pedepsită fapta administratorului, directorului sau reprezentantului legal al societăţii, carefoloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrarintereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care areinterese direct sau indirect.
Din probele administrate în cauză, rezultă că inculpatul a folosit cu rea-credinţă bunurile societăţii SC_ S.R.L., al căreia administrator era, atât în scop contrarintereselor acesteia, cât şi în folosul lui propriu, dar şi pentru a favoriza societatea S.C._ S.R.L. în care era direct interesat, fiind unic asociat şi administrator.
În ce priveşte stocul de marfă în valoare de 4.485.259.520 lei, inculpatulrecunoaşte că doar 15\% din totalul mărfii pe care el o avea cu acte în gestiune" a fost ridicatăde furnizori în perioada în care era plecat în străinătate, furnizorii venind practic în magazinul încare era această marfă expusă.
Inculpatul recunoaşte că, o altă cantitate de marfă se afla în depozitul careera în apropierea magazinului, iar o altă marfă a luat-o din depozit, a dus-o la Bucureşti în altdepozit, pentru că în depozitul din Râmnicu Vâlcea nu mai putea să o ţină, deoarece nu-i maiaparţinea, apoi a dus-o în comuna Leu, judeţul Dolj. Această marfă era cea care este evidenţiatăîn procesul verbal, lăsată în custodia lui C.C." şi pentru care a cerut expertiza. Tot inculpatulspune că, după ce martorul C. a refuzat să mai ţină respectiva marfă, tot el, personal, a dus-o lao cunoştinţă a sa, asociat la firma_ S.R.L. iar o altă parte din marfă a fost dusă de martorulM.I. în depozit la S.C._ S.A.
Din această derulare a faptelor descrise de către inculpat, rezultă fără dubiucă acesta a ascuns, în sensul că a depus în locuri ştiute numai de el, marfă aparţinând S.C._ S.R.L., refuzând să aducă la cunoştinţă lichidatorului judiciar, angajaţilor şi furnizorilor faptul cămai exista respectiva marfă, cu care s-ar fi putut stinge o parte dintre debitele societăţii - prinrestituirea mărfii neachitate. Scopul urmărit de către inculpat a fost, în mod evident, acela devalorificare a acestor mărfuri, în dauna societăţii, încasând contravaloarea acestor bunuri, fără avira sumele de bani în contul societăţii.
Dovadă este şi faptul că aceste bunuri au rămas până în prezent ladispoziţia inculpatului, deşi societatea, între timp, a fost radiată, creditorii ei nereuşind să-şirecupereze în vreun fel creanţele. Prin sentinţa comercială 548/C din 14 iunie 2007, pronunţatăde Tribunalul Vâlcea s-a închis procedura de insolvenţă a SC_ SRL şi s-a dispus radiereaacesteia din registrul comerţului Vâlcea, descărcându-se lichidatorul judiciar_ de oriceîndatoriri şi responsabilităţi.
De asemenea, la dosar există probe-declaraţiile martorilor A.E., A.R.E., Z.I.,în sensul că inculpatul a valorificat bunuri aparţinând S.C._ S.R.L., întocmind documente devânzare ca şi cum marfa ar fi fost a societăţii nou înfiinţate de către acesta, S.C._ S.R.L.,aspecte pe care le confirmă angajatele primei societăţi.
În acelaşi sens şi inculpatul recunoaşte că o parte dintre acestea au fosttrecute pe S.C._ S.R.L. şi vândute.
In consecinţă, curtea reţine că inculpatul, cu rea-credinţă, a folosit bunurilesocietăţii în interesul lui propriu şi al altei firme în care era interesat, în scop contrar intereselorsocietăţii S.C._ S.R.L., care a fost falimentată, deşi bunuri aparţinând acesteia, de valoarefoarte mare, s-au aflat în posesia inculpatului pe toată durata procedurii, unele s-au dat laRemat, pierdere imputabilă inculpatului, iar o altă parte încă mai este în posesia lui juridică.11.Traficul de influenţă. ConfiscareArt. 256 alin. 2 Cod penal
Spre deosebire de infracţiunea de dare de mită,în cazul traficului de influenţă,banii, valorile sau bunurile oferite ori date de către cumpărătorul de influenţă, seconfiscă.(Decizia penală nr.32/A/02.03.2010)
Prin sentinţa penală nr.139 din 9 decembrie 2009, pronunţată de TribunalulVâlcea, inculpatul a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii detrafic de influenţă, prevăzută de art.257 alin.1 Cod penal, inculpatul fiind obligat să plăteascăpărţii civile MLM suma de 300 euro.
Pentru a pronunţa această sentinţă, se reţine că inculpatul s-a oferit să ajutepe partea vătămată să obţină permis de conducere auto, pretinzând, în schimb, suma de 300euro.
Impotriva sentinţei, a formulat apel inculpatul care a solicitat achitarea peconsiderentul că suma de 300 euro a fost solicitată drept împrumut.
