Vătămare corporală gravă Loviri sau alte violenţe Distincţie
| Comentarii |
|
C.A. Ploieşti, decizia nr. 1786 din 18 decembrie 2002
Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1786 din 18.12.2002, admiţând recursul declarat de parchet împotriva sentinţei penale nr. 462 din 19.04.2002 a Judecătoriei Moreni şi deciziei penale nr. 669 din 27.09.2002 a Tribunalului Dâmboviţa, pe care le-a casat în parte, a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C. pen., text de lege în baza căruia l-a condamnat de inculpat. Deşi fapta săvârşită de inculpat a cauzat părţii vătămate leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare doar 12-13 zile de îngrijiri medicale, ea nu constituie infracţiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 C. pen., aşa cum a reţinut instanţa de fond, după schimbarea încadrării juridice a faptei, soluţie menţinută de instanţa de apel, ci infracţiunea de vătămare corporală gravă, întrucât pierderea unor dinţi din faţă, ca urmare a loviturilor aplicate, constituie sluţire, în sensul prevăzut de art. 182 alin. 2 C. pen. Deoarece în urma loviturilor primite, partea vătămată a pierdut dinţii 1.1 şi 1.2 din faţă, sunt îndeplinite cerinţele pentru reţinerea vinovăţiei inculpatului la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, fiind de notorietate că lipsa unor incisivi şi chiar a unui canin, mai ales din cei fixaţi în alveolele dentare ale maxilarului superior, modifică esenţial fizionomia celui lezat, dându-i aspect respingător, sau poate avea efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei. Împrejurarea că dinţii pot fi înlocuiţi printr-o proteză este lipsită de relevanţă, întrucât, deşi proteza poate ascunde prejudiciul, nu este de natură să-l înlăture, lucrarea protetică nu realizează un proces de vindecare normal şi total şi nu constituie o restabilire integrală a regiunii anatomice traumatizate.
Comentariu:
În acest sens, prin decizia nr. II din 28.10.2002, Curtea Supremă de Justiţie – Secţiile Unite, a respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin. 2 C. pen. în cazul faptei devătămare corporală săvârşită cu intenţie, care a avut ca urmare pierderea unuia sau a mai multor dinţi, considerându-se următoarele. Potrivit art. 182 alin. 2 C. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/2002, infracţiunea de vătămare corporală gravă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani, „dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei”. Este adevărat că, anatomic, fiecare dinte este un organ dus format din dentină acoperită cu smalţ, implantat în una din alveolele existente la nivelul crestelor alveolare ale maxilarelor. Aceste înţeles nu poate fi, însă, primit şi în sensul juridic atribuit termenului „organ” prin art. 182 alin. 2 C. pen., deoarece ar fi inacceptabil să se considere ca un dinte singular, mai ales dintre cei situaţi la periferia segmentului din aparatul digestiv ce asigură funcţia fiziologică a masticaţiei, să poată fi asimilat, ca importanţă, cu organele unice sau cu cele perechi, cum sunt ochii sau rinichii. Dar, dacă sub acest aspect, nu s-ar putea considera că lipsirea unei persoane de un număr redus de dinţi ar echivala întotdeauna cu pierderea unui simţ sau organ şi nici cu încetarea funcţionării acestora, rămâne, totuşi, de examinat în ce măsură smulgerea, ruperea sau lezarea unuia ori a mai multor dinţi, determinată de o acţiune violentă, nu constituie o infirmitate permanentă sau o sluţire în sensul prevederilor din texul de lege menţionat. Aceasta, chiar dacă actualele posibilităţi de înlocuire a dinţilor şi de protezare limitează numărul de cazuri în care pierderea lor ar avea ca urmare afectarea vădită a funcţiei de masticaţie, care să justifice reţinerea existenţei infirmităţii cu caracter permanent. În ce priveşte consecinţa sluţirii, la stabilirea acesteia se poate avea în vedere nu numai semnificaţia ce se atribuie