Art. 607 cod procedura civila Despărţenia

Jurisprudenţă

(a se avea în vedere că dispoziţiile Codul Familiei au fost preluate de noul Cod Civil şi în parte modificate şi completate)

1. Ultimul domiciliu efectiv.

1) Se are în vedere ultimul domiciliu efectiv, fiind indiferent dacă la acesta soţii aveau efectuată sau nu fie mutaţia temporară, fie mutaţia definitivă (Trib. lud. Suceava, secţia civilă, decizia nr. 242/1985, în R.R.D.nr. 8/1985, p. 66);

2) Competenţa de a judeca procesul de despărţenie a soţilor revine instanţei de la ultimul domiciliu comun al lor. Prin acest domiciliu se înţelege locul unde soţii au locuit în chip

Citește mai mult

statornic, şi anume chiar şi atunci când convieţuirea lor a fost de scurtă durată, întrucât raporturile lor matrimoniale s-au consumat numai în acea localitate (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1730/1990, în C.P.J.C. 1990, p. 116, nr. 143);
3) împrejurarea că pe timpul vacanţei reclamanta a locuit împreună cu soţul şi copilul lor la reşedinţa pârâtului nu constituie o schimbare de domiciliu, care să determine o altă competenţă de judecată (Trib. Hunedoara, secţia civilă, decizia nr. 550/1979, în R.R.D. nr. 11/1979, p. 64);

2. Domiciliul pârâtului. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei celui din urmă domiciliu comun, competenţa teritorială revine, potrivit regulilor de drept comun, judecătoriei în circumscripţia căreia domiciliază soţul pârât (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2178/1974, în C.D. 1974, p. 528);

3. Domiciliul reclamantului. Dacă pârâtul nu are domiciliul în ţară sau domiciliul său nu este cunoscut şi nu are nici reşedinţă cunoscută, acţiunea de divorţ se va introduce, potrivit regulilor de drept comun, la instanţa în circumscripţia căreia domiciliază reclamantul (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1075/1965, în Justiţia Nouă, nr. 1/1966, p. 158);

4. Schimbarea domiciliului. Chiar dacă după introducerea acţiunii reclamanta şi pârâtul şi-au schimbat domiciliul în altă localitate, care nu se găseşte în raza teritorială a judecătoriei unde a fost introdusă acţiunea, această împrejurare nu este de natură să atragă necom-petenţa instanţei legal sesizate la acea dată (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1568/1989, în Dreptul nr. 5/1990, p. 68);

5. Soţi care domiciliază în străinătate. La data cererii de divorţ, soţii aveau dublă cetăţenie, română şi elveţiană, astfel că, potrivit art. 150 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992, competenţa jurisdicţională aparţine instanţei române, dar nu în mod exclusiv, ei putând cere divorţul şi în faţa instanţei elveţiene, cu încuviinţarea ulterioară a exequaturului în România.

Cum niciunul din soţi nu domiciliază în România, niciuna din ipotezele art. 607 C. proc. civ. nu se verifică în speţă, iar determinarea competenţei teritoriale se face prin aplicarea dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 105/1992, potrivit
cărora cererea va fi îndreptată, conform regulilor de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 458/A/2004, în B.J. 2004, p. 195);

6. Competenţă absolută. 1) Normele care determină competenţa teritorială în materie de divorţ sunt imperative (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2106 1972, în C.D. 1972, p. 271);

2) Normele de competenţă teritorială în materie de divorţ nu sunt de natură dispozitivă, ci au caracter imperativ. Prin urmare, potrivit art. 159 şi art. 162 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială în materie de divorţ, fiind de ordine publică, poate fi invocată în tot cursul procesului, la instanţa de fond, precum şi înaintea instanţei de recurs (Trib. Jud. Suceava, secţia civilă, decizia nr. 281 din 20 martie 1984, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 62);

7. Strictă interpretare. 1) Dispoziţiile legale ce reglementează competenţa teritorială în materia divorţului sunt de strictă interpretare, astfel că dispoziţiile art. 607 C. proc. civ., derogând de la dreptul comun, nu pot fi aplicate prin analogie şi altor acţiuni, cum ar fi nulitatea căsătoriei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1835/1972, în C.D. 1972, p. 270-271);

2) Dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la divorţ se aplică numai în materie de despărţenie, iar nu şi în pricinile având ca obiect anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei, care, în ceea ce priveşte competenţa, sunt supuse dispoziţiilor cuprinse în art. 5 C. proc. civ., instanţa competentă fiind aceea în raza teritorială a căreia se află domiciliul pârâtului (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 258 din 6 februarie 1980, în I.C. Mihuţă, Repertoriu III, p. 278, nr. 9);

8. împărţirea bunurilor comune.

1) Codul de procedură civilă (art. 13) stabileşte, în privinţa cererilor referitoare la bunuri nemişcătoare, competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află acele bunuri. Dispoziţiile textului menţionat nu sunt însă aplicabile atunci când cererea de împărţire a bunurilor se judecă în acelaşi timp cu cererea de despărţenie. Potrivit art. 607 C. proc. civ., cererea de divorţ se judecă de instanţa în a cărei rază teritorială se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, aceeaşi instanţă fiind competentă să dispună, în conformitate cu prevederile art. 36 C. familiei, şi împărţirea bunurilor comune, inclusiv a imobilelor, chiar dacă acestea se află în circumscripţia altei judecătorii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 731/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 133);

2) în cazul în care cererea de împărţire a bunurilor comune este introdusă după desfacerea căsătoriei, iar imobilul care formează obiectul împărţelii se află în raza teritorială a altei instanţe decât aceea în care părţile au avut ultimul
domiciliu comun, această raţiune nu mai subzistă şi, deci, dispoziţiile art. 36 C. fam. nu-şi au aplicare, urmând a se aplica prevederile art. 13 C. proc. civ., care formează dreptul comun în materie. Competenţa de a soluţiona cererea de împărţeală într-o atare situaţie va reveni, deci, instanţei în a cărei rază teritorială se află imobilul (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1651/1977, în C.D. 1977, p. 107).

3) Competenţa de a soluţiona cererea de împărţeală a bunurilor comune aparţine instanţei care soluţionează şi acţiunea de divorţ, adică celei în a cărei rază teritorială se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Această soluţie răspunde şi cerinţei unei bune administrări a justiţiei, deoarece instanţa în a cărei rază teritorială se află bunurile are posibilităţi depline în ce priveşte administrarea dovezilor şi stabilirea în mod temeinic a drepturilor părţilor. Aceeaşi raţiune impune concluzia că şi în caz de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei, competenţa de a soluţiona o atare acţiune aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul comun al soţilor, unde se găsesc şi bunurile supuse împărţelii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1608 din 12 septembrie 1979, C.D. 1979, p. 243).

Notă: Soluţia este greşită. în materia competenţei teritoriale, art. 607 C.proc. civ. reprezintă o normă specială în raport cu dispoziţiile de drept comun, înscrise în art. 5 şi urm. C. proc. civ. şi, ca orice normă specială, nu se aplică la alte situaţii decât cele la care se referă expres, în consecinţă, trebuie făcută următoarea distincţie:

a) dacă partajul este cerut pe cale accesorie, odată cu divorţul, competenţa teritorială se determină potrivit art. 607 C. proc. civ. Această soluţie se sprijină pe argumentul că art. 17 C. proc. civ. reprezintă o normă derogatorie de la
prevederile art. 5-16 C. proc. civ, aplicându-se deci cu prioritate;

b) dacă partajul este cerut pe cale principală, fie în timpul căsătoriei (pentru motive temeinice), fie după desfacerea căsătoriei prin divorţ, competenţa teritorială se stabileşte, potrivit art. 5 sau art. 13 C. proc. civ., după cum în masa partajabilă se găsesc numai bunuri mobile sau se găsesc şi imobile.