Prin decizia penală nr.32/A din 2 martie 2010, pronunţată de Curtea de ApelPiteşti, s-a admis apelul declarat de inculpatul A.C. F. s-a desfiinţat în parte sentinţa şi,rejudecând, s-a înlăturat dispoziţia privind obligarea inculpatului la plata sumei de 300 euro cătreM.L.M.
Conform art. 257 al. 2 rap. la art. 256 al. 2 Cod penal, s-a confiscat sumade 300 euro prin obligarea inculpatului la plata cesteia către stat, menţinându-se celelaltedispoziţii ale hotărârii.
Hotărârea Curţii se întemeiază pe următoarea argumentaţie:
Sentinţa este nelegală, în partea referitoare la dispoziţia instanţei de a serestitui numitului M.L.M. suma de 300 Euro.
Astfel, deşi instanţa face trimitere la dispoziţiile art.257 alin.2 din Codulpenal, care o obligau să dispună confiscarea sumei de 300 Euro, prin raportare la dispoziţiileart.256 alin.2 Cod penal, în realitate, în mod nelegal, dispune restituirea sumei numitului M.L.M,pe considerentul că acesta a denunţat fapta organelor de urmărire penală, înainte dedeclanşarea cercetărilor.
In art.257 alin.2 Cod penal, se menţionează că dispoziţiile art.256 alin.2Cod penal, se aplică în mod corespunzător". Or, potrivit art.256 alin.2 Cod penal, text la careface trimitere precizatele dispoziţii legale Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă,iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani".
Dispoziţia privind restituirea sumelor de bani, în cazul în care se denunţăfapta autorităţilor, mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, nu este cuprinsăîn art.257 alin.2 Cod penal, care a constituit, pentru prima instanţă, temei al restituirii către aşa-zisul denunţător a sumei respective, ci în art.255 alin.3 şi 4 din Codul penal, texte care facreferire la infracţiunea de dare de mită, ceea ce nu este cazul în speţă.
Intr-adevăr, potrivit art.255 alin.3 Cod penal, care incriminează infracţiuneade dare de mită mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta, mai înainte caorganul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune". Şi tot astfel, potrivit alin.4 alaceluiaşi articol, Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat".
S-a constatat, aşadar, că motivul invocat de prima instanţă, respectiv cel alsesizării organului de urmărire înainte de începerea cercetărilor, nu se regăseşte în cazulinfracţiunii de trafic de influenţă, ci în cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art.255 Codpenal.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi la traficul de influenţă, sumele primite să fierestituite denunţătorului, ar fi făcut trimitere în art.257 la dispoziţiile prevăzute de art.255 alin.5Cod penal, dar, neprocedând astfel şi trimiţând doar la dispoziţiile art.256 alin.2 Cod penal,(potrivit cărora sumele primite se confiscă), rezultă că în toate situaţiile sumele trebuiescconfiscate.
Dispoziţia legiuitorului în acest sens, privind confiscarea sumelor estejustificată, deoarece în cazul infracţiunii de trafic de influenţă persoana care dă banii sau altefoloase este de rea-credinţă, ştiind că se urmăreşte determinarea unei alte persoane să facă unact ilegal, respectiv să intervină la un funcţionar, asupra căruia pretinde că are influenţă, pentrua-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, aşa cum s-aîntâmplat în speţă; în acest sens, M.L.M, aşa-zisul denunţător, dorind să-şi rezolve o problemăpersonală (obţinerea permisului de conducere) pe alte căi decât cele legale, a apelat la serviciileinculpatului care pretindea că are influenţă asupra funcţionarilor de la Serviciul de Permise Autodin cadrul Inspectoratului Judeţean Vâlcea.
Dispoziţiile legale sus-citate (art.257 alin.2 rap. la art.256 alin.2 Cod penal)sunt clare în privinţa confiscării sumelor ce au făcut obiectul infracţiunii de trafic de influenţă,astfel că interpretările şi soluţiile jurisprudenţiale (chiar şi cele ale instanţei supreme), contravinspiritului acestora şi scopului măsurilor de siguranţă menţionate în art.111 Cod penal -înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legeapenală".
Aceasta, deoarece, aşa cum s-a precizat, aşa-zisul denunţător - M.L.M,constatând că nu-şi putuse rezolva problemele pe căi ilegale, prin intermediul inculpatului, aapelat, apoi, la organul de poliţie prin sesizarea făcută.
Dar, acest fapt nu îl transformă pe M.L.M. într-o persoană de bună-credinţă,pentru ca astfel să aibă dreptul, aşa cum îl avea persoana constrânsă la darea de mită, să i serestituie banii sau valorile date pentru a răsplăti efectuarea unui serviciu ilegal.DREPT PROCESUAL PENAL - PARTEA GENERALĂ12. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la tăcere. Egalitatea de tratament acoinculpaţilor.Art. 139 alin. 1 Cod pr. PenalăArt. 145 Cod pr. penalăArt. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Dreptul la tăcere constituie unul dintre standardele internaţionale largrecunoscute care stau la baza noţiunii de proces echitabil" consacrată de art.6 dinConvenţie.
Egalitatea de tratament juridic se înglobează în conceptul mai larg de procesechitabil de care face vorbire art.6 din Convenţie.
