Recalculare pensii. Decizia 6831/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.5207/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.6831/
Ședința Publică din data de 24 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina
GREFIER - -
****************
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.4096 din data de 14.05.2009, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.8226/3/AS/2009, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa de Pensii a Municipiului - având ca obiect "recalculare pensie".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurentul-reclamant și intimata-pârâtă Casa de Pensii a Municipiului
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că recurentul-reclamant, prin motivele de recurs formulate în cauză a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art.242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea constatând că în cauză recurentul-reclamant a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 06.08.2009, recurentul a criticat sentința civilă nr.4096/14.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, arătând că instanța de fond a aplicat în mod greșit art.8 al.2 din Legea nr.3/1997, ignorând efectele obligatorii ale deciziei nr.40/22.09.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile artz.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Intimata-pârâtă Casa de Pensii a Municipiului B nu a formulat întâmpinare.
Asupra recursului, Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.4096/14.05.2009 Tribunalul Bucureștia respins acțiunea formulată de reclamantul-recurent, reținând, în esență, că acesta nu îndeplinea condițiile prevăzute de art.14 din Legea nr.3/1977 pentru că nu a lucrat 20 ani în grupa I și 25 ani în grupa a II-
Din actele dosarului de fond rezultă că recurentul-reclamant a lucrat timp de 19 ani, 3 luni și 13 zile în grupa I și 9 ani, 4 luni și 7 zile în grupa a II-
Reclamantul-recurent s-a pensionat în anul 2000, fiind supus reglementării reprezentată de Legea nr.3/1977 în privința stagiului complet de cotizare.
Prevederile art.14 alin.1 din Legea nr.3/1977 stabilesc dispoziții de favoare, derogatorii, pentru persoanele care au lucrat în condiții de muncă apreciate ca fiind periculoase, dăunătoare sau potențial nocive, condiții pe care legiuitorul le-a subsumat noțiunilor de grupa I și grupa a II-
O interpretare logică pentru care nu este absolută nevoie să se recurgă la texte de lege conduce la concluzia că activitatea în grupa a II-a are efecte mai puțin dăunătoare asupra sănătății salariatului (sau, după caz, fostului salariat) decât activitatea desfășurată în grupa I, acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care stagiul complet de cotizare înscris în Legea nr.3/1977 pentru activitatea desfășurată în grupa a II-a de muncă este mai mare cu 5 ani decât cel necesar a fi îndeplinit pentru activitatea în grupa
Pornind de la formularea expresă a dispozițiilor art.14 alin.1 din Legea nr.3/1977, Curtea observă că legiuitorul a folosit în mod repetat, locuțiunea adverbială "cel puțin" pentru a determina limita minimă a activității desfășurate în grupa I, respectiv în grupa a II-a pentru ca aceasta să fie considerată ca fiind stagiu complet.
Recurentul solicită ca activitatea de 19 ani, 3 luni și 13 zile desfășurată în grupa I să se adauge perioadei de 9 ani, 4 luni și 7 zile pentru un stagiu total realizat în grupa a II-a de 28 ani, 7 luni și 20 de zile.
Legea nr.3/1977 stabilește doar limita minimă pentru stagiul complet de cotizare în privința activității desfășurate în grupa a II-a, ceea ce înseamnă că fostul salariat poate excede aceste perioade ca efect al activității desfășurate.
Este adevărat că nicio prevedere legală expresă nu echivalează grupa I cu grupa a II-a de muncă, după cum nu se regăsesc referiri în Legea nr.3/1977 la posibilitatea ca activitatea desfășurată în grupa I să fie asimilată, prin prisma efectelor stagiului complet de cotizare, grupei a II-a de muncă.
Totuși, dacă s-ar rezolva cauza reclamantului având ca temei exclusiv această lacună, așa cum de altfel a și procedat instanța de fond, s-ar realiza o abordare formală și inechitabilă a situației personale a reclamantului-recurent care nu poartă nicio vină pentru faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod expres ce se întâmplă în cazul în care fostul salariat lucrează perioade mai mici de timp în fiecare dintre cele două grupe decât cele prevăzute în art.14 alin.1 din Legea nr.3/1997.
Această omisiune nu poate fi reparată, așa cum a apreciat instanța de fond, prin considerarea perioadei totale de 28 ani, 7 luni și 20 de zile ca fiind activitate desfășurată în condiții normale de muncă din simplul fapt că reclamantul-recurent, în acest interval considerabil de timp,nua lucrat în condiții normale, ci și-a expus sănătatea personală condițiilor vătămătoare, mai intens timp de 19 ani, 3 luni și 13 zile și mai puțin nociv timp de 9 ani, 4 luni și 7 zile.
Activitatea în grupa I și a II-a de muncă nu poate fi echivalată cu activitatea desfășurată în condiții normale, nicio dispoziție legală neprevăzând o astfel de echivalare.
Mai mult decât atât, dispozițiile art.14 al.1 din Legea nr.3/1977 demonstrează faptul că s-a urmărit a se da relevanță diferită activității desfășurate în cele două grupe de muncă față de regimul juridic aplicabil activității desfășurată în condiții normale.