în mod obişnuit acestei noţiuni, ci şi contextul în care este folosită de legiuitor. De aceea, constatarea producerii sluţirii, în sensul prevederilor art. 182 alin. 2 C. pen., trebuie determinată nu numai în raport cu semnificaţia curentă a acestei noţiuni, adică mutilare, schilodire, desfigurare, cu consecinţa creării aspectului hidos, pocit, respingător, foarte urât, ci şi ţinându-se seama de echivalenţa ce se poate da noţiunii respective prin comparare cu celelalte urmări grave la care se referă textul de lege menţionat. Or, pentru a fi echivalată cu vătămarea ce a avut ca urmare pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, producerea unei infirmităţi permanente fizice ori psihice, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, gravitatea vătămării cauzate trebuie determinată numai pe baza evaluării tuturor modificărilor survenite în structura anatomică a victimei şi a influenţei acestora asupra posibilităţilor ei de masticaţie. Ca urmare, ori de câte ori vătămarea corporală, săvârşită cu intenţie, a avut ca efect pierderea unuia sau a mai multor dinţi, ori numai lezarea, este necesar să se stabilească, pe bază de probe convingătoare, dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcţiilor ei fiziologice comparabile, ca importanţă, cu celelalte consecinţe avute în vedere prin art. 182 alin. 2 C. pen. În mod firesc, pentru aceasta, trebuie să se ţină seama de criterii de ordin anatomic şi fiziologic proprii naturii umane, cum ar fi poziţia dintelui pierdut, fiind de notorietate că lipsa unui incisiv frontal şi chiar a unui canin, mai ales din cei fixaţi în alveolele dentare ale maxilarului superior, modifică esenţial fizionomia celui lezat, dându-i aspect respingător, sau poate avea efecte negative ireversibile asupra funcţiei fiziologice a masticaţiei. Tot astfel, pentru a se determina cât mai exact prejudiciul adus fizionomiei persoanei vătămate prin pierderea dinţilor, mai pot fi avute în vedere şi unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul sau profesia acesteia. Evident, la stabilirea împrejurării dacă pierderea dinţilor a avut ca efect sluţirea persoanei vătămate, trebuie să se aibă în vedere, cu prioritate, gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin actul de violenţă, iar nu situaţia atenuată prin înlocuirea dinţilor smulşi sau rupţi ori prin protezare. O atare interpretare se impune nu numai pentru că recurgerea la procedee artificiale nu poate asigura redarea totalităţii însuşirilor anatomice şi fiziologice ale dintelui natural, ci şi datorită lipsirii celui lezat, cel puţin pentru o anumită perioadă, de înfăţişarea sa firească. Se impune, deci, concluzia că acţiunea violentă, având ca urmare smulgerea, ruperea sau lezarea unor dinţi, trebuie încadrată în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 C. pen., ori de câte ori această vătămare, prin natura urmărilor sale, poate fi considerată că a avut drept consecinţă pierderea întregului organ ce asigură masticaţia, încetarea funcţionării acestuia, o infirmitate permanentă sau modificarea atât de severă a fizionomiei, încât să constituie o sluţire. Dar, marea diversitate a consecinţelor ce pot fi produse asupra fizionomiei victimei sau asupra funcţiei masticaţiei, determinate nu numai de modul în care agresorul acţionează, ci şi de particularităţile anatomice şi fiziologice ale fiecărui individ, fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, generalizarea efectelor în raport cu numărul sau poziţia dinţilor lezaţi. De aceea, neputându-se ajunge la o concluzie general valabilă asupra consecinţelor deteriorării dentiţiei prin vătămarea produsă, este evident că nici urmările la care se referă prevederile art. 182 alin. 2 C. pen. nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în raport cu specificul fiecărei cauze, ceea ce nu se poate realiza decât de instanţa învestită cu judecarea fiecărui proces concret.
