ARTICOLUL 52 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică Drepturile şi libertăţile fundamentale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Drepturile şi libertăţile fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 52
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
| ← ARTICOLUL 51 Dreptul de petiţionare Drepturile şi... | ARTICOLUL 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al... → |
|---|
este un drept fundamental, încadrat tradiţional în marea categorie a drepturilor garanţii, alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel, se află într-o strânsă corelaţie. Articolul 52 din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi, după revizuirea Constituţiei din 2003, realizată în acest caz pentru corelarea cu art. 21 şi a intereselor legitime ale acestora. De aici rezultă că toate
Citește mai mult
celelalte dispoziţii legale îşi au suportul juridic în art. 52 din Constituţie, cu care trebuie corelate.II. Regim juridic. Conform art. 52, răspunderea autorităţilor publice intervine atunci când: a) emit un act administrativ prin care vatămă o persoană; b) nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane, c) prin erori judiciare săvârşite în procese se produc prejudicii.
în a doua situaţie se pot surprinde două aspecte practice. Primul se poate datora rezolvării cererii, în afara termenelor legale, deci cu depăşirea lor. Dacă acţiunea este deja primită urmează să fie soluţionată prin luarea în considerare şi a justificărilor autorităţii. Dacă însă acţiunea nu s-a pus în mişcare urmează ca primirea şi soluţionarea sa să fie apreciate în funcţie de faptul dacă s-a produs sau nu o vătămare. Al doilea aspect priveşte tăcerea autorităţii publice atunci când a fost sesizată cu o cerere. în acest caz textul constituţional dă tăcerii efectele juridice ale unui act administrativ. Reglementarea constituţională prezintă avantajul că nu permite autorităţilor publice ca pur şi simplu să ignore o cerere a unui cetăţean.
III. Actele administrative şi actele judiciare. Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 52 din Constituţie ea rezultă clar din text: actele administrative [alin. (1) şi (2)] şi actele judiciare [alin. (3)].
Referitor la actele vizate de alin. (1) şi (2), trebuie precizat că textul nu se referă doar la actele administrative emise de către autorităţile executive (administrative), ci la toate actele administrative emise de autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică. Fiind vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această categorie nu intră, de exemplu, legea ca act juridic al Parlamentului sau hotărârea unei judecătorii dată într-o speţă soluţionată. Dar structurile interne ale Parlamentului, precum şi conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte administrative. Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicaţie a art. 52 din Constituţie. Desigur, stabilirea naturii juridice administrative a unui act se va face, în context, de către autoritatea competentă a soluţiona cauza.
Cu privire la această ipoteză normativă, art. 52 nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul, acestea fiind: a) recunoaşterea dreptului pretins, b) anularea actului, c) repararea pagubei. Este, precum se observă, o ordine firească. Nu se poate obţine repararea pagubei fără a se recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a intra în detalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a autorităţii publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetăţeanul are în sarcina sa doar proba legăturii cauzale între actul autorităţii publice şi paguba (vătămarea) produsă persoanei. Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii ce rezultă, de la funcţionarii proprii, vor putea face un asemenea lucru prin procedurile legale privind raporturile de muncă.
IV. Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile. Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea acestor pretenţii revine organului competent potrivit legii. Dar acest articol trebuie coroborat şi cu art. 21 din Constituţie. Aşa stând lucrurile urmează să observăm că, în cazul în care legile nu dau soluţii sau proceduri, sau aceste proceduri sunt considerate nesatisfacătoare, urmează a se aplica dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie. Faţă de conţinutul complex al acestui drept, de bogăţia semnificaţiilor şi implicaţiilor sale juridice, alin. (2) al art. 52 din Constituţie trimite la lege pentru stabilirea condiţiilor şi limitele exercitării sale.
V. Erori judiciare. în ceea ce priveşte dispoziţiile alin. (3), care stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, trebuie remarcat că revizuirea Constituţiei această răspundere nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârşite în procesele penale, ci se referă acum la toate posibilele erori judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost ele săvârşite. De asemenea, spre deosebire de anterioara redactare a textului constituţional, cel rezultat în urma revizuirii constituţionale pune accentul pe răspunderea profesională şi juridică a magistraţilor, prevăzând răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în subsidiar faţă de răspunderea asumată de stat, în condiţiile legii. Prin simetrie cu soluţia juridică oricând posibilă în cazul funcţionarilor publici, se oferă posibilitatea statului ca şi în cazul magistraţilor să dispună de o acţiune în regres pentru a putea recupera prejudiciile cauzate lui prin asumarea răspunderii patrimoniale pentru erorile judiciare.