Omisiunea legiuitorului de a reglementa și alte cazuri, printre care se numără și situația personală a recurentului-reclamant contravine spiritului Legii nr.3/1977 care a urmărit stabilirea condițiilor diferite de pensionare între salariații care și-au periclitat sănătatea și integritatea corporală desfășurându-și activitatea profesională în condiții vătămătoare și periculoase și salariații care și-au exercitate profesia sau meseria în condiții normale de lucru, fapt care a fost de natură a le proteja și menține în limite rezonabile o stare de sănătate corespunzătoare vârstei biologice la care aveau dreptul de a solicita pensionarea.
Acesta a fost indubitabil scopul și rațiunea reglementării înscrise în art.14 din Legea nr.3/1977.
Or, față de situația personală a reclamantului-recurent nu se poate face abstracție de acest scop al legii decât printr-o abordare formalistă care nu a urmărit să extragă, pornind de la realitatea scriptică a Legii nr.3/1977, o soluție pentru o situație, ci un pretext legal pentru refuzul rezolvării respectivei situații.
Un act fundamental ce guvernează raporturile de drept civil, raporturi cărora li se subsumează și raporturi izvorând din drepturi de asigurări sociale, obligă judecătorul de a găsi soluții în cazul în care "legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare", chiar dacă în ultima vreme, jurisprudența Curții Constituționale pare să confere o altă relevanță acestui principiu ce reprezintă o concretizare a dreptului la un proces echitabil (a se lectura în acest sens, cu titlu de exemplu, considerentele deciziei Curții Constituționale nr.838/2009).
Totuși, în prezenta cauză, art.1 din Codul civil obligă instanța de recurs să găsească o soluție, pornind de la premisa clară că prevederile legale, respectiv art.14 din Legea nr.3/1977, sunt, în mod evident, neîndestulătoare pentru a răspunde situației personale a reclamantului.
În aceste condiții, singura rezolvare logică și echitabilă, ce reflectă spiritul și scopul în care a fost reglementat art.14 din Legea nr.3/1977, este reprezentată de realizarea unei asimilări între grupele I și a II-a de muncă, în sensul în care este rezonabil a se considera că activitatea desfășurată în grupa I, respectiv intervalul de timp de 19 ani, 3 luni și 13 zile, poate fi considerat ca fiind activitate în grupa a II-a (care oricum presupune condiții mai puțin vătămătoare pentru sănătate decât cele reținute pentru grupa I de muncă) și adăugată acestei perioade de 9 ani, 4 luni și 7 zile, rezultând un stagiu total de cotizare de 28 ani, 7 luni și 20 de zile în grupa a II-a de muncă.
Această concluzie este unica modalitate în care este ocrotită, post factum și în abstract, din punct de vedere juridic, activitatea desfășurată de reclamant în condiții grele și vătămătoare, activitate care, cu un grad foarte mare de probabilitate, i-au afectat sănătatea și posibilitatea de a se bucura de o formă fizică și psihică satisfăcătoare după pensionare.
Pe lângă această afectare ireversibilă, în privința căreia se poate discuta doar de tratament, îngrijire și ameliorare, iar nu de completă vindecare, nu este cazul să se adauge o privare pecuniară în privința cuantumului pensiei de care trebuie să beneficieze reclamantul-recurent ca efect al reținerii unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani, în loc de 25 de ani.
Dispozițiile unei legi se interpretează nu doar literal, ci ținându-se cont și de spiritul respectivei reglementări, de scopul pe care legiuitorul a urmărit, mai mult sau mai puțin iscusit, să îl atingă prin normarea unor relații sociale.
Pe cale de consecință, Curtea, înțelegând să confere relevanță spiritului reglementării reprezentată grafic prin dispozițiile art.14 din Legea nr.3/1977, reținând ansamblul argumentelor mai sus expuse, apreciază că recursul este întemeiat, împrejurare față de care, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă cu referire la dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, urmează să îl admită, să modifice în tot sentința recurată, obligând intimata-pârâtă să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a unui stagiu complet de cotizare de 25 de ani, începând cu 01.12.2005.
Față de incidența în cazul pretențiilor pecuniare a termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, Curtea reține că reclamantul-recurent a formulat acțiunea la data de 19.03.2009, fiind îndreptățit să-i fie plătite drepturile de pensie neplătite (ca efect al recalculării eronate din 26.03.2008) începând cu data de 19.03.2006 și în continuare, sens în care va fi obligată pârâta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant, împotriva sentinței civile nr.4096 din data de 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.8226/3/AS/2009, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Casa de Pensii a Municipiului
Modifică în tot sentința recurată în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Obligă pe pârâtă să emită o nouă decizie de recalculare a drepturilor la pensie cu luarea în considerare a unui stagiu complet de cotizare de 25 de ani, începând cu data de 01.12.2005.
Obligă pe pârâtă să plătească reclamantului diferențele reprezentând cuantumul pensiei recalculate pentru intervalul cuprins între 19.03.2006-19.03.2009 și în continuare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact.LG/5 ex./08.01.2010
Jud.fond:;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Farmathy Amelia, Zeca Dorina
