Art. 600 cod procedura civila Sechestrul judiciar Măsurile asigurătorii

Art. 600

(1)Cererea de sechestru judiciar se judecă de urgenţă, cu citarea părţilor. În caz de admitere, instanţa va putea să oblige pe reclamant la darea unei cauţiuni, iar în cazul bunurilor imobile se va proceda potrivit art. 593 alin. (3). Încheierea este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Dispoziţiile art. 592 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(2)Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun acord, iar în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă, care va putea fi chiar deţinătorul bunului. În acest scop, executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru şi-l va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru. Un exemplar al procesului-verbal va fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura.

(3)Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit.

(4)Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remuneraţie, stabilind, totodată, şi modalităţile de plată.

Comentarii despre Art. 600 cod procedura civila Sechestrul judiciar Măsurile asigurătorii

franco p. 13.01.2013

Jurisprudenţă

I. Procedură

1. Termenul de recurs şi termenul de motivare a recursului. în materia unei cereri de sechestru judiciar, conform art. 600 alin. (1)C. proc. civ., termenul de recurs este de 5 zile de la pronunţare, iar în ce priveşte termenu I de motivare a recursului, neexistând dispoziţii derogatorii prevăzute de norma specială, acesta este de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate conform art. 303 alin. (2) C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 224/R/2005, în C.P.J. în materie civilă 2005, p. 533).

No

Citește mai mult

tă: în ceea ce priveşte termenul de declarare a recursului, art. 600 alin. (1) C. proc. civ. nu lasă loc niciunui dubiu, prevăzând că recursul se poate exercita în 5 zile de la pronunţarea încheierii.

Insă, ca şi în cazul ordonanţei preşe-dinţiale (art. 582), textul nu face nicio referire la termenul de motivare a recursului: de când începe să curgă şi care este durata sa.

Sunt posibile două interpretări: fie că termenul de motivare a recursului este unul şi acelaşi cu cel de declarare a recursului şi ambele încep să curgă de la pronunţarea hotărârii; fie că termenul de motivare a recursului începe să curgă de la comunicarea hotărârii chiar şi în cazul în care termenul de declarare a recursului curge de la pronunţarea acesteia.

Ambele interpretări prezintă neajunsuri.

Potrivit primei interpretări, partea care declară recurs are, practic, la dispoziţie trei zile pentru motivarea recursului după motivarea hotărârii, dacă se respectă termenul de 48 de ore prevăzut pentru motivare de art. 581 alin. (3). Dacă însă acest termen nu este respectat - iar nerespectarea sa nu atrage nicio sancţiune de ordin procedural

recurentul trebuie să motiveze cererea fără a cunoaşte, uneori, considerentele hotărârii pe care o atacă, pentru a se
încadra în termenul de recurs de 5 zile de la pronunţare. Este adevărat că ceea ce-l nemulţumeşte pe recurent este soluţia exprimată în dispozitiv, dar este la fel de adevărat că anumite motive de recurs pot fi formulate numai după cunoaşterea considerentelor care au determinat soluţia şi nu se poate pretinde părţii să le anticipeze.

Cea de-a doua interpretare creează, pe de-o parte, neajunsul că, dacă motivarea recursului se face întotdeauna după comunicarea hotărârii, prevederea conform căreia recursul se declară în termen de 5 zile de la pronunţare nu mai are niciun efect. Aceasta deoarece trimiterea dosarului instanţei de recurs pentru soluţionare nu se va face, oricum, înainte de expirarea termenului de motivare a recursului.

Pe de altă parte, conform art. 261 alin. (3), hotărârea se comunică părţilor doar în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Or, atunci când termenul de recurs curge de la pronunţare, comunicarea hotărârii nu este necesară şi, în cele mai multe cazuri, instanţele nici nu procedează la o astfel de comunicare, conformându-se textului de lege menţionat.

în cazul în care se dă această din urmă interpretare (consacrată în doctrină) se pune problema duratei termenului de motivare a recursului.

Se poate considera fie că, în lipsa unei prevederi derogatorii, termenul este de 15 zile, adică cel prevăzut de art. 301 coroborat cu art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., fie că aplicarea art. 303 alin. (1) şi (2) se face în legătură cu termenul special de recurs, de 5 zile, prevăzut de art. 600 (respectiv art. 582 în cazul ordonanţei).

în lipsa unei reglementări exprese, este de preferat interpretarea potrivit căreia termenul de motivare a recursului curge de la comunicarea hotărârii, dar are aceeaşi durată ca şi cel de declarare a căii de atac. în acest mod i se asigură părţii posibilitatea de a formula motivele de recurs în cunoştinţă de cauză nu doar cu privire la dispozitivul hotărârii, dar şi la considerentele avute în vedere de instanţă; totodată, se asigură un plus de celeritate, având în vedere că termenul de recurs este mai redus decât cel de drept comun în cazul acestor proceduri speciale.

Totuşi, credem că este necesară o intervenţie legislativă care să clarifice care este termenul de motivare a recursului şi când începe să curgă, atunci când termenul de exercitare a recursului curge de la pronunţarea hotărârii.

