Calitatea procesuală pasivă pentru uzucapiune

Comentarii

0

„Prescripția curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepție anume stabilită de lege". (Art. 1875 VCC)

Uzucapiunea purtând asupra dreptului de proprietate sau a altui drept real, în principiu, poate fi invocată de posesor sau de persoanele prevăzute în art. 1843 C. civ. Împotriva oricărei persoane care pretinde că are un drept de proprietate sau alt drept real cu privire la bunul posedat.

Deci, în cele mai multe cazuri, calitate procesuală pasivă în acțiunea în constatarea dobândirii dreptului real prin efectul uzucapiunii are proprietarul cu titlu al imobilului. Dacă dreptul de proprietate este dezmembrat, calitate procesuală are și titularul dez-membrământului, în măsura în care dreptul ce se urmărește a fi uzucapat aduce atingere respectivului dezmembrământ.

Când posesorul uzucapant are posesia bunului, pe care nu i-o contestă nimeni, dar are un interes în recunoașterea pe cale judiciară a dobândirii dreptului invocat, este necesar ca, în acțiunea în constatarea intervenirii uzucapiunii, calitatea de pârât să revină proprietarului cu titlu al imobilului, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-și apăra dreptul.

În situația în care are posesia bunului și este în fața unei contestații care nu a îmbrăcat încă forma unui demers judiciar, în acțiunea în constatarea dobândirii dreptului real prin efectul uzucapiunii calitate procesuală pasivă va avea Contestatorul dreptului, care, prin ipoteză, ar trebui să invoce existența unui titlu propriu asupra bunului.

Când nu mai are posesia bunului, cererea urmărind și redobândirea acesteia, calitate procesuală are adevăratul proprietar care a reluat prerogativa usus sau terțul nou posesor uzurpator.

Când are posesia bunului și este pârât în acțiunea în revendicare sau în acțiunea negatorie (dacă se tinde la dobândirea prin invocarea uzucapiunii a unui alt drept real decât dreptul de proprietate) a proprietarului cu titlu, cererea reconvențională având ca obiect constatarea dobândirii dreptului real prin efectul uzucapiunii este îndreptată, evident, împotriva titularului cererii principale.

Sunt cazuri, așa cum am arătat și în partea introductivă privitoare la justificarea instituției uzucapiunii, în care posesia corespunde dreptului de proprietate, însă dovada acestuia nu poate fi făcută cu un titlu, astfel că uzucapiunea suplinește această dificultate de probă.

De asemenea, sunt situații în care nu există un proprietar cu titlu al imobilului sau este obiectiv imposibilă identificarea lui.

În literatura juridică se arată că protecția juridică acordată posesiei pornește de la premisa că, de cele mai multe ori, această stăpânire în fapt asupra bunului coincide cu exercițiul unui drept real și că este foarte probabil ca posesorul să fie și titularul dreptului real asupra bunului pe care-l posedă. Pe deplin conștient că este titularul unui drept și că stăpânește bunul în puterea dreptului său, un proprietar poate înțelege să invoce uzucapiunea numai pentru a evita dificultățile de probă a dreptului său sau pentru a-și constitui un instrumentum probationis pe care nu-l are.

Pe de altă parte, mijloacele posesorului de a afla proprietarul cu titlu al imobilului pot fi uneori foarte limitate, în condițiile în care au avut loc transferuri succesive ale posesiei prin acte sub semnătură privată (prin care s-a intenționat transmiterea dreptului de proprietate, efect care însă nu s-a produs datorită nerespectării formei actului, cerută de lege ad validitatem), acte care nu indică titlul înstrăinătorului, așa cum s-a întâmplat cel mai adesea în practică.

Aceasta explică și de ce instituția uzucapiunii este atât de uzitată în practica judiciară recentă, în varianta acțiunii în constatare, formulată în scopul recunoașterii pe cale judiciară a dobândirii dreptului invocat și fără ca, obligatoriu, să existe și o contestație reală asupra dreptului pretins de posesorul uzucapant.

Controversa asupra calității procesuale pasive într-o astfel de acțiune s-a dovedit a fi o piatră de încercare pentru jurisprudență ultimilor ani.

Jurisprudență

Pentru ilustrarea practicii neunitare asupra calității procesuale pasive în acțiunea în uzucapiune, prezentăm un examen al jurisprudenței în materie a Judecătoriei Sectorului 3 București:

A. O primă linie de practică judiciară a fost aceea în care calