Art. 300 Verificarea sesizării instanţei DISPOZIŢII GENERALE
| Comentarii |
|
DISPOZIŢII GENERALE
Art. 300
Verificarea sesizării instanţei
Instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.
În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
Art. 3001
Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului
După înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Dispoziţiile art. 159 alin. 3, 4, 5 şi 11 se aplică în mod corespunzător.
Încheierea poate fi atacată cu recurs, aplicându-se dispoziţiile art. 160 a alin. 2.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;
OUG 109/2003 - privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, Monitorul Oficial 748/2003;
Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
Art. 3002
Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii
În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b.
Codul de procedură penală actualizat prin:OUG 109/2003 - privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, Monitorul Oficial 748/2003;
Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;
| ← Art. 299 Constatarea infracţiunilor de audienţă DISPOZIŢII... | Art. 301 Drepturile procurorului şi ale părţilor în... → |
|---|
Citește mai mult
faţă.Recursurile sunt nefondate, întrucât motivul invocat de prima instanţă, pentru a dispune restituirea, este real, astfel că cele două acte sus-menţionate apar, în acest dosar, ca probe extrajudiciare şi n-ar putea fi luate în considerare decât dacă s-ar dispune conexarea cauzei de faţă cu cea în care ele au fost întocmite.
C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 701/1998
Notă: în conformitate cu prevederile art. 300 C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima zi de înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Aceasta înseamnă că, în cazul în care sesizarea s-a făcut prin rechizitoriu, instanţa trebuie să verifice dacă acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege atât sub aspectul conţinutului, astfel cum este arătat în art. 263 C. proc. pen., cât şi sub aspectul confirmării sale potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. 2 C. proc. pen. (v. I. N e a g u, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 506).
în ceea ce priveşte conţinutul, art. 263 C. proc. pen. arată că rechizitoriul trebuie să cuprindă datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.
în cadrul verificării la care este ţinută în baza art. 300 C. proc. pen., instanţa trebuie să verifice dacă rechizitoriul conţine toate menţiunile prevăzute în art. 263 C. proc. pen., urmând ca în cazul în care ar constata că acesta are lipsuri faţă de cerinţele legii să dispună fie înlăturarea lor de îndată sau la un termen acordat în acest scop, fie restituirea dosarului la parchet în vederea refacerii actului de sesizare. Verificarea probelor pe care le presupune trimiterea în judecată - sub aspectul existenţei sau legalităţii lor - nu intră în atribuţiile instanţei atunci când face aplicarea art. 300 C. proc. pen. în speţă, prima instanţă a dispus restituirea cauzei la parchet pentru motivul că, raportul medico-legal şi referatul de anchetă socială nefiind făcute în acest dosar, sesizarea nu ar fi legală; dar - aşa cum s-a arătat - verificarea prevăzută în art. 300 C. proc. pen. priveşte, în mod exclusiv, actul de sesizare însuşi, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de valabilitate cerute de lege, şi nu conţinutul dosarului, a cărui verificare excede momentul activităţii procesuale pe care o presupune aplicarea art. 300 C. proc. pen. Dar nu numai atât. Nici lipsa raportului medico-legal, nici lipsa referatului de anchetă nu atrag nulitatea actelor de urmărire penală. Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie, potrivit art. 117 C. proc. pen., numai în cazul infracţiunilor enumerate în acest text - printre care tâlhăria nu figurează - sau atunci când există îndoială asupra stării psihice a inculpatului, ceea ce nu s-a pretins a fi cazul în speţă. Cât priveşte ancheta socială, ea poate fi efectuată şi în cursul judecăţii, căci potrivit art. 385^9 pct. 7 C. proc. pen., există caz de casare numai "când judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale".
Citește mai mult
a săvârşit fapta cu discernământ; este adevărat - motivează prima instanţă -că la dosarul cauzei există, în copii xerox, un referat de anchetă socială întocmit la 30 mai 1996 şi un raport de expertiză medico-legală psihiatrică, datat 6 august 1996, însă aceste acte sunt anterioare începerii urmăririi penale, dispusă la 20 august 1996, astfel că nu pot fi luate în considerare de instanţa de judecată.Recursul este întemeiat.
în primul rând, este de observat că temeiul juridic invocat de instanţă -art. 300 C. proc. pen. - sancţionează numai neregularitatea actului de sesizare şi justifică restituirea dosarului la organul de urmărire penală numai pentru refacerea acestui act, nu a întregii urmăriri penale; că este aşa rezultă, în mod evident, din folosirea în partea finală a textului, a cuvântului "acestuia", nu a cuvântului "acesteia".
