Clasificarea unitatilor dupa activitate
| Comentarii |
|
Activitatea economică se realizează în unităţi economice cărora utilizatorii clasificării le reţin anumite caracteristici care îi conduc, cu ajutorul convenţiilor, la încadrarea în diferite categorii de clasificare.
În termeni de activitate, sectorul este mai mult sau mai puţin omogen, după tipul de unitate luată în considerare şi după gradul de agregare utilizat (o instituţie este mai frecvent monoactivă decât o întreprindere şi cu cât clasificarea este mai detaliată cu atât cazurile de pluriactivitate sunt mai frecvente).
Sectorul de activitate reprezintă o grupare de unităţi care au aceeaşi activitate principală.
O ramură regrupează, pentru o activitate dată, unităţile monoactive şi secţiile monoactive din unităţile pluriactive. Ramura este omogenă prin construcţie.
Încadrarea unei întreprinderi într-o categorie din Clasificarea activităţilor din economia naţională este deseori o operaţiune destul de dificilă, necesitând utilizarea noţiunii intermediare de unitate statistică.Definirea unităţilor statistice de observare şi analiză este determinată în funcţie de scopul cercetării statistice. CAEN permite încadrarea unităţilor statistice (întreprindere, unitate instituţională, unităţi locale etc.) într-o activitate.
Pe plan european, o tipologie a unităţilor statistice face obiectul Regulamentului Consiliului Europei nr. 696/1993 din 15 martie 1993 referitor la unităţile statistice de observare şi analiză a sistemului productiv din Comunitatea Europeană. Acestea sunt:
A.întreprinderea;
B.unitatea instituţională;
C.grupul de întreprinderi;
D.unitatea de activitate economică;
E.unitatea de producţie omogenă;
F.unitatea locală;
G.unitatea de activitate economică la nivel local;
H.unitate de producţie omogenă la nivel local.
Definirea acestor unităţi este redată în regulamentul menţionat anterior. Pentru punerea în temă sunt necesare un minim de definiţii.
Întreprinderea este definită juridic, încheie bilanţ contabil, are autoritate decizională şi desfăşoară una sau mai multe activităţi pentru producerea de bunuri sau servicii. Pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea are în structură una sau mai multe unităţi locale.
Unitatea locală poate fi chiar întreprinderea sau părţi ale întreprinderii (secţie, atelier, uzină, magazin, mină), situate într-un loc topografic bine definit. Aceasta este reprezentată ca un ansamblu de activităţi economice exercitate în acelaşi loc.
O unitate statistică exercită în mod frecvent mai multe activităţi. Este necesară, deci, convenirea de reguli de precizare a activităţii aşa-zis principale. Aceasta înseamnă reţinerea numai a unei părţi din informaţiile despre unitatea statistică respectivă, însă este modalitatea cea mai simplă de a efectua regrupări ale unităţilor după criteriul de activitate şi de a asigura convergenţa informaţiilor din surse diferite asupra aceleiaşi populaţii de unităţi statistice.
Uneori, întreprinderile şi unităţile locale exercită categorii de activităţi care nu sunt explicit prezente în clasificarea activităţilor. Astfel, se pot distinge activitatea principală, activităţile secundare şi activităţile auxiliare.
Activităţilor principale şi secundare le sunt asociate activităţi auxiliare ca: administraţia, informatica, supravegherea, cumpărarea, vânzarea şi promovarea vânzărilor, depozitarea (stocarea), repararea, transportul şi recondiţionările.
Aceste activităţi auxiliare, din cadrul unei unităţi, sunt exercitate pentru a permite sau facilita producţia de bunuri şi servicii destinate terţilor. Produsele activităţilor auxiliare nu sunt furnizate terţilor.
