Contestație privind alte drepturi de asigurări sociale. Decizia 1637/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1637/R/2009
Ședința publică din 23 iunie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Laura Dima Eugenia Pușcașiu
- -
GREFIER: - -
S-au luat în examinare recursurile declarate de către pârâții MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI EGALITĂȚII DE ȘANSE, AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE S, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE B împotriva sentinței civile nr. 437 din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr-, privind și pe reclamanta intimată și pe pârâtul intimat CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect contestație privind alte drepturi de asigurări sociale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta pârâtei recurente Agenția Județeană pentru Prestații Sociale C, cons. jur., lipsă fiind părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 12 iunie 2009, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea tuturor excepțiilor invocate de recurente și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. Se comunică un exemplar eprezentantei pârâtei recurente Agenția Județeană pentru Prestații Sociale
Reprezentanta pârâtei recurente Agenția Județeană pentru Prestații Sociale depune la dosarul cauzei delegație de reprezentare și împuternicire și arată că nu are alte cereri în probațiune.
efiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente Agenția Județeană pentru Prestații Sociale solicită admiterea propriului recurs și casarea sentinței instanței de fond ca nelegală și netemeinică.
Instanța constatând cauza în stare de judecată o reține în vederea pronunțării.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.437/16.03.2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acțiunea precizată a reclamantei fiind obligați pârâții MINISTERUL MUNCII, Familiei și Egalității de Șanse, Agenția Națională pentru Prestații Sociale S să plătească reclamantei despăgubiri materiale reprezentând diferența dintre indemnizația lunară pentru creșterea copilului pe care reclamanta a primit-o efectiv și indemnizația pentru creșterea copilului în procent de 85% din media veniturilor lunare realizate din indemnizația de judecător din ultimele 12 luni anterioare datei nașterii copilului aferent perioadei de 6 iunie 2007-15 ianuarie 2009, actualizată cu indicele de inflație.
S-a respins excepția lipsei de competență materială a Tribunalului Sălaj, secția civilă în judecarea prezentei cauze invocată de pârâtul MINISTERUL MUNCII, Familiei și Protecției Sociale și de către pârâta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale
S-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, precum și excepțiile neîndeplinirii procedurii prealabile de către reclamantă.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii, solicitate de reclamantă și s-a respins și excepția tardivității acțiunii invocată de Agenția Județeană pentru Prestații Sociale
Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
În perioada 6 iunie 2007 - 15 ianuarie 2009, reclamanta a beneficiat de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani, timp în care a primit o indemnizație în cuantum de 600 lei lunar, în conformitate cu prevederile nr.OUG 148/2005.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 (o1.o4.2oo1) au fost enunțate principiile de bază care guvernează sistemul asigurărilor sociale de stat din România.
Astfel potrivit art. 2 din Legea nr. 19/2000 "Sistemul public se organizează și funcționează având ca principii de bază:
a) principiul unicității, potrivit căruia statul organizează și garantează sistemul public bazat pe aceleași norme de drept;
b) principiul egalității, care asigură tuturor participanților la sistemul public, contribuabili și beneficiari, un tratament nedescriminatoriu, în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de lege;
c) principiul solidarității sociale, conform căruia participanții la sistemul public își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale;
d) principiul obligativității, potrivit căruia persoanele fizice și juridice au conform legii, obligația de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligațiilor;
e) principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
f) principiul repartiției, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public, conform legii.
g) principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public, conform legii".
Art. 1 al acestei legi prevede faptul că dreptul la asigurări sociale este garantat de stat și se exercită prin sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, denumit sistemul public.
Aceste prevederi legale sunt în vigoare și în prezent.
Art. 121 din Legea nr. 19/2000 prevedea faptul că asigurații au dreptul la o indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani al cărui cuantum era de 85 % din media veniturilor lunare din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuția individuală de asigurări sociale în lunile respective.
Aceste prevederi au fost modificate succesiv iar odată cu apariția nr.OUG 9/2003 s-a stabilit că "Pentru drepturile care se stabilesc după data de 31.12.2003 cuantumul brut lunar al indemnizației prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a) este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat".
Mai mult, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor nr.OUG 148/2005, respectiv o1.o1.2oo7, indemnizația nu mai are caracterul unui drept de asigurare socială ci al unui ajutor social acordat de stat.
Prin aceasta au fost încălcate principiile contributivității în raport cu asigurații care au plătit o contribuție de asigurări sociale mult mai mare decât indemnizația/ajutorul social de care beneficiau.
