Art. 239 Cod penal Ultrajul INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
| Comentarii |
|
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
Art. 239
Ultrajul
Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Vătămarea corporală, săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.
Vătămarea corporală gravă, săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.
Dacă faptele prevăzute în alin. 1-4 sunt săvârşite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, poliţist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.
Cod penal actualizat prin:Ordonanţă de urgenţă nr. 198/2008 - privind modificarea şi completarea Codului penal din 4 decembrie 2008, Monitorul Oficial 824/2008;
Ordonanţă de urgenţă nr. 198/2008 - privind modificarea şi completarea Codului penal din 4 decembrie 2008, Monitorul Oficial 824/2008;
Lege nr. 278/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi din 4 iulie 2006, Monitorul Oficial 601/2006;
Ordonanţă de urgenţă nr. 58/2002 - privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, Monitorul Oficial 351/2002;
Ordonanţă de urgenţă nr. 58/2002 - privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, Monitorul Oficial 351/2002;
Art. 2391
Cazuri speciale de pedepsire
În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180-183, art. 189 şi art. 193, săvârşite împotriva soţului sau a unei rude apropiate a uneia dintre persoanele prevăzute în art. 239 alin. 5, în scop de intimidare sau de răzbunare în legătură cu exercitarea de către aceste persoane a atribuţiilor de serviciu, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.
Cod penal actualizat prin:Ordonanţă de urgenţă nr. 198/2008 - privind modificarea şi completarea Codului penal din 4 decembrie 2008, Monitorul Oficial 824/2008;
Lege nr. 278/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi din 4 iulie 2006, Monitorul Oficial 601/2006;
Ordonanţă de urgenţă nr. 58/2002 - privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală din 23 mai 2002, Monitorul Oficial 351/2002;
| ← Art. 238 Cod penal Ofensa adusă autorităţii INFRACŢIUNI... | Art. 240 Cod penal Uzurparea de calităţi oficiale... → |
|---|
-Regizore ne arăţi şi nouă actele?
-Dar cine sunteti dvs
-Polițiști ba, nu se vede? Bagă telefonu în buzunar ca nu vreau sa îmi arăți moaca pe internet.
Am bagă telefonul in buzunar dar l-am lăsat in stare de funcționare.
-Scoate bă buletinu sau te duc la secție.
Timid incetc
-Totuși cine sunteți dvs.
-Ba dai sau nu dai buletinu?
Ca sa evit orice conflict le-am dat CI. au notat si au plecat.
După 30 de zile ma trezesc cu PV de ultraj si tulburarea ordinii publice fără semnătura mea cu mențiunea că
Citește mai mult
refuz sa semnez. Atunci am aflat cum îi chema pe cei doi. Am mers în audiență la comandant care a spus ca are încredere in agenții lui.Am contestat la judecătorie. La proces judecătorul nu vrea să ia în considerare filmarea care la început arata figurile celor doi și după ce l-am introdus în buzunar a înregistrat audio toată discuția. Ei sunt martori între ei iar eu nu am martor. Amenda este de 500 de lei, pentru refuzul de a ma legitima. Ce pot face. Mulțumesc
► Art. 279 "(1) Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.
(2) Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
Citește mai mult
serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate.(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al judecătorului sau al procurorului.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi faptelor comise împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei."
Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-279#comentarii
► Art. 257 "(1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(2) Săvârşirea unei
Citește mai mult
infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al funcţionarului public.
(4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate."
Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-257
Lovirea mai multor funcţionari publici aflaţi în exerciţiul funcţiunii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, în aceeaşi împrejurare, constituie tot atâtea infracţiuni de ultraj săvârşite în concurs, iar nu o singură infracţiune sub formă continuată.