• Activităţile auxiliare
O activitate poate fi considerată auxiliară dacă satisface simultan următoarele patru condiţii:
a)servirea numai a unei unităţi din care face parte, ceea ce înseamnă că bunurile sau serviciile produse nu trebuie să facă obiectul tranzacţiilor de piaţă;
b)există şi în alte unităţi producătoare similare;
c)conduce la producţia de servicii sau în mod excepţional de bunuri nedurabile, care intră în componenţa produsului final al unităţii (de exemplu schelele şi eşafodajele);
d)concurează la formarea costurilor curente ale unităţii, dar în acelaşi timp nu sunt generatoare de capital fix.
Deosebirile de principiu dintre activităţile auxiliare şi activităţile principale sau secundare sunt ilustrate prin câteva exemple:
– producţia de mici utilaje (de exemplu: dispozitive) pentru a fi utilizate în unitate este o activitate auxiliară întrucât respectă toate cele 4 criterii;
– transportul uzinal este, în general, o activitate auxiliară;
– vânzarea producţiei proprii este o activitate auxiliară, întrucât regula generală este că nu se poate produce fără a se vinde. Dacă în cadrul unei întreprinderi de producţie se poate identifica un punct de vânzare cu amănuntul (vânzare directă la consumatorul final) care constituie, de exemplu, o unitate locală, acest punct de vânzare poate, cu titlu de excepţie (convenţie) şi pentru anumite analize, să fie asimilat cu o unitate de activitate economică. În această situaţie, unitatea respectivă poate face obiectul unei duble clasificări, pe de o parte, în funcţie de activitatea principală sau secundară la care se aliniază în cadrul întreprinderii şi, pe de altă parte, în funcţie de activitatea sa proprie – vânzare cu amănuntul.
Totodată, regula generală este că procesele de producţie nu sunt, în general, posibile fără a face un număr de activităţi auxiliare, acestea neputându-se izola pentru formarea unei entităţi distincte chiar dacă aceste activităţi auxiliare se formează într-o entitate juridică distinctă sau într-un loc distinct şi chiar dacă au o contabilitate separată. Ca urmare, activităţile auxiliare nu trebuie să fie luate în considerare pentru determinarea cadrului de activitate. Cel mai bun exemplu de entitate care exercită activităţi auxiliare este cel al serviciului administrativ cu rolul de administrare a unei întreprinderi.
Ţinând seama de cele 4 condiţii care trebuie să le îndeplinească simultan, nu sunt considerate ca activităţi auxiliare:
a)producerea de bunuri sau lucrări efectuate prin care se formează o parte a capitalului fix, ca de exemplu construcţiile în regie proprie care se încadrează în Secţiunea G, Diviziunea 45 – Construcţii;
b)producerea de bunuri care se consumă în activitatea principală sau activitatea secundară, dacă o parte semnificativă a acestora se comercializează;
c)producerea de bunuri care devin o parte integrantă a activităţii principale sau secundare, ca de exemplu producţia de lăzi, recipienţi şi alte ambalaje a unei secţii a întreprinderii care servesc la ambalarea produselor sale;
d)producţia de energie (centrale electrice sau cocserii proprii) consumată în întregime sau parţial în interesul activităţii principale sau secundare;
e)cumpărarea de bunuri pentru a fi revândute ca atare;
f)cercetarea şi dezvoltarea.
În toate aceste cazuri, dacă dispunem de date distincte legate de aceste activităţi, ele trebuie tratate ca activităţi de sine stătătoare şi în consecinţă recunoscute ca unităţi cu activitate economică.
Dacă activităţile auxiliare sunt exercitate în profitul unei singure entităţi, aceste activităţi şi resursele pe care le utilizează vor constitui o parte integrantă a activităţilor şi resurselor unităţilor de care aparţin. Totodată, dacă activităţile unităţii statistice şi activităţile auxiliare corespunzătoare nu se exercită în aceeaşi zonă geografică (este vorba aici de zone delimitate), în finalul anchetelor statistice ar putea exista interesul de a culege, pentru categoriile de date ce trebuie clasificate în funcţie de aceste zone geografice, informaţii suplimentare distincte legate de aceste unităţi, chiar dacă ele nu exercită decât activităţi auxiliare.
