Art. 725 cod procedura civila Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor dintre profesionişti
| Comentarii |
|
Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor dintre profesionişti
Art. 725
(1)Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege.
(2)Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile.
(21)În cazul în care instanţa este desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei competente potrivit legii noi de procedură.
(3)Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
(4)Actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor vechii legi. În cazul în care acest act de procedură ar putea fi anulat potrivit legii vechi, el nu va fi menţinut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil.
codul de procedură civilă actualizat prin:OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;
| ← Art. 724 cod procedura civila Dispoziţii privind... | Art. 726 cod procedura civila Dispoziţii privind... → |
|---|
I. Aplicarea legii procesuale în timp
1. Suprimarea apelului. Art. 281^1 C. proc. civ., introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, care a intrat în vigoare în timpul judecării în fond a pricinii, era pe deplin aplicabil în cauză, ţinând seama de dispoziţiile art. 725 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât hotărârea primei instanţe era susceptibilă numai de exerciţiul căii de atac a recursului. Tribunalul a judecat însă ca instanţă de apel, în compunerea de 2 judecători prevăzută de lege pentru judecata apelului, iar nu ca instanţă de recurs, în compunerea de 3 judecători, aşa cum se
Citește mai mult
impunea în lumina dispoziţiilor legale sus-menţionate, ceea ce determină incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Soluţia casării cu trimitere se justifică chiar în absenţa unui text legal în acest sens, atâta timp cât tribunalul este singura instanţă competentă să judece recursul în cauză, potrivit art. 2 pct. 3 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 811/2002);2. Nemotivarea apelului. Actul declarat fals (procedura de comunicare a motivării sentinţei) nu are, în prezent, nici o relevanţă juridică, neputând conduce la desfiinţarea deciziei date în recurs, datorită modificării normelor procedurale aduse prin O.G. nr. 138/2000. Aceasta deoarece, la data pronunţării prezentei decizii, nu mai există posibilitatea procedurală a respingerii unei cereri de apel ca nemotivată [conform art. 725 alin. (1) şi art. 292 alin. (2) C. proc. civ.]. Indiferent de împrejurarea că apelul nu a fost motivat în termen, instanţa, judecând în baza dispoziţiilor legale în vigoare, pe care este obligată ă le aplice, conform art. 725 alin. (1) C. proc. civ., ar trebui să se pronunţe asupra fondului cererii de apel. Acesta este singurul efect pe care îl poate avea declararea ca fiind fals a actului procedural de comunicare a sentinţei. însă, rejudecarea apelului în fond nu este posibilă deoarece apelul a fost deja judecat în fond conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi nu există nici o raţiune pentru ca instanţa de revizuire să rejude-ce apelul în fond, deoarece actul declarat nul nu priveşte un aspect de fond al procesului ci numai un act de procedură, irelevant în raport de fondul cauzei (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 968/2002);
3. Căi de atac. O.U.G. nr. 138/2000 a intrat în vigoare ulterior pronunţării sentinţei, potrivit dispoziţiilor art. I din O.U.G. nr. 290/2000, iarîn conformitate cu dispoziţiile art. 725 alin. (4) C. proc. civ., hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Astfel, sentinţa fiind pronunţată anterior intrării în vigoare a legii noi, calea de atac a apelului este exercitată şi soluţionată în baza dispoziţiilor art. 582 C. proc. civ., astfel cum erau redactate în vechea reglementare (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 356/2002);
4. Completarea hotărârii. Potrivit art. 725 alin. (4) C. proc. civ., hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac
prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, ceea ce înseamnă că valorificarea nemulţumirilor faţă de hotărârea astfel pronunţată se putea face prin exercitarea căii de atac, şi nu prin intermediul unui mijloc procedural care nu exista la momentul soluţionării cauzei (completarea hotărârii în condiţiile art. 281^2
C. proc. civ.) (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 322/2002).
5. Legea nr. 219/2005. Dispoziţii tranzitorii. 1) La data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, apelul declarat împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti se afla pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile tranzitorii ale art. II din Legea nr. 219/2005, în raport de care în mod corect curtea de apel a procedat la verificarea competenţei de soluţionare a cauzei.