(Secţia penală, decizia nr. 1136 din 6 martie 2003)
Judecătoria Pucioasa, prin sentinţa penală nr. 32 din 23 ianuarie 2002, a condamnat pe inculpaţii I.M., C.l. şi T.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj şi de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii
Citește mai mult
publice prevăzute de art. 239 alin. 2 şi art. 321 alin. 1, ambele cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi a art. 75 lit. a C. pen.Instanţa a reţinut că, în ziua de 23 noiembrie 2001, inculpaţii, aflaţi în locuri publice, au proferat cuvinte şi expresii injurioase şi au comis acte de natură a aduce atingere bunelor moravuri şi, de asemenea, au lovit trei gardieni publici, părţi
vătămate, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, cauzându-le leziuni ce au necesitat îngrijiri medicale.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Referitor la infracţiunea de ultraj se constată că inculpaţii au lovit trei gardieni publici, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, fiecare dintre ei săvârşind tot atâtea infracţiuni de ultraj câte părţi vătămate au fost lezate, şi nu o singură infracţiune, sub formă continuată, cum au reţinut instanţele, aplicând astfel greşit legea.
In consecinţă, prin admiterea recursului în anulare şi casarea hotărârilor, s-a înlăturat aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi s-a aplicat inculpaţilor câte o pedeapsă pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni de ultraj aflate în concurs real.
Citește mai mult
fiecare au fost reduse la câte 6 luni închisoare.Critica adusă de către parchet, prin recursul declarat, acestei soluţii, privind schimbarea încadrării juridice a faptelor, este nefondată, deoarece Decretul-lege nr. 41/1990 a avut o aplicabilitate limitată în timp de menţinerea condiţiilor existente la data emiterii lui.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 803/1998
Notă: a. Teza potrivit căreia Decretul-lege nr. 41/1990 a fost o lege temporară şi-a găsit expresie şi în alte hotărâri judecătoreşti (v. Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 401/1991, Culegere II, p. 266; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 7/1992, Culegere III, p. 358). Ea este, însă, greşită. Din scurta expunere de motive - având caracter de preambul - care însoţeşte dispoziţiile sale rezultă că, prin Decretul-lege nr. 41/1990 s-a urmărit "apărarea demnităţii şi întărirea autorităţii persoanelor desemnate să asigure ordinea şi liniştea publică, să apere cuceririle Revoluţiei populare din decembrie 1989, avuţia naţională şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor"; or, acestea sunt obiective generale şi permanente, nu conjuncturale. Nici din textul decretului-lege, nici din raţiunea sa - arătată în preambul - nu rezultă că actul normativ în discuţie cir fi fost conceput ca o lege temporară. EI prevede, în esenţă, doar majorarea pedepselor pentru anumite fapte de ultraj şi extinde, în privinţa acestora, aplicabilitatea procedurii speciale de urmărire şi judecată urgentă prevăzută în art. 465 şi urm. C. proc. pen. Nu este vorba, deci, de o lege temporară, chiar dacă adoptarea ei a fost determinată de anumite fapte negative săvârşite după evenimentele din decembrie 1989 (v. G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol. V, Editura Academiei, 1998, p. 58; C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 448/1995, Culegere VI, p. 238; C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 250/1994, Culegere V, p. 230; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 73/1996, Culegere VII, p. 312; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 446/1992, Culegere III, p. 362). Dar chiar dacă Decretul-lege nr. 41/1990 ar fi avut o existenţă temporară -ceea ce nu este cazul -, încă el ar fi continuat să se aplice cu privire la faptele săvârşite în timpul cât el s-a aflat în vigoare. De aceea, mai înainte de a înlătura aplicarea lui, tribunalul ar fi trebuit să stabilească, motivat, care a fost - în opinia sa - durata în timp a incidenţei lui, spre a vedea dacă săvârşirea faptei s-a înscris în această durată. Această precizare era cu atât mai necesară cu cât, lipsind o menţiune specială în lege privitoare la durata de aplicare, deducerea acesteia din natura vremelnică a situaţiilor pe care le reglementează - poziţie pe care s-au situat tribunalul şi curtea - nu este uşor de făcut.
b. Decretul-lege nr. 41/1990 a fost însă abrogat parţial, în mod implicit, prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, astfel că, în speţă, se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, conform art. 13 C. pen.