• Modul de atribuire a activităţii principale
Aprecierea activităţii principale porneşte, pe de o parte, de la reperarea tuturor activităţilor elementare (de bază) desfăşurate (exclusiv cele auxiliare) şi, pe de altă parte, de la stabilirea regulii de evaluare a acestor activităţi, pentru determinarea activităţii preponderente.
Criteriul ideal pentru determinarea activităţilor este cel corespunzător valorilor adăugate pe care le creează. Acesta este un acord internaţional de principiu, însă statisticienii europeni nu au adoptat încă o convenţie operaţională în cadrul unei gestiuni a unui repertoriu central de întreprinderi şi unităţi locale clasate după activitatea principală.
Există însă un acord asupra utilizării şi altor proprietăţi (caracteristici) ca: efectivul de salariaţi, fondul de salarii, cifra de afaceri, fără însă a se adopta un algoritm corespunzător care să determine în ce caz se pot utiliza unele sau altele din aceste caracteristici pentru a reflecta mai mult sau mai puţin importanţa valorii adăugate.
Fiecare unitate este clasificată ca atare pentru ea însăşi; în particular, determinarea activităţii principale se efectuează separat pentru fiecare unitate locală şi pentru întreprindere în ansamblul ei.
Fiecare unitate locală este clasificată pentru activitatea ei proprie, sub rezerva precizărilor cu privire la unităţile care nu exercită decât activităţi auxiliare.
Ca regulă generală, activităţile de servicii nu sunt luate în calcul decât dacă aceste servicii se efectuează în contul terţilor. Această restricţie trebuie reţinută pentru serviciile industriale clasificate în industria prelucrătoare, ca de exemplu: imprimarea tricourilor nu apare ca o activitate distinctă la fabricarea tricourilor în cadrul aceleiaşi unităţi, însă unităţile care imprimă tricouri pentru terţi sunt cuprinse în clasa specifică 1730 – Finisarea materialelor textile.
Când mai multe activităţi sunt exercitate în cadrul aceleiaşi unităţi (exclusiv cele auxiliare), acestea sunt ordonate după valoarea adăugată brută la costul factorilor pe care ele o generează. Se determină, astfel, activitatea principală şi activităţile secundare.
Dacă lipsesc informaţiile pentru valoarea adăugată trebuie să se utilizeze alte elemente cum sunt: efectivul de salariaţi, cifra de afaceri, fondul de salarii etc. cu îndeplinirea condiţiei pentru obţinerea celei mai bune aproximări posibile a clasamentului care ar putea fi obţinut pe baza valorii adăugate.
Prin convenţie, atunci când o activitate determină peste 50% din valoarea adăugată obţinută de o unitate, această activitate este principală. În situaţia în care, într-o unitate, nici una din activităţi nu îndeplineşte condiţia menţionată anterior, utilizatorul va stabili algoritmul pentru determinarea activităţii principale.
Clasificarea după activitatea principală urmează un principiu ierarhic: clasificarea stabilită la nivelul cel mai detaliat trebuie să fie coerentă cu informaţiile la un nivel mai agregat, cu alte cuvinte clasa trebuie să aparţină grupei, diviziunii, subsecţiunii şi secţiunii.
Pentru respectarea acestui principiu trebuie mai întâi determinate nivelurile cele mai agregate şi să se treacă succesiv la niveluri din ce în ce mai puţin agregate.
În concluzie se determină succesiv:
– secţiunea sau subsecţiunea din economie;
– diviziunea din secţiune sau subsecţiune;
– grupa din diviziune;
– clasa din grupă.
Deci, în cazul unităţilor care au mai multe activităţi, se va determina mai întâi nivelul cel mai agregat din clasificare, apoi nivelul inferior acestuia şi în final clasa.
