Art. 371 Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale Apelul CĂILE DE ATAC ORDINARE

Inculpatul a fost condamnat de prima instanţă la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat, iar tribunalul, constatând, pe baza raportului de constatare medico-legală, că inculpatul este iresponsabil, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa atacată şi a pronunţat o soluţie de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. e C. proc. pen., dispunând totodată trimiterea dosarului Ia prima instanţă spre a se lua faţă de inculpat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută în art. 113 C. pen.

în cursul judecării recursului

Citește mai mult

făcut de parchet s-a efectuat o expertiză medico-judiciară psihiatrică, constatându-se că inculpatul prezintă tulburări de personalitate de tip disociat, dar a săvârşit cu discernământ fapta reţinută în sarcina sa.

Soluţia de achitare pronunţată de instanţa de apel este, aşadar, nelegală şi netemeinică, inculpatul săvârşind cu vinovăţie fapta pentru care a fost condamnat; ea este nelegală şi sub aspectul trimiterii cauzei la prima instanţă pentru ca aceasta să ia măsura obligării la tratament medical, deoarece, potrivit art. 371 C. proc. pen. instanţa de apel avea obligaţia de a reexamina cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, iar conform art. 379 pct. 2 C. proc. pen. era obligată să ia ea însăşi măsura obligării la tratament medical.

în consecinţă, se va casa în totalitate decizia pronunţată de instanţa de apel şi parţial - numai sub aspectul neaplicării art. 113 C. pen. - sentinţa primei instanţe şi, rejudecând conform art. 385^15 pct. 2 lit. d C. proc. pen., se va lua faţă de inculpat măsura de siguranţă a obligării Ia tratament medical.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1295/1998

Notă: în raport cu modul în care s-a derulat judecarea cauzei - în fond şi în căile de atac - se constată că în urma atacării cu apel a sentinţei prin care fusese condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare, inculpatul, care altfel ar fi avut de executat numai această pedeapsă, în prezent se vede supus şi măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, în această situaţie se pune întrebarea dacă în speţă se poate vorbi sau nu de o încălcare a prevederilor art. 3858 C. proc. pen. care interzic agravarea situaţiei părţii în propriul recurs. în sensul său strict, regula non reformatio in pejus obligă instanţa de recurs să nu agraveze direct situaţia recurentului; în realitate, însă, incidenţa acestei reguli este mai extinsă, căci agravarea situaţiei nu este posibilă nici atunci când, casându-se hotărârea atacată, cu rejudecare la prima instanţă, la instanţa de apel sau la cea de recurs, aceste instanţe pronunţă o nouă hotărâre în acea cauză. în speţă, dacă inculpatul nu ar fi atacat cu apel sentinţa de condamnare, acea sentinţă, nefiind atacată cu apel de procuror, ar fi rămas definitivă şi inculpatul ar fi trebuit să execute doar pedeapsa aplicată prin sentinţă; chiar dacă în apel situaţia inculpatului s-a uşurat - el fiind supus numai măsurii de siguranţă prevăzută în art. 113 C. pen. esenţial rămâne faptul că, fără apelul său, inculpatul n-ar fi trebuit să suporte, ca efect al recursului făcut de procuror împotriva deciziei instanţei de apel, pe lângă pedeapsă, şi măsura de siguranţă. în aceste condiţii, credem că instanţa de recurs a încălcat prevederile art. 385^8 C. proc. pen.

Este adevărat că, pornindu-se de la considerentul că măsura de singuranţă a obligării la tratament medical se înfăţişează ca o modalitate legală prin care este ocrotit însuşi interesul celui faţă de care ea este luată, în literatura juridică s-a exprimat părerea că prin obligarea inculpatului la tratament medical în propria cale de atac, nu numai că nu se agravează situaţia acestuia, dar chiar se dă satisfacţie interesului său de a primi îngrijirea medicală de care are nevoie (v.: I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 561-562; I. Neagu şi V. Pătulea, note la Tj. Timiş, dec. pen. nr. 69/1978, RRD nr. 1/1979, p. 44). Această opinie face însă abstracţie de faptul - corect relevat prin decizia nr. L46/A/1996 a Curţii de Apel Bucureşti, s. a II-a pen. Culegere VII, p. 188) - că măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, fiind o sancţiune de drept penal, are caracter coercitiv, prin restrângerea libertăţii persoanei; cel faţă de care s-a luat această măsură este constrâns să se supună unui tratament medical şi, prin însuşi acest fapt, libertatea sa suferă o îngrădire. în aceste condiţii, prin aplicarea art. 113 C. pen., în apelul sau recursul inculpatului, se încalcă principiul non reformatio in pejus. împrejurarea că, prin obligarea la tratament medical, se urmăreşte nu numai înlăturarea unei stări de pericol pentru societate, ci şi ocrotirea sănătăţii inculpatului nu infirmă această concluzie: atâta vreme cât grija pentru sănătatea inculpatului se concretizează în impunerea unei măsuri, cât are loc o încălcare a libertăţii acestuia de a nu se supune, dacă voieşte, acelei măsuri. Menţionăm - ca un aspect situat în afara speţei - că nici chiar faptul că inculpatul ar putea cere în calea sa de atac, să fie supus unui tratament medical, nu schimbă concluzia de mai sus; acceptarea inculpatului de a i se aplica o sancţiune de drept penal, oricare ar fi ea, nu modifică natura acelei sancţiuni, care îşi păstrează atât caracterul coercitiv, cât şi efectul restrictiv de libertate (v.: Doru Pavel, notă la Tj. Timiş, dec. pen. nr. 69/ 1978, RRD nr. 1/1979, p. 44); C.Sima, Măsurile de siguranţăîn dreptul penal contemporan, teză de doctorat, Bucureşti, 1998; CSJ, sp., dec. nr. 1130/1992, Dr. nr. 3/1993, p. 89). în cazul în care nu există şi apelul procurorului, cererea inculpatului apelant sau recurent, de a fi tratat medical, poate fi satisfăcută pe cale administrativă - instituţiile sanitare având obligaţia de a acorda tratament medical adecvat oricărui bolnav care îl solicită - fără a fi necesar să se ia, în acest scop, măsura de siguranţă prevăzută în art. 113 C. pen.

Efectul devolutiv şi efectul extensiv al apelului. Neagravarea situaţiei

in propriul apel. Efectul devolutiv ăl apelului, prevăzut în art. 371 C. proc. pen., se completează, în aplicaţiile sale practice, atât cu efectul extensiv al acestei căi de atac, cât şi cu regula neagravării situaţiei în propriul apel. Dacă apelul procurorului, astfel cum a fost formulat sau completat până la expirarea termenului de apel, este limitat la unul dintre inculpaţi şi a fost declarat în defavoare, efectul devolutiv al apelului este limitat la acest inculpat, situaţia celorlalţi inculpaţi neputând fi pusă în

Citește mai mult

discuţie pentru a se obţine o agravare a situaţiei lor. Soluţia decurge din prevederile art. 373 C. proc. pen. care, obligând instanţa de apel să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile la care apelul nu se referă, interzice a se crea acestora o situaţie mai grea. Prin urmare, atâta vreme cât apelul procurorului, declarat în defavoare, s-a referit explicit numai la unul dintre inculpaţi, achitat de prima instanţă, în mod greşit instanţa de apel a luat act de declaraţia orală făcută de procuror după expirarea termenului de apel, în sensul că extinde apelul cu privire la un coinculpat condamnat, cerând majorarea pedepsei, şi a aplicat acestuia o pedeapsă mai grea (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 725/1997)