Abrogarea la care ne referim rezultă din compararea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Decretul-lege nr. 41/1990 cu prevederile art. 239 C. pen. astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 140/1996. Decretul-lege nr. 41/1990 a stabilit, prin art. 1, pentru faptele de ultraj comise prin insultă, calomnie sau ameninţare (alin. 1), ori prin lovire sau alte acte de violenţă ori vătămare corporală (alin. 2), împotriva unor persoane având o calitate specială - ofiţer, maistru militar, subofiţer sau militar în termen din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, poliţiei sau altor unităţi ale Ministerului de Interne, aflaţi în executarea unei misiuni de asigurare a ordinii şi liniştii publice, de apărare a avuţiei naţionale, a vieţii, integrităţii corporale şi a bunurilor cetăţenilor ori în legătură cu activităţi îndeplinite în executarea unor asemenea misiuni - un tratament penal agravat faţă de cel prevăzut în art. 239 alin. 1 şi 2 C. pen.; aceeaşi agravare a tratamentului penal a fost prevăzută (alin. 3) şi în ceea ce priveşte faptele sus-menţionate îndreptate împotriva judecătorilor şi procurorilor aflaţi în exerciţiul funcţiei sau în legătură cu activităţi îndeplinite în exerciţiul acesteia. Pentru faptele de insultă, calomnie şi ameninţare, Decretul-lege nr. 41/1990 a prevăzut pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani (faţă de 3 luni la 1 an sau amendă în art. 239 alin. 1 C. pen.) iar pentru cele de lovire, alte violenţe sau vătămare corporală pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (faţă de 6 luni la 5 ani în art. 239 alin. 2 C. pen.).
Legea nr. 140/1996 a modificat art. 239 C. pen. sub un dublu aspect: pe de o parte, a majorat pedepsele prevăzute în alin. 1 şi 2 de la 3 luni - 2 ani sau amendă la 3 luni - 4 ani şi, respectiv, de la 6 luni - 5 ani la 6 luni - 7 ani, iar dacă s-a produs vătămare corporală gravă de la 3 ani la 12 ani; pe de altă parte, a completat textul cu un nou alineat (3), care cuprinde o variantă agravată a faptelor de ultraj prevăzute în alin. 1 şi 2, caracterizată printr-o calitate specială a subiectului pasiv - de "magistrat", "poliţist", "jandarm" sau "alt militar" - şi constând în aceea că maximele speciale prevăzute în alin. 1 şi 2, mai sus-arătate, s-au majorat cu 3 ani.
în raport cu prevederile alin. 3, nou introdus, al art. 239 C. pen., se constată că acest text a preluat în întregime dispoziţiile art. 1 alin. 1 -3 din Decretul-lege nr. 41/1990, care, deci, trebuie considerate abrogate (v. A. Ungureanu, Legea nr. 140/1996 şi unele legi speciale, RDP nr. 2/1997, p. 38-40). Cu alte cuvinte, faptele prevăzute în art. 1 alin. 1-3 din acest decret, săvârşite după 14 noiembrie 1996 împotriva unui poliţist se vor sancţiona în baza art. 239 alin. 3 C. pen.
Dar cele comise înainte de această dată, însă judecate după adoptarea Legii nr. 140/1996? în acest caz, evident, conform art. 13 C. pen., se va aplica legea cea mai favorabilă. Care este însă legea cea mai favorabilă în ipoteza - specifică speţei - când ultrajul s-a produs prin lovire care nu a produs urmări grave? Faţă de cele de mai sus, este de observat că art. 239 alin. 3 C. pen. nu a modificat decât maximul special al pedepsei, pe când minimul a rămas cel din alin. 2, adică de 6 luni, deci un minim mai redus decât cel prevăzut în art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 41/1990, care este de 2 ani; situaţia este însă diferită dacă ne raportăm la cele două maxime speciale, care sunt de 10 ani (art. 239 alin. 3 C. pen.) şi, respectiv, 7 ani (Decretul nr. 41/1990).
