Sancţiune disciplinară pentru faptă care întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 4111R din data de 26.06.2014

Sancțiune disciplinară pentru faptă care întrunește în același timp elementele constitutive ale unei infracțiuni.

- Art. 248 lit.f din Codul muncii; art. 28 alin. 1 din Codul de procedură penală; art. 1365 din Noul Cod Civil

Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește vinovăția autorului faptei ilicite; în schimb, este legată în ceea ce privește fapta și vinovăția autorului în cazul unei hotărâri penale definitive de condamnare.

Nu poate fi reținută teza adoptată de prima instanță în sensul că ar exista dubii că intimatul-contestator ar fi autorul abaterii disciplinare descrise în cuprinsul deciziei. Dimpotrivă, respectiva faptă întrunește în același timp elementele constitutive ale unor infracțiuni pentru săvârșirea cărora contestatorul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.

Ar fi nerezonabilă și contradictorie aplicarea unei alte sancțiuni disciplinare decât cea prevăzută de art. 248 lit. f) din Codul Muncii (fost art. 264) în ipoteze precum cea din speță, în condițiile în care contestatorul-intimat a fost condamnat penal în mod definitiv, iar sancțiunea penală aplicată a fost și ea drastică (închisoarea).

Nu poate fi omis faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Codul Muncii, raporturile de muncă se întemeiază pe principiul bunei credințe. Or, de bună credință trebuie să dea dovadă atât angajatorul cât și salariatul pe tot timpul derulării acestor raporturi. În măsura în care una dintre părțile contractului individual de muncă își încalcă în mod flagrant această obligație (cazul contestatorului), relațiile de muncă nu mai pot fi menținute, cu toate consecințele decurgând de aici.

(Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă, Decizia civilă nr. 4111R din 26.06.2014)

Constată că prin sentința civilă nr. xxxx din data de 12 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. xxxx/3/LM/2010, s-a admis acțiunea formulată de contestatorul I.F.M..

În consecință, s-a dispus anularea deciziei nr. XXXX/30.12.2009 emisă de intimata S.R.R.; reintegrarea contestatorului pe funcția avută anterior; obligarea intimatei să-i plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, de la data concedierii și până la efectiva reintegrare. În final, intimata a fost obligată și la 1000 lei cheltuieli de judecată.

Intimata a declarat recurs, criticând sentința suscitată.

Prin încheierea de ședință din data de 30.09.2011, la solicitarea recurentei și în baza art. 244 alineatul 1 pct. 2 Cod Procedură Civilă, Curtea a dispus suspendarea judecării pricinii până la soluționarea definitivă a procesului penal pentru care s-a constituit dosarul nr. 2682D/P/2009 al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT.

Măsura a fost menținută prin încheierea de ședință de la termenul din 11.04.2013.

Ulterior, s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se verifica dacă mai este necesară menținerea măsurii suspendării judecății, acordându-se termen la data de 19.06.2014.

În ședință de judecată din ziua amintită s-au depus la dosar copii ale unor documente din care rezultă că dosarul penal nr. 2682D/P/2009 al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT a fost soluționat prin sentința penală nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 București, pronunțată în dosarul nr. 17179/299/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I-a Penală (a se vedea filele 39-44 dosar recurs).

Drept urmare, instanța de control judiciar a acordat cuvântul părților asupra cererii de recurs, părțile în proces punând concluzii de admitere a acesteia (recurenta), respectiv de respingere ca nefondată (intimatul).

În temeiul art. 312 alineatul 1 teza I și art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, văzând și prevederile art. 304/1 din același cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanța de control judiciar), Curtea va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul prezentei decizii pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Soluția Tribunalului este greșită, bazându-se pe o incorectă stabilire a situației de fapt ce trebuia reținută în cauză, dar și pe o eronată interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante.

După cum rezultă din analiza întregului material probator administrat pe parcursul procesului (înscrisuri, depoziții de martor, raport de expertiză tehnică judiciară), prin decizia nr. 1327/30.12.2009 emisă de recurenta-intimată, s-a aplicat intimatului-contestator sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a , 263, 264 lit. f și 266-268 din Codul Muncii.