în al doilea rând, motivul invocat de instanţă - depunerea referatului de anchetă socială şi a raportului de expertiză medico-legală psihiatrică în xerocopie anterior începerii urmăririi penale - nu are nici o legătură cu actul se sesizare. Această asimilare forţată făcută de instanţă între cele două situaţii distincte, în dorinţa de a acredita ideea existenţei unei nulităţi absolute, este nelegală, deoarece actele sus-menţionate, la care se face referire, sunt mijloace de probă, nu acte de sesizare.
în al treilea rând, nici un text de lege nu interzice întocmirea celor două acte depuse în xerocopie (cu menţiunea "conform cu originalul") anterior începerii urmăririi penale, atâta vreme cât au fost întocmite după comiterea infracţiunii de către inculpatul la care ele se referă. Procedeul menţionat nu este, deci, sancţionat cu nulitatea, nici absolută, nici relativă.
în consecinţă, se va admite recursul şi cauza va fi trimisă primei instanţe pentru continuarea judecăţii.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 293/1998
Cum, în speţă, instanţa de fond a apreciat - corect - că motivele arestării subzistă şi după expirarea termenului sus-menţionat, încheierea prin care ea a dispus prelungirea arestării preventive este temeinică şi legală.
C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 783/1998
Odată această verificare efectuată şi măsura arestării menţinută, inculpatul urmează a rămâne în arest preventiv până la pronunţarea unei hotărâri definitive - cu excepţia cazului în care instanţa o va revoca între timp -, fără a fi nevoie ca instanţa de judecată să prelungească din 30 în 30 de zile durata arestării preventive.
Deciz
Citește mai mult
ia, în sens contrar, a Curţii Constituţionale are o valoare pur teoretică, neputând modifica legea penală.C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 721/1998
Notă: a. Deciziile Curţii Constituţionale nu pot modifica, într-adevăr, legea penală, dar legea penală trebuie să fie conformă Constituţiei, iar Curtea Constituţională este abilitată, potrivit art. 144 lit. c din Constituţie, să constate neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Deciziile sale nu sunt "pur teoretice", ci aşa cum se prevede în art. 145 alin. (2) din Constituţie - sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că dispoziţiile lor sunt opozabile tuturor persoanelor, autorităţilor şi instituţiilor, la fel ca şi normele juridice dintr-o lege.
b. Prin decizia nr. 60 din 25 mai 1994 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 149 alin. ultim C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării dispusă de instanţă în cursul judecăţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea Constituţională a constatat în esenţă, următoarele:
- libertatea individuală face parte din valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie;
- prezumţia de nevinovăţie, ce subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare constituie un principiu fundamental prevăzut de art. 23 alin. (8) din Constituţie;
- art. 23 alin. (4) din Constituţie stabileşte condiţiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, fără a distinge între faza de urmărire sau de judecată a procesului penal;
- art. 149 alin. ultim C. proc. pen. este constituţional în ceea ce priveşte posibilitatea arestării, în sensul că aceasta se poate face şi în timpul judecării cauzei, dar el devine neconstituţional dacă este interpretat în sensul că durata arestării poate depăşi 30 de zile. Pe cale de consecinţă, în cursul judecării cauzei, la expirarea termenului de 30 de zile, instanţa are obligaţia constituţională să verifice, din oficiu, dacă se impune menţinerea arestării preventive şi, în caz afirmativ, poate dispune prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă se menţin motivele arestării, după expirarea acestui termen, instanţa are posibilitatea, în aceleaşi condiţii prevăzute de art. 23 din Constituţie să prelungească durata arestării, dar de fiecare dată până în cel mult 30 de zile.
Această soluţie a fost întâmpinată cu multe obiecţii (v, de exemplu, I. G r i g a, Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii, RDP nr. 2/1991, p. 75) relevându-se - pe lângă dificultăţile practice pe care le implică prelungirea, din 30 în 30 de zile, a duratei arestării preventive, în cursul judecăţii - următoarele:
- dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie, care reglementează condiţiile în care poate fi dispusă arestarea unei persoane, sunt aplicabile numai în faza nepublică a procesului penal;
- dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie au ca scop înlăturarea unor eventuale erori ce pot să apară în faza nepublică a procesului penal.