în doctrină, este admis în general că, pentru a se stabili ce lege dintre cele succesive - este mai favorabilă inculpatului trebuie să se ţină seama de pedeapsa care în cazul concret şi în raport cu toate elementele cauzei poate fi aplicată potrivit fiecăreia din legile penale succesive. Aşadar, nu cuantumul abstract prevăzut de lege este hotărâtor, ci pedeapsa concretă care poate fi aplicată ca urmare a individualizării (v. V. D o n g o r o z, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 80). Atunci când pedepsele din cele două legi succesive variază prin maximul şi minimul lor, dar, ca în speţă, în mod asimetric - în sensul că una din legi prevede un maxim mai ridicat şi un minim mai redus, pe când cealaltă un minim mai ridicat şi un maxim mai redus - în concret legea mai favorabilă va fi aceea care, în raport cu modul în care instanţa înţelege să facă individualizarea pedepsei, conduce la un rezultat mai favorabil pentru inculpat: dacă instanţa vrea să reacţioneze sever contra inculpatului, atunci in concreto legea mai favorabilă este cea cu maximul mai mic, fiindcă nu permite a se aplica o pedeapsă ce ar depăşi acest maxim; dacă, dimpotrivă, instanţa vrea să reacţioneze în mod indulgent, atunci in concreto legea mai favorabilă va fi aceea care prevede minimul cel mai redus, fiindcă permite să se coboare pedeapsa până la acest minim (v. V. D o n g o r o z, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 133).
în speţă, în mod evident, instanţa de apel a intenţionat să reacţioneze cu indulgenţă faţă de comportarea ilicită a inculpatului. în aceste condiţii, legea mai favorabilă era legea nouă - art. 239 alin. 3 C. pen., introdus prin Legea nr. 140/1996 - care prevede un minim special mai redus (6 luni închisoare) decât art. 1 alin. 2 din Decretul-lege nr. 41/1990 (2 ani închisoare). Prin urmare, se impunea ca instanţa de apel, făcând aplicarea art. 13 C. pen., să schimbe încadrarea juridică a celor două fapte de ultraj din art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 41/1990 în art. 239 alin. 3 C. pen. şi să stabilească cele două pedepse de câte 6 luni închisoare în baza acestui din urmă text de lege. De asemenea, se impunea ca instanţa de recurs să admită recursul declarat de parchet şi să schimbe încadrarea juridică a faptelor în sensul celor arătate mai sus.
Este adevărat că, potrivit art. 28 din Legea nr. 18/1996 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, personalul de pază al oricărei unităţi este asimilat, pe timpul exercitării serviciului, persoanelor care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
Citește mai mult
publice, dar, dacă la data adoptării acestei legi paznicul putea fi subiect activ al infracţiunii de ultraj, deoarece la acea dată, conform art. 239 C. pen., în redactarea atunci în vigoare, pentru existenţa ultrajului se cerea ca faptele incriminate să fie comise împotriva unui "funcţionar" care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după modificarea art. 239 C. pen., prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, subiect pasiv al infracţiunii sus-menţionate poate fi numai un "funcţionar public" care îndeplineşte o asemenea funcţie, calitate pe care paznicul nu o are. Căci, conform art. 147 C. pen., modificat prin aceeaşi lege, prin "funcţionar public" se înţelege numai o persoană care exercită -permanent sau temporar, cu orice titlu - o însărcinare de orice natură în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 49/1998
Notă: Articolul 28 din Legea nr. 18/1996 asimilează personalul de pază persoanelor care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Or, persoana ce îndeplineşte o asemenea funcţie - care implică exerciţiul autorităţii de stat - este "funcţionar public", în înţelesul art. 147 alin. 1 C. pen., modificat prin Legea nr. 140/1996, căci conform definiţiei date prin acest text coroborat cu prevederile art. 145 C. pen., "funcţionarul public" este o persoană care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei autorităţi publice, unei instituţii publice sau unei alte instituţii ori persoane juridice de interes public. Rezultă, deci, că paznicul, fiind asimilat unei persoane ce îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat are calitatea de subiect pasiv al infracţiunii de ultraj, chiar în raport cu prevederile actuale ale art. 239 C. pen., în care noţiunea de "funcţionar" a fost înlocuită cu cea de "funcţionar public".