Fiind vorba despre un litigiu patrimonial, valoarea obiectului pricinii este determinantă pentru stabilirea competenţei.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. b)C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005, tribunalele judecă în primă instanţă pricinile al căror obiect depăşeşte valoric suma de 5 miliarde lei.
Ţinând seama de declaraţia inter-venienţilor din şedinţa publică de la 26 septembrie 2005, referitoare la valoarea imobilului în litigiu, în lipsa oricărei contestări sau probe contrare, curtea de apel a stabilit corect că, această valoare fiind sub 5 miliarde lei, competenţa în primă instanţă a soluţionării pricinii ar aparţine - potrivit noii reglementări - judecătoriei, competenţa judecării apelului revenind tribunalului, iar cea a recursului curţii de apel.
Curtea de apel a făcut aplicarea art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, în conformitate cu care apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalelor se trimit la tribunale.
Constatând că instanţa care a procedat corect este curtea de apel, înalta Curte, în baza art. 22 C. proc. civ., va stabili competenţa judecării apelului în favoarea Tribunalului Bucureşti (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8876/2006);
2) Singura soluţie de a conferi aplicabilitate unor dispoziţii legale tranzitorii de imediată aplicare, aşa cum sunt cele de la art. II alin. (3) şi (4) din Legea nr. 219/2005, este aceea de interpreta sintagma „recursurile (...) care potrivit acestei legi sunt de competenţa curţilor de apel" ca referindu-se la recursurile ce ar ajunge pe rolul curţilor de apel prin efectul promovării căilor de atac sub imperiul legii noi. Concret, dacă, aşa cum este cazul în cauza de faţă, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de judecătorie, apelul ar reveni, potrivit legii noi, tribunalului spre competentă soluţionare, recursul urmând a fi judecat nu de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci de curtea de apel.
De altfel, importantă este şi raţiunea aflată la baza dispoziţiilor legale tran-
zitorii pentru care legiuitorul a prevăzut, prin reglementarea, cu caracter excepţional, a măsurii scoaterii dosarului de pe rol pe cale administrativă, o derogare de la tradiţionala regulă de drept tranzitoriu potrivit căreia instanţele legal învestite sub legea veche rămân competente să judece pricinile independent că legea nouă nu le-ar mai recunoaşte această competenţă. într-adevăr, legiuitorul a urmărit să obţină o degrevare rapidă a instanţei supreme pe rolul căreia, în vara anului 2005, se afla un număr extrem de mare de cauze, de natură să pericliteze respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la termenul rezonabil în care trebuie soluţionată o cauză civilă.
în aceste condiţii, sunt incidente în cauză dispoziţiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, conform cărora „recursurile aflate pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel".
Având în vedere că în cauza de faţă litigiul a fost soluţionat în primă instanţă e Judecătoria Gherla rezultă că recursul, potrivit art. 2 pct. 2 C. proc. civ. coroborat cu art. 3 pct. 3 C. proc. civ., revine spre competentă soluţionare Curţii de Apel Cluj (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6413/2006).
II. Constituţionalitate
6. Neretroactivitatea legii. Dispoziţiile art. 725 alin. (1) C. proc. civ. consacră regula aplicării imediate a legii noi de procedură atât proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, cât şi executărilor silite începute sub acea lege. Curtea Constituţională a reţinut că acest text de lege nu încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, având în vedere că legea nouă se aplică din momentul intrării ei în vigoare proceselor şi executărilor silite începute sub legea veche, dar aflate în curs de judecare, respectiv executare. Totodată, textul în cauză nu prevede aplicarea legii noi cu privire la procese sau executări silite încheiate anterior intrării în vigoare a legii noi.
Mai mult, Curtea a constatat că autorul excepţiei se află într-o gravă eroare, neavând în vedere textul art. 725 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate". Aşa fiind, nu se poate reţine că o acţiune admisibilă la momentul formulării sale devine inadmisibilă datorită eliminării căii de atac de către legea nouă, astfel cum susţine, în mod cu totul eronat, autorul excepţiei (C.C., Decizia nr. 628/2006, M. Of. nr. 884 din 30 octombrie 2006).