De asemenea, s-a creat o discriminare între asigurații care au beneficiat de acordarea indemnizației înainte de apariția nr.OUG 9/2oo3 și nr.OUG148/2005 și cei care au beneficiat de această indemnizație ulterior apariției acestora din punct de vedere al cuantumului raportat la contribuția achitată și la data intrării în vigoare a ordonanțelor.
Potrivit art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, se prevede că: "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică, necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
De asemenea, potrivit art. 4 coroborat cu art. 16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau orice origine socială".
Art. 20 prevede faptul că "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte".
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de o4.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
Făcând aplicarea principiilor enunțate la speța de față este clar că ne aflăm într-o situație de discriminare prin aplicarea unui cuantum fix al indemnizației pentru creșterea copilului până la doi ani indiferent de categoria socio-profesională din care persoanele beneficiare provin și implicit fără o diferențiere privind cuantumul contribuțiilor acestor persoane la bugetul asigurărilor de stat.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (, 18.o2.1991, Fredin c/, paragr. 60, 29.06.1993, Hoffman c/, paragr. 31,29.09.1995. Scalambrino c/ Italie, 22.10.1996. autres c/ -, paragr. 75).
Potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din nr.OG 137/2000 "Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".
Art. 20 alin. 2 Constituție prevede că dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Mai trebuie remarcat că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 s-a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție.
Față de aceste norme trebuia sesizat că a existat obligația ca toate normele juridice interne să fie conforme cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte deoarece în caz contrar instanțele judecătorești sunt obligate să constate preeminența lor și să aplice respectivele pacte și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ce privește aplicarea directă a tratatelor, care fac parte din dreptul comunitar, prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato, 106/77,. se reține că în temeiul art. 189 din Tratatul CEE și a jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene dispozițiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă și să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor și că reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înțeles în sensul că eventualele dispoziții naționale ulterioare, în contradicție chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aștepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul național (abrogare) sau de instanța de contencios constituțional (decizie de neconstituționalitate), în special dacă se consideră, în ceea ce privește această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, legea națională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, și, în consecință, că aplicarea lor integrală, completă și uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naștere în favoarea particularilor.
Tot aici s-a reținut că aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-și producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre și în cursul aplicabilității lor. Aceste dispoziții reprezintă un izvor de drepturi și de obligații pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părți în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect privește orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
În plus, în temeiul principiului priorității dreptului comunitar, dispozițiile Tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre și ca urmare a intrării lor în vigoare, nu doar de a face inaplicabilă, potrivit legii, orice dispoziție contrară a legislației naționale existente, ci și - deoarece aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre - de a împiedica formarea valabilă a unor noi acte legislative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare. Într-adevăr, faptul de a recunoaște o oarecare eficiență juridică unor acte legislative naționale ce restrâng domeniul exercitării puterii legislative a Comunității sau care sunt incompatibile cu dispozițiile dreptului comunitar, ar echivala cu negarea echivalentă a caracterului efectiv al angajamentelor asumate necondiționat și irevocabil de statele membre, în temeiul Tratatului, punând astfel în discuție însăși fundamentele Comunității.
Efectul util al acestei dispoziții ar fi diminuat dacă judecătorul ar fi împiedicat să pună dreptul comunitar în aplicare, imediat, conform hotărârii sau jurisprudenței Curții. Rezultă din ansamblul celor de mai sus că orice judecător național, sesizat în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le atribuie particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrară din legea națională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare. Din acel moment, ar fi incompatibilă cu însăși cerințele inerente naturii dreptului comunitar orice dispoziție a ordinii juridice naționale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea drept efect diminuarea eficienței dreptului comunitar prin refuzul judecătorului competent în aplicarea acestui drept de a face, în chiar momentul aplicării, tot Ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei aplicabilități a normelor comunitare.
Aceasta ar fi situația în ipoteza unei contradicții între o dispoziție a dreptului comunitar și o lege națională ulterioară, soluția acestui conflict fiind rezervată unei autorități, alta decât judecătorul chemat să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o competență de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul care rezultă astfel în calea deplinei eficacități a acestui drept nu ar fi decât temporar. Judecătorul național are obligația de a asigura protecția drepturilor conferite prin dispozițiile ordinii juridice comunitare, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea efectivă, de către autoritățile naționale abilitate în acest scop, a eventualelor dispoziții naționale care ar reprezenta un obstacol în calea aplicării directe și imediate a normelor comunitare.
Protocolul adițional nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptat la la data de 04.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea "Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragr. 1.