2. Lipsa cauţiunii. Lipsa de cauţiune nu atrage nulitatea sechestrului judiciar, judecătorii fondului fiind suverani să ordone un asemenea sechestru cu sau fără cauţiune (Cas. 1,24 iunie, Em. Dan, Codul adnotat, p. 958, nr. 41);

3. Opoziţia pârâtului. Partea contra căreia se face o cerere de sechestru judiciar nu poate să se opună la admiterea lui prin oferirea unei cauţiuni. Dreptul acesta este acordat de lege numai în materie de sechestru asigurător (Cas. II, 18 mai 1895, Em. Dan, Codul adnotat, p. 958, nr. 42);

4. Reiterarea cererii. Dacă o cerere de înfiinţare a unui sechestru judiciar a fost respinsă, ea poate fi reiterată sau instanţa poate reveni asupra măsurii, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la soluţionarea primei cereri (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 703/1975, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 372-373, nr. 120);

5. Administrator-sechestru.

1) în cazurile în care se înfiinţează sechestrul judiciar în condiţiile prevăzute de lege, paza bunului sechestrat poate fi încredinţată deţinătorului sau a unei a treia persoane. Aplicarea sechestrului judiciar nu echivalează însă cu nefolosirea bunului, ci doar îl va împiedica pe deţinător să îl înstrăineze (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 942/1990, în C.P.J.C. 1990, p. 142, nr. 193);

2) în cazul în care părţile nu se înţeleg cu privire la persoana care urmează a fi numită sechestru judiciar, terţa persoană numită de judecător trebuie să nu fie interesată în cauză (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1206/1971, în C.D.

1971, p. 198; decizia nr. 1602/1972, în R.R.D. nr. 4/1973, p. 175);

3) Potrivit art. 600 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, desemnarea persoanei căreia i se încredinţează bunul sechestrat, deci a administratorului-sechestru, este obligatorie pentru instanţă (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 5112/2001, în B.J. - Bază de date);

6. Atribuţiile administratorului-sechestru. 1) Sechestrul judiciar numit fără specificarea atribuţiilor şi drepturilor conferite nu are decât dreptul de a administra spre a conserva averea peste care a fost numit sechestrul judiciar. El nu poate dar sta în judecată decât printr-o autorizaţie specială dată de instanţă (Cas. II, 13 noiembrie 1896, Em, Dan, Codul adnotat, p. 957, nr. 27);

2) Sechestrul judiciar are administraţia şi conservarea averii pusă sub sechestru, deţinând acea avere pentru
toţi câţi pretind dreptul asupra ei. El are calitatea de a sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunurile puse sub sechestru, iar mandatul lui nu încetează decât atunci când cauza care i-a dat naştere s-a tranşat definitiv (Trib. not. Ilfov, 5 noiembrie 1907, Em. Dan, Codul adnotat, p. 957, nr. 30);

3) Părţile de moştenire cuvenite fiecărui moştenitor neputându-se determina decât numai prin facerea împărţelii, este învederat că până atunci sechestrul judiciar, numit numai spre a conserva averea de împărţit, nu poate fi condamnat să plătească datoriile personale ale unuia dintre moştenitori (Cas. II, 18 septembrie 1907, Em. Dan, Codul adnotat, p. 957, nr. 33).

II. Constituţionalitate

7. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul de proprietate. Restrângerea exerciţiului anumitor drepturi. Dispoziţiile art. 600 C. proc. civ. sunt constituţionale prin raportare la art. 21 alin. (3) teza întâi, art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi, art. 53, art. 135 alin. (2) lit. a) teza întâi şi ale art. 136 alin. (5) din Constituţie.

Sechestrul judiciar are ca finalitate prevenirea eventualelor manopere dolosive ale debitorului rău-platnic, tinzând la crearea sau amplificarea insolvabilităţii sale, de natură a-l pune în imposibilitate pe creditorul de facto de a-şi valorifica silit dreptul său de creanţă, în temeiul unui titlu executoriu
a cărui dobândire este previzibilă, dacă nu chiar iminentă. Aşa fiind, înfiinţarea unui atare sechestru nu poate fi condiţionată de dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, ipoteză în care antamarea unei asemenea proceduri ar fi superfluă, de vreme ce creditorul are posibilitatea să procedeze la valorificarea silită a acesteia, ci exclusiv de aceea a unui interes rezultând din existenţa unei creanţe neajunse la scadenţă sau litigioase şi a unei stări de pericol induse de conduita debitorului în ceea ce priveşte posibilitatea valorificării ulterioare a respectivei creanţe. De asemenea, în condiţiile în care procedura sechestrului judiciar exclude antamarea fondului, iar măsura dispusă are caracter provizoriu, fiind impusă şi justificată prin finalitatea înfăţişată, nu se poate susţine că, prin intermediul ei, s-ar institui o prezumţie de culpă în sarcina debitorului.

Măsura sechestrului judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează obiectul litigiului, acesta fiind încredinţat spre păstrare şi administrare până la soluţionarea definitivă a litigiului, de regulă, unei terţe persoane. Aşa fiind, sechestrul judiciar are ca scop conservarea unui bun determinat şi apare ca o măsură raţională, pe care legiuitorul are competenţa să o adopte, în conformitate
cu art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie.

Pe de altă parte, potrivit art. 600 C. proc. civ., cererea de sechestru judiciar se judecă, în mod obligatoriu, cu citarea părţilor, această procedură având deci caracter contencios. Cu acest prilej părţile pot învedera instanţei împrejurările care să justifice sau nu luarea unei asemenea măsuri, beneficiind de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege (C.C., Decizia nr. 621/2005, M. Of. nr. 1125 din 13 decembrie 2005. în acelaşi sens: Decizia nr. 576/2006, M. Of. nr. 889 din 1 noiembrie 2006).

Răspunde