În cazul integrării pe verticală, clasa ataşată unităţilor este determinată de natura produsului final, cu excepţia cazurilor când conţinutul unei categorii de clasificare cere o altă abordare. În acest caz, activităţile integrate din amonte dispar, iar activitatea integrată în aval determină activitatea principală. Această prioritate acceptată pentru produsele din aval nu reflectă însă întotdeauna ponderea aferentă valorilor adăugate. De exemplu, fabricarea de cuverturi sau pături prin tivirea marginilor unei stofe prezintă o valoare adăugată mult mai mică decât fabricarea stofei care s-a realizat în amonte şi s-a integrat în aval. Cu toate acestea, în caz de activitate integrată, unitatea va apărea ca fabricantă de cuverturi sau pături şi nu de ţesături.
În unele descrieri privind categoriile de clasificare există şi unele particularităţi (convenţionalităţi), ca de exemplu: vinificarea în fermele proprii ale gospodăriilor ţărăneşti nu se include la industria alimentară Clasa 1593 – Fabricarea vinului din struguri,ci în Clasa 0118 – Viticultură.
O situaţie analoagă este şi cea pentru produsele lactate obţinute în fermele gospodăriilor ţărăneşti proprii sau stâni etc.
• Precizări referitoare la comercializare
O unitate care vinde cu amănuntul produsele pe care le fabrică este clasificată la fabricare, încadrarea nejustificându-se la comerţ. Astfel, o brutărie producătoare şi vânzătoare în acelaşi loc va fi clasificată la fabricare.
Unităţile de vânzare sunt clasate întotdeauna la comerţ dacă fabricarea are loc într-o altă unitate diferită. Astfel, o reţea de unităţi de desfacere a pâinii provenite de la o brutărie industrială va fi clasată la comerţ.
Unităţile producătoare de preparate din carne care vând cu amănuntul, asociate în general cu producţia şi vânzarea acestei producţii care însă comercializează şi produse cumpărate de la alţi producători, printr-o convenţie globală, se clasifică în funcţie de unitatea de producţie.
• Reguli de stabilitate
Dacă activitatea principală a unei unităţi a fost determinată conform regulilor din paragrafele precedente, dar au loc frecvente modificări în ceea ce priveşte ponderea valorii adăugate, cifrei de afaceri, efectivului de salariaţi, în funcţie de caracteristicile care s-au avut în vedere la determinarea activităţii principale, prin convenţie s-a stabilit să se menţină acelaşi cod al activităţii principale atât timp cât nu se produc schimbări semnificative în ponderile activităţilor exercitate. Cu toate acestea, codificarea trebuie să fie realizată ţinând seama de necesitatea unei stabilităţi în timp cât mai mari a acesteia.
Clasificarea unităţilor statistice după activitatea principală ridică uneori probleme delicate, din care menţionăm doar trei puncte de abordare:
– în primul rând, această clasificare răspunde obiectivelor economico-sociale aşa cum sunt detaliate ele în CAEN, cu determinarea activităţii principale, pornind de la informaţiile furnizate de unităţi, care face posibilă gruparea unor indicatori după criterii omogene, comparabile în timp şi spaţiu;
– în al doilea rând, atribuirea codului activităţii principale exercitate, nu creează nici drepturi şi nici obligaţii pentru întreprinderi, adică nu antrenează nici un efect juridic;
– în al treilea rând, dacă există litigii determinate de atribuirea codului de activitate principală exercitată, unitatea în cauză neconsiderându-se clasată corespunzător, aceasta poate face cunoscut punctul său de vedere serviciilor statistice, furnizând elementele de informare utile pentru apartenenţa corectă la o activitate principală exercitată, definită în CAEN.
| ← Utilizarea si interpretarea CAEN | Delimitari sectoriale ale clasificarii activitatilor → |
|---|