Prinderea de mână şi de haină a unui subofiţer de poliţie, în încercarea de a-1 trage într-un loc dosnic, constituie un act de violenţă, care a produs subiectului pasiv o suferinţă fizică, atâta vreme cât, pentru a scăpa, acesta a trebuit - aşa
Citește mai mult
cum au arătat martorii - "să se smulgă" din mâinile inculpatului.C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 516/1996
Conexiunile sociale depind, în existenţa şi evoluţia lor, de atitudinea deferentă, nonviolentă, conformă obligaţiilor de
Citește mai mult
serviciu, a funcţionarului, în raporturile sale cu persoanele fizice. Aceste relaţii sociale se referă, în primul rând, la serviciu, dar nu în ultimul rând şi la importante atribute ale omului (onoarea, demnitatea).în speţă, incidentul ivit între subofiţerul de poliţie -parte vătămată - şi inculpat s-a declanşat pe fondul atitudinii celui dintâi care - după ce îl legitimase pe acesta din urmă -a refuzat, fără justificare, să-i restituie legitimaţia de serviciu; lucrătorul de poliţie a depăşit atribuţiile funcţiei sale iar inculpatul, ripostând la comportarea lui abuzivă, nu a comis infracţiunea de ultraj.
C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 511/1996
NOTĂ. în sensul că nu există ultraj, dacă funcţionarul insultat, ameninţat sau lovit, a avut o conduită abuzivă, v.: TS, sp., dec. nr. 894/1980, R. 2, p. 391; TS, sp., dec. nr. 2408/1976, R. 2, p. 392; TS, sp., dec. nr. 3976/1973, RRD nr. 5/1974, p. 79; TS, c7, dec. nr. 63/1972, RRD nr. 2/1973, p. 170; TS, sp., dec. nr. 301/1972, RRD nr. 7/1972, p. 162; TS, sp., dec. nr. 4737/1971, RRD nr. 2/1972, p. 178; Tj. Bistriţa-Năsăud, dec. pen. nr. 116/1972, RRD nr. 7/1973, p. 177; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 152/1992, Culegere III, p. 360.
Această faptă constituie infracţiunea de ultraj cu violenţă, prevăzută în art. 1 alin. 2 din
Citește mai mult
Decretul nr. 41/1990, combinat cu art 239 alin. 2 C. pen.Elementul de violenţă la care a fost supus lucrătorul de poliţie - element cerut pentru existenţa infracţiunii de ultraj în modalitatea mai sus arătată - constă în târârea acestuia pe carosabil, ceea ce a putut pune în pericol integritatea sa corporală şi fără îndoială i-a creat o suferinţă fizică şi psihică.
Elementul subiectiv al infracţiunii îl constituie ştiinţa inculpatului că persoana vătămată se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, unită cu reprezentarea faptului că, prin acţiunea sa, aduce atingere autorităţii de stat.
C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 503/1996
NOTĂ. Articolul 1 alin. 1-3 din Decretul nr. 41/1990 a fost abrogat prin Legea nr. 140/1996 (v. nota la C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 73/1996, supra nr. 286).