Art. 11 din Constituția României stabilește, cu valoare de principiu, obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum și faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituțional enunțat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunității internaționale - pacta sunt servanda - și exprimă în același timp, corelația dintre dreptul internațional și cel intern, prin integrarea normelor dreptului internațional în sistemul dreptului național.
Făcându-se aplicarea principiilor enunțate s-a reținut că există discriminare prin aplicarea unui cuantum fix al indemnizației pentru creșterea copilului până la doi ani indiferent de categoria socio-profesională din care persoanele beneficiare provin și implicit fără o diferențiere privind cuantumul contribuțiilor acestor persoane la bugetul asigurărilor de stat.
O situație discriminatorie apare și atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situații diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 martie 1996, în cauzele conexate du pcheur Queen Secretary of for Transport, ex parte, C‑46/93 și C‑48/93,. I p. -1029 se arată că într-adevăr, în jurisprudența constantă, posibilitatea oferită justițiabililor de a invoca înaintea instanțelor naționale dispozițiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanție minimă și nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină și completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85,. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88,. I p. -621, consid. 10, și din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89,. I p. -641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispozițiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispozițiilor naționale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar și, în special, că acesta nu suferă nici un prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Or, așa cum rezultă din hotărârea Francovich, menționată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obține repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar. Aceasta este situația și în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanțelor naționale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispozițiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproșată este imputabilă legiuitorului național, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuție exigențele inerente protecției drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în fața instanțelor naționale și, ca urmare, dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
Prin decizia Curții Constituționale nr. 1325 din 4 decembrie 2008 s-a statuat că instanța are competența să constate că un text de lege este discriminatoriu și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică, dacă legiuitorul a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate. În speță, nr.OUG 148/2005 a fost modificat prin Legea nr. 257/31.10.2008 tocmai în sensul acordării indemnizației de creștere copil în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni anterioare nașterii copilului.
Prin neacordarea indemnizației pentru creșterea copilului până la vârsta de 2 ani raportat la contribuția de asigurări sociale plătită, reclamanta a suferit un prejudiciu reprezentând diferența dintre indemnizația cuvenită de 85% din media veniturilor lunare realizate din indemnizația de judecător din ultimele 12 luni anterioare datei nașterii copilului și indemnizația lunară de 600 lei pe care a primit-o efectiv 6 iunie 2007 - 15 ianuarie 2009.
Pentru ca prejudiciul suferit să fie reparat integral, instanța va obliga pârâții să plătească suma datorată, actualizată în funcție de rata inflației, calculată de la data la care sumele erau datorate și până la data plății efective.
Referitor la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Sălaj, Secția civilă, în judecarea prezentei cauze invocată de către pârâții MINISTERUL MUNCII, Familiei și Protecției Sociale și Agenția Județeană pentru Prestații Sociale S, instanța a reținut că în prezenta cauză nu se poate face aplicarea prevederilor art. 36 din nr.OUG 27/2006, deoarece nu este vorba de modul de stabilire a drepturilor salariale ci de neacordarea unei părți din indemnizația pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani pe motiv de discriminare.
Drept urmare, conform prevederilor art. 155 lit. f din Legea nr. 19/2000, competența materială și teritorială de soluționare a prezentei cauze revenea Tribunalului Sălaj, Secția Civilă.
În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesuale pasive ale pârâților, instanța le va admite pe cele ale pârâților Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, deoarece acești pârâți nu au atribuții legat de derularea fondurilor din care se face plata indemnizației pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani.
Prin nr.OUG 116/2007 a fost aprobată Legea nr. 90/2008, prin care s-a organizat și funcționează Agenția Națională pentru Prestații Sociale ca organ de specialitate în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, care a preluat atribuțiile și responsabilitățile de administrare și gestionare a prestațiilor sociale, astfel că acești pârâți alături de pârâta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale S (deoarece acolo își avea domiciliul reclamanta în perioada pentru care a solicitat diferența de indemnizație pentru creșterea copilului) au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Legat de excepțiile neîndeplinirii procedurii prealabile de către reclamantă invocate de către pârâții MINISTERUL MUNCII, Familiei și Protecției Sociale și de Agenția Județeană pentru Prestații Sociale S, instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ci este vorba de o indemnizație pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, aplicabile fiind prevederile Legii nr. 19/2000 și ale nr.OUG 148/2005, iar în ce privește discriminarea sunt aplicabile dispozițiile nr.OG 137/2000, astfel încât această excepție a fost respinsă.