Din conținutul acestei decizii reiese că intimatului-contestator i s-a imputat săvârșirea la data de 05.12.2009 a unei grave abateri disciplinare, constând în încărcarea pe serverul sistemului R. a unui fișier audio alterat, cu conținut politic, de campanie electorală, în vederea difuzării acestuia în ziua alegerilor prezidențiale, când este interzisă prin lege difuzarea unor asemenea materiale; fișierul audio a fost difuzat pe postul Radio R. A. la data de 06.12.2009, în cadrul emisiunii "Xy"; și conține informația privitoare la ultima scriere, respectiv 05.12.2009, ora 10:55:02, de pe stația de lucru cu adresa IP 10.103.60.57 și numele RMPROD 45; fapta s-a petrecut în timpul serviciului intimatului-contestator și în condițiile în care acesta era singura persoană care avea acces, în perioada vizată și la ora menționată, în cabina nr. 45, la stația de lucru cu adresa IP 10.103.60.57 și numele RMPROD 45.

În decizie s-a mai arătat că sancțiunea disciplinară a fost aplicată pentru deteriorarea informațiilor aflate în patrimoniul, locația și folosința SRR, faptă care a avut ca rezultat introducerea unei secvențe pirat într-o emisiune difuzată de SRR, pentru care a fost sancționată cu somație publică din partea Consiliului Național al Audiovizualului și care a afectat negativ și în mod perceptibil activitatea și imaginea instituției, fiind încălcate astfel prevederile art. 70 lit. l), m) și o) din Regulamentul Intern al SRR.

Prima instanță a reținut că decizia în discuție, ce este contestată în pricina de față, respectă condițiile de formă impuse de art. 268 din Codul Muncii (devenit în prezent art. 252), înlăturând toate afirmațiile în sens contrar formulate de autorul acțiunii.

Pe de altă parte, pe baza conținutului raportului de expertiză tehnică întocmit pe parcursul judecării cauzei în fond, s-a reținut că nu există proba certă pentru susținerea că emisia suprascrierii (adică încărcarea pe serverul SRR în data de 05.12.2009 a unui fișier alterat) s-a făcut din stația R. 45, adică din stația unde lucra contestatorul-intimat; acest dubiu este de natură să profite angajatului; cum din probele administrate nu a rezultat clar că singurul posibil făptuitor al abaterii este contestatorul, Tribunalul a admis acțiunea și a anulat decizia contestată, cu toate consecințele decurgând din conținutul art. 78 din Codul Muncii (art. 80 la momentul actual).

Cu alte cuvinte, instanța de fond a concluzionat că intimatul-contestator nu este autor al faptei ce i se impută, situație în care nu i se poate aplica vreo sancțiune disciplinară.

Însă, această concluzie a Tribunalului este contrazisă de considerentele și dispozitivul unei hotărâri penale definitive. Este vorba despre sentința penală nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 București, pronunțată în dosarul nr. 17179/299/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I-a Penală.

Astfel, prin sentința penală amintită s-a reținut că "fapta inculpatului I. F. - M., constând in aceea ca, la data de 05.12.2009, a alterat, modificat datele informatice, reprezentând conținutul real al emisiunii "Xy"; si le-a urcat fără drept, prin depășirea limitelor atribuțiilor de serviciu, pe serverul R., in vederea difuzării la data de 06.12.2009, întrunește atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 42 alin. 1 și art. 44 alin. 1 din Legea 161/2003";.

Drept urmare și în final, intimatului-contestator i s-a aplicat o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea celor două infracțiuni, dispunându-se suspendarea condiționată a executării acesteia conform art. 81 Cod Penal pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 din același cod. Aceste elemente rezultă din cuprinsul dispozitivului deciziei penale nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I-a Penală, hotărâre judecătorească definitivă.

Altfel spus, prin hotărâre penală definitivă s-a statuat că intimatul-contestator este autorul infracțiunilor pentru săvârșirea cărora a fost trimis în judecată penală și condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, fapte ce constituie în același timp și abaterea disciplinară gravă pentru care, prin decizia contestată, i s-a aplicat sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă în conformitate cu prevederile art. 264 lit. f din Codul Muncii (art. 248 lit. e în prezent).

Potrivit art. 28 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Penală, "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o";.

Aceeași reglementare exista și în Vechiul Cod de Procedură Penală în vigoare la data săvârșirii faptei ce i se reproșează contestatorului-intimat (este vorba de dispozițiile art. 22 alin. 1).

Aceste texte legale trebuie privite în coroborare cu dispozițiile art. 1365 din Noul Cod Civil, fiind aplicabile și în materia dreptului muncii în conformitate cu prevederile art. 278 din Codul Muncii, dat fiind rolul lor de drept comun.

Art. 1365 din Noul cod civil statuează:

"Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite";.

Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a tuturor acestor norme juridice se desprinde ideea potrivit căreia instanța civilă este ținută de hotărârea penală definitivă de condamnare cu privire la existența faptei și a vinovăției persoanei pe care a săvârșit-o. Altfel spus, instanța civilă nu poate contrazice sub aspectele menționate cele ce rezultă dintr-o hotărâre penală definitivă de condamnare.

Interpretarea "per a contrario"; a art. 1365 din Noul Cod Civil conduce la aceeași concluzie: instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește vinovăția autorului faptei ilicite; în schimb, este legată în ceea ce privește fapta și vinovăția autorului în cazul unei hotărâri penale definitive de condamnare. Prevederile art. 28 alin. 1 din Noul Cod de Procedură Penală (art. 22 alineatul 1 din Vechiul CPP) vin să confirme cele de mai sus.

Având în vedere toate aceste elemente de fapt și de drept, Curtea se vede pusă în situația de a reține că decizia contestată este legală și temeinică.

Sub aspectul legalității, adică al respectării condițiilor de formă prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute (art. 268 din Codul Muncii, devenit între timp art. 252), Tribunalul a reținut că decizia nr. XXXX/30.12.2009 emisă de intimata-recurentă este la adăpost de orice critică, înlăturând ca neîntemeiate susținerile contestatorului-intimat din cuprinsul acțiunii. Iar hotărârea primei instanțe nu a fost atacată din acest punct de vedere de către autorul acțiunii (contestatorul), argumentele în acest sens nemaiputând fi schimbate și intrând în puterea lucrului judecat.

Cât privește chestiunea temeiniciei deciziei, după cum s-a arătat anterior, dat fiind conținutul sentinței penale nr. 1179/17.12.2013 a Judecătoriei Sector 1 București, pronunțată în dosarul nr. 17179/299/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 547 din 24 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I-a Penală, nu poate fi reținută teza adoptată de prima instanță în sensul că ar exista dubii că intimatul-contestator ar fi autorul abaterii disciplinare descrise în cuprinsul deciziei. Dimpotrivă, respectiva faptă întrunește în același timp elementele constitutive ale unor infracțiuni pentru săvârșirea cărora contestatorul a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.

Prin acțiunea pe care a formulat-o, intimatul-contestator a susținut, pe lângă aspectele de nelegalitate ale deciziei (înlăturate de Tribunal), împrejurarea că sancțiunea disciplinară ce i-a fost aplicată a fost prea drastică, angajatorul neținând seama de prevederile art. 266 din Codul Muncii, devenit art. 250 la momentul actual.

Aceste norme arată că:

"Angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită;

b) gradul de vinovăție a salariatului;

c) consecințele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.";

Și aceste susțineri vor fi înlăturate întrucât sunt lipsite de fundament.

Dintre criteriile enumerate de art. 250 din Codul Muncii, singurele valorificabile în ce-l privește pe autorul cererii de chemare în judecată ar fi cele de la lit. d) și e). Însă, nici acestea nu pot fi luate în considerare în speță, câtă vreme fapta imputată constituie și infracțiune, pentru săvârșirea căreia intimatul-contestator a fost condamnat la pedeapsa închisorii prin hotărâre penală definitivă. Acest ultim element permite a se afirma că fapta comisă de autorul acțiunii a fost extrem de gravă, situație în care sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă apare ca fiind cea mai potrivită.

Ar fi nerezonabilă și contradictorie aplicarea unei alte sancțiuni disciplinare decât cea prevăzută de art. 248 lit. f) din Codul Muncii (fost art. 264) în ipoteze precum cea din speță, în condițiile în care contestatorul-intimat a fost condamnat penal în mod definitiv, iar sancțiunea penală aplicată a fost și ea drastică (închisoarea).

Nu poate fi omis faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Codul Muncii, raporturile de muncă se întemeiază pe principiul bunei credințe. Or, de bună credință trebuie să dea dovadă atât angajatorul cât și salariatul pe tot timpul derulării acestor raporturi. În măsura în care una dintre părțile contractului individual de muncă își încalcă în mod flagrant această obligație (cazul contestatorului), relațiile de muncă nu mai pot fi menținute, cu toate consecințele decurgând de aici.

În raport de toate cele ce preced, este necesară admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, întrucât decizia de sancționare disciplinară contestată apare ca fiind legală și temeinică.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

    Comentarii despre Sancţiune disciplinară pentru faptă care întruneşte în acelaşi timp elementele constitutive ale unei infracţiuni.