Prin sentinţa atacată cu recurs - menţinută de instanţa de apel, prin respingerea apelului făcut de inculpat - inculpatul a
Citește mai mult
fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută în art 239 alin. 1 C. pen. Declarând recurs, el susţine că fapta, reţinută în sarcina sa, nu întruneşte elementele acestei infracţiuni, deoarece afirmaţiile cu caracter insultător, menţionate mai sus, nu au fost făcute în condiţiile cerute de art 239 C. pen. (nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă).Indiferent de modalitatea în care se realizează, acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii de ultraj trebuie să se săvârşească fie în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat, fie - în caz contrar - prin mijloace de comunicare directă, adică prin folosirea, de către făptuitor, a unor mijloace care, datorită specificului lor, fac ca insulta, calomnia sau ameninţarea să ajungă la cunoştinţa acestuia.
în speţă, s-a considerat că inculpatul a folosit un asemenea mijloc, atâta vreme cât, potrivit dispoziţiilor art. 427 C. proc. civ., executorul judecătoresc avea obligaţia să depună la instanţă, în 24 de ore, procesul verbal încheiat, insultele proferate de inculpat ajungând astfel la cunoştinţa judecătorilor ultragiaţi.
Concluzia instanţelor cu privire la folosirea unui mijloc de comunicare directă este greşită, deoarece judecătoria s-a sesizat cu privire la fapta săvârşită de inculpat în ziua de 28 iulie 1992, deabia la data de 23 ianuarie 1993, când reclamantul din procesul civil în care s-a pronunţat hotărârea pusă în executare a cerut cercetarea faptei penale comisă de inculpat şi când, ca urmare a acestei cereri, judecătoria a sesizat parchetul.
în aceste condiţii, lipsind unul din elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, recursul declarat de inculpat a fost admis şi acesta a fost achitat, în baza art. 11 pct 2 lit a) raportat la art 10 lit. d) C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 328/1996
NOTĂ. Soluţia ni se pare corectă. Dar ea ar fi fost corectă, credem, şi dacă sesizarea făcută de judectătorie nu s-ar fi produs după 6 luni de la proferarea insultelor - ceea ce face să se presupună că, deabia atunci, judecătorii insultaţi au luat cunoştinţă de ele - ci chiar a doua zi după depunerea procesului verbal de executare la instanţă, deoarece, după părerea noastră, nu s-a folosit un mijloc de comunicare directă.
în literatura juridică se consideră că pot fi socotite ca atare - ca mijloace de comunicare directă - acele mijloace care, prin natura lor, sunt susceptibile de a realiza un contact direct între subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii; "ele au darul de a crea situaţii echivalente prezenţei" (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 33). Sunt date, ca exemplu: telefonul, telegraful, scrisorile, desenele (ibidem).
Or, în speţă, inculpaţii nu au proferat afirmaţiile insultătoare la adresa judecătorilor într-un mod în care ele să ajungă direct, nemijlocit, fără intervenţia altei persoane - ca şi când ar fi fost făcute în prezenţă - la cunoştinţa celor insultaţi. Aceste afirmaţii au fost făcute în faţa unui terţ - executorul judecătoresc - care putea să le consemneze sau nu în procesul verbal de executare, după cum, chiar consemnate fiind, era posibil ca judecătorii în cauză să nu ia cunoştinţă de săvârşirea lor. Pe de altă parte - s-ar putea adăuga, fără însă ca acesta să fie argumentul hotărâtor - este greu de crezut că inculpatul a urmărit ca afirmaţiile sale să fie percepute de persoanele insultate - cum se întâmplă în cazul ultrajului săvârşit în prezenţă - fiind mai probabil că el le-a rostit tocmai pentru că cei vizaţi nu erau de faţă.
în speţă, aşadar - independent de împrejurarea, reţinută de instanţe, că sesizarea parchetului s-a făcut la mult timp de la săvârşirea faptei - nu există toate elementele infracţiunii de ultraj, soluţia curţii fiind justificată, chiar în absenţa acelei împrejurări.