Raportat la excepția tardivității depunerii acțiunii introductive a reclamantei invocată de către pârâta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale S, instanța a respins cu aceeași motivare ca și la excepția anterioară, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 invocate de către pârâtă, reclamanta întemeindu-și acțiunea pe temeiul discriminării, iar cauza este una de asigurări sociale și nicidecum una de contencios administrativ.
Capătul de cerere prin care reclamanta a mai solicitat instanței obligarea pârâților la plata către ea de daune cominatorii, transformabile în dezdăunări în caz de neexecutare de bunăvoie a obligațiilor stabilite de către instanță, în cuantum de 5 lei/zi pentru fiecare zi de întârziere până la plata efectivă a sumei, a fost respins de către instanță, deoarece, daunele cominatorii pot fi acordate doar în cazul obligațiilor de a face, iar plata diferenței de indemnizație pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani reprezintă o obligație de a da în sensul prevăzut de dreptul civil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Agenția Națională pentru Prestații Sociale B, MINISTERUL MUNCII, Familiei și Protecției Sociale, Agenția Județeană pentru Prestații Sociale S, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenta Agenția Națională pentru Prestații Sociale Bas usținut că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, față de excepția de necompetență materială ridicată în temeiul art.9 alin.5 din OUG nr.148/2005, litigiul fiind de competența secției de contencios administrativ.
Pe fondul cauzei se susține că indemnizația pentru creșterea copilului se acordă de la bugetul de stat nu din bugetul asigurărilor sociale, cum eronat a reținut instanța de fond.
Se învederează că în temeiul art.1 alin.1 din OUG nr.148/2005 indemnizația în discuție se acordă persoanelor care în ultimul an, anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal.
Astfel se susține că, reclamanta a beneficiat de dispozițiile OUG nr.148/2005 cu modificările și completările ulterioare, astfel cum erau în vigoare la data solicitării dreptului, situație în care invocă neretroactivitatea legii prin prisma dispozițiilor art.15 alin.2 din Constituție și art.1 din Codul civil.
Recurentul MINISTERUL MUNCII, Familiei și Protecției Sociale invocă ca motive de recurs dispozițiile art.304 pct.3 și 9.pr.civ. hotărârea fiind dată cu încălcarea competenței materiale a altei instanțe, fiind și rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii.
Se susține că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale invocată, întrucât trebuia să se constate că MINISTERUL MUNCII nu are calitate procesuală pasivă, întrucât de aplicarea prevederilor Legii nr.303/2004 pot fi obligați numai ordonatorii de credite cu care reclamanta are raporturi de muncă.
Se susține că pentru magistrați, avocați și alte profesii liberale indemnizația de creștere a copilului se acordă conform legilor speciale ce reglementau activitățile specifice și se suportau atât din bugetul de stat pentru magistrați, cât și din fondurile contributive din sistemul propriu de asigurări al categoriilor menționate.
Recurenta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale S susține că, instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, invocând dispozițiile Legii nr.19/2000, ale Legii nr.47/2006 și ale Legii nr.148/2005.
Se mai susține că reclamanta nu a fost discriminată ci favorizată prin respingerea excepției tardivității acțiunii.
Se mai invocă aceeași excepție a necompetenței materiale a instanței, litigiul fiind de natură contencioasă în condițiile Legii nr.554/2004.
Prin întâmpinarea depusă la filele 29-30 intimata s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor art.304 pct.3 și 9.pr.civ. Curtea de Apel reține următoarele:
Potrivit art.9 alin.5 din Legea nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului - incidentă în prezentul litigiu - contestațiile formulate împotriva deciziei prevăzute la alin.3, se soluționează potrivit Legii contenciosului administrativ nr.554/2004.
Or, față de obiectul dedus judecății, de dispozițiile art.9 alin.5 din Legea nr.148/2005, litigiul trebuia soluționat în complet de contencios administrativ.
Ca atare, fiind prezent motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.1 și 3.pr.civ. instanța urmează admite recursurile pârâților, a casa hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Sălaj, în complet de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE B, MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI ȘI EGALITĂȚII DE ȘANSE și AGENȚIA JUDEȚEANĂ PENTRU PRESTAȚII SOCIALE S împotriva sentinței civile nr. 437 din 16.03.2009 a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr-, pe care o casează în întregime și în consecință trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în complet de contencios administrativ.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECATORI GREFIER
- - - - - - - - plecat în concediu de plecată în concediu de
odihnă, semnează odihnă, semnează
vicepreședintele instanței vicepreședintele instanței
Red./Dact.
3 ex./29.07.2009
Jud.fond: și
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Laura Dima Eugenia Pușcașiu