în combaterea acestor susţineri, Curtea Constituţională (prin decizia nr. 20 din 15 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 57/1995) a arătat cele ce urmează:
1. Cu privire la prima susţinere: în alin. (4) al art. 23 din Constituţie se prevede că: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată". Din aceste dispoziţii rezultă că, întrucât arestarea este o excepţie de la principiul libertăţii individuale, legiuitorul constituant, în scop de protecţie a acestui principiu, a reglementat restrictiv condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate. De aceea textul consituţional nu distinge între fazele procesului penal. A interpreta altfel în sensul că art. 23 alin. (4) s-ar aplica numai în faza prealabilă judecăţii, ar însemna să se limiteze câmpul său de aplicabilitate şi, pe cale de consecinţă, să se lase lipsit de protecţie un drept fundamental în faza judiciară a procesului penal, susţinere ce nu poate fi primită, fiind contrară dispoziţiei constituţionale respective.
2. Cu privire la cea de-a doua susţinere: Potrivit art. 23 alin. (6) din Constituţie, eliberarea celui arestat este obligatorie dacă motivele ce au justificat luarea acestei măsuri au dispărut. Nici această dispoziţie constituţională nu distinge între faza prealabilă şi faza judecăţii, astfel încât este abuzivă menţinerea măsurii arestării în lipsa existenţei, în continuare, a motivelor ce o justifică, în ambele faze ale procesului penal. Ca atare, interpretarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, în sensul că scopul urmărit ar fi acela de a se preveni eventualele abuzuri numai în faza anterioară judecăţii este contrară prevederilor constituţionale sus-menţionate. Atât procurorul cât şi judecătorul sunt obligaţi ca, din oficiu, cât şi la cerere să asigure ca durata arestării să nu depăşească limitele determinate de motivele ce o justifică iar art. 23 alin. (4) din Constituţie are alt scop, şi anume de a limita la cel mult 30 de zile durata arestării, cu posibilitatea prelungirii ei, în vederea asigurării condiţiilor necesare bunei administrări a justiţiei.
în sensul soluţiei adoptate de Curtea Constituţională, v.: I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 331; Gh. Mateuţ, Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, Dr. nr. 3/1996, p. 37; Valerică Dabu, Dreptul procurorului şi al instanţei de a dispune de libertatea persoanei, RDP nr. 1/1994, p. 70; Ramiro Virgil Mane aş, Arestare preventivă. Neconstituţionalitate, RDP nr. 4/1998, p. 106; I. L a s c u, Arestare preventivă. Prelungire, RDP nr. 1/1998, p. 118.
Legea impune instanţei numai obligaţia de a verifica legalitatea arestării, nu şi obligaţia de a dispune în mod expres - atunci când constată că măsura arestării a fost luată şi menţinută în mod legal - menţinerea în continuare a acesteia.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 709/1998
Deşi instanţa nu a început cercetarea judecătorească datorită unor incidente procedurale, iar la primul termen cu procedura îndeplinită, instanţa a pus în discuţia părţilor necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 332 şi art. 300 C. proc. pen., procedând în urma deliberării la restituirea cauzei la procuror, timpul scurs de la data sesizării instanţei până la pronunţare se circumscrie etapei procesuale a judecăţii, iar nu a urmăririi penale. Prin urmare, timpul de arestare preventivă a
Citește mai mult
inculpaţilor, scurs în această etapă procesuală, constituie arestare preventivă în cursul judecăţii, şi nu al urmăririi penale. Etapa procesuală a judecăţii se întinde şi de la pronunţarea hotărârii de restituire a cauzei în primă instanţă până la data pronunţării deciziei instanţei de recurs prin care sentinţa de restituire a rămas definitivă şi, pe cale de consecinţă, în toată această perioadă de timp sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la arestarea preventivă a inculpaţilor în cursul judecăţii, respectiv dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. Numai din momentul rămânerii definitive a sentinţei de restituire, arestarea preventivă a inculpaţilor are din nou natura juridică a arestării preventive în cursul urmăririi penale (C.A. Braşov, decizia penală nr. 16/R din 8 februarie 2006)Potrivit art. 300 C. proc. pen., prima instanţă este obligată să verifice, din oficiu, regularitatea actului de sesizare, iar în caz de neregularitate a rechizitoriului - constând în aceea că nu s-a limitat la faptele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, fiind încălcate prevederile art. 263 C. proc. pen. - care nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, prima instanţă, conformându-se dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen., trebuie să restituie dosarul procurorului, în vederea refacerii actului de trimitere în
Citește mai mult
judecată (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 154/ A/1997)