în speţă, părăsindu-şi postul de paznic, chiar pentru scurt timp, şi intrând în restaurantul în care a fost lovit de inculpat, pentru rezolvarea unor probleme personale, persoana vătămată - gardian public - s-a aflat, în acest interval de timp, în situaţia oricărui
Citește mai mult
particular, mai mult, prin plecarea sa din perimetrul pe care îl avea de păzit, persoana vătămată a încălcat dispoziţiile legale referitoare la atribuţiile sale de serviciu şi, ca atare, nu se mai bucura, nici pentru acest motiv, de protecţia conferită de art. 239 C. pen.în mod legal, deci, inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), şi nu pentru aceea de ultraj (art 239 alin. 2 C. pen.).
b) Critica adusă hotărârii atacate, prin recursul declarat de parchet, constând în greşita aplicare a prevederilor art 81 C. pen., referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei atâta vreme cât inculpatul nu a acoperit prejudiciul, nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de casare limitativ prevăzute în art 385^9 C. proc. pen., aşa încât hotărârea atacată nu poate fi examinată sub acest aspect
C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 88/1996
NOTĂ. Soluţia de la lit. b) nu este - după părerea noastră - la adăpost de unele rezerve.
Este adevărat că nelegala aplicare a dispoziţiilor art 81 C. pen., privitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu este înscrisă, în mod expres, printre cazurile de casare enumerate în art. 385^9 C. proc. pen. Constituia însă, în speţă, această situaţie, un motiv pentru respingerea recursului declarat de parchet? înclinăm a crede că nu.
în Codul de procedură penală din anul 1936, modificat în anul 1943, exista, pe lângă unele cazuri de casare specifice, care sancţionau anumite încălcări determinate ale legii penale materiale, şi un caz de casare mai general: "când, prin hotărârea dată, s-a violat ori s-a aplicat greşit legea" (art. 474 nr. II, pct. 9). Acest caz de casare, care acoperea toate situaţiile nespecifice de încălcare a legii penale materiale, n-a fost preluat - dintr-o evidentă omisiune - de Legea nr. 45/1993, prin care s-a dat o nouă reglementare căilor ordinare de atac.
Această lacună nu putea avea, însă, ca efect menţinerea unei erori de drept, raţiunea recursului fiind tocmai aceea de a conduce, pe calea controlului judiciar, la înlăturarea unor astfel de erori. De aceea, în literatura juridică s-a arătat că, în asemenea situaţii, este necesar să se recurgă la o interpretare extensivă a cazurilor indicate de lege (v. Gr. Theodoru, Reflecţii asupra noii reglementări a cazurilor de casare, RDP nr. 2/1994, p. 88).
în situaţia din speţă, cazul de casare care ar fi trebuit interpretat extensiv era - după părerea noastră - cel prevăzut în art 385^9 pct. 14 C. proc. pen.: "când s-au aplicat pedepse, în alte limite decât cele prevăzute de lege". Suspendând condiţionat executarea pedepsei aplicate inculpatului, deşi nu era îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri (repararea pagubei până la pronunţarea hotărârii - art. 81 alin. 3 C. pen.), instanţa a pronunţat, în realitate, o pedeapsă nelegală, numai că, de data aceasta, nelegalitatea nu priveşte limitele pedepsei, ci modul de executare a acesteia. Este o diferenţă - ni se pare - nesemnificativă, care făcea posibiliă interpretarea extensivă a prevederilor art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen., atâta vreme cât, în ambele situaţii, este vorba de nelegalitatea pedepsei.
Prin Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, omisiunea la caxe ne-am referit mai sus şi care putea da loc unei interpretări extensive a unor cazuri de casare, a fost înlăturată, prin introducerea, în cuprinsul art 385^9 C. proc. pen., a unui nou caz de casare (pct 171), în următoarea redactare: "când hotărârea este contrară legii sau când, prin hotărâre, s-a făcut o greşită aplicare a legii".