(Decizia penală nr. 100/R din 05 februarie 2010)
Prin încheierea din 2 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş, printrealtele, în baza art.139 alin.1 Cod pr. penală, s-a înlocuit măsura arestării preventive ainculpatului T.G. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, instituindu-se în sarcina acestuiarespectarea unor obligaţii.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că inculpatul P.G. a fost trimis înjudecată, în stare de arest preventiv, alături de coinculpaţii P.G.C. şi S.A., pentru săvârşireainfracţiunii de complicitate la dare de mită. Intre timp, ceilalţi doi coinculpaţi, respectiv P.G.C. şiS.A. au fost puşi în libertate, astfel că tribunalul a apreciat că întrucât nu mai subzistă temeiurileavute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, se impune ca P.G. să beneficieze deacelaşi regim, în virtutea aplicării principiului egalităţii de tratament, cu atât mai mult cu cât nuexistă probe sau indicii temeinice că lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol pentru ordineapublică".
Împotriva acestei încheieri, numai cu privire la dispoziţia de înlocuire amăsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara, dispusă în baza art.139 alin.1 Codpr. penală, a declarat, în termen legal, recurs procurorul, criticând-o sub aspectul temeiniciei,arătând că temeiurile care au impus arestarea preventivă subzistă şi impun în continuaremenţinerea arestării preventive a inculpatului P.G.
Prin decizia penală nr.100/R din 5 februarie 2010, pronunţată de Curtea deApel Piteşti, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curtede Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti.
Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs se întemeiază pe următoareaargumentaţie:
Inculpatul P.G. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, alăturide inculpaţii P.G.C. şi S.A., pentru infracţiunea prev. de art.26 rap. la art.255 alin.1 Cod penal,cu aplic.art.5 alin.1, art.6 şi art.7 alin.2 din Legea nr.78/2000.
Reţinându-se că P.G. este învinuit că, în calitate de administrator la S.C.Pic"S.A., S.C. Muntenia Aliment" S.R.L. şi S.C. Pic Distrib." S.R.L., la cererea inculpatuluiP.G.C., a dat, în mai multe rânduri, inculpatului S.A. - comisar şef al Gărzii Financiare Argeş -sume de bani şi bunuri, pentru ca acesta să nu-şi îndeplinească în mod corect atribuţiile sale decontrol şi să nu dispună măsurile legale ce se impuneau cu privire la neregulile descoperite înactivitatea comercială a celor trei societăţi mai sus arătate.
Printr-o decizie penală, pronunţată anterior de Curtea de Apel Piteşti, înbaza art.139 alin.1 Cod pr. penală, s-a înlocuit măsura arestării preventive pentru inculpatul S.A.cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
De asemenea, printr-o altă decizie penală, pronunţată de Curtea de ApelPloieşti, s-a înlocuit măsura arestării preventive pentru inculpatul P.G.C., cu măsura obligării dea nu părăsi ţara.
Cu privire la aceşti doi coinculpaţii, instanţele au constatat că în aceastăfază procesuală, lăsarea lor în libertate nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică şi pot fijudecaţi în libertate.
Din perspectiva art. 139 alin. 1 Cod pr. penală, apreciindu-se că lăsaţi înlibertate inculpaţii S.A. şi P.G.C. nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică, nemaisubzistândtemeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a acestora, nu se poate susţineargumentat contrariul, în cazul coinculpatului P.G.
Este adevărat că acesta nu a recunoscut săvârşirea faptelor de care esteînvinuit, dar, deşi nu este menţionat în mod explicit în art.6 din Convenţie, dreptul de tăcere şiuna din componentele sale, şi anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituieunul dintre standardele internaţionale larg recunoscute, care au stat la baza noţiunii de procesechitabil" consacrată de art.6 din Convenţie.
Dreptul de a nu contribui la propria acuzare, presupune că, într-un procespenal, acuzarea va căuta să-şi fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probăobţinute prin constrângere sau prin exercitarea de presiuni asupra acuzatului.
În acest sens, dreptul menţionat este legat de prezumţia de nevinovăţieconsacrată în art. 6 paragraful 1 din Constituţie (CEDO, Hotărârea 17 decembrie 1996).
De asemenea, în conformitate cu art. 5 din Convenţie şi art.23 dinConstituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni sepoate menţine dacă există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noiinfracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,precum şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Or, în cauză, dezideratele mai sus arătate pot fi garantate de obligaţiilelegale stabilite în sarcina inculpatului, potrivit art.145 Cod pr. penală.
In sprijinul susţinerii temeiniciei soluţiei tribunalului, poate fi invocat şiargumentul de natura egalităţii de tratament juridic care, în definitiv se înglobează în conceptulmai larg de proces echitabil de care se face vorbire în art. 6 din Convenţie, în sensul că ceilalţicoinculpaţi au fost deja puşi în libertate.13. Delictul, temeiul răspunderii civile solidare a asigurătorului.Art. 14 Cod procedură penală
Izvorul răspunderii civile a asigurătorului este delictul, rezultat din infracţiuneacomisă şi nu contractul.(Decizia penală nr.152/R din 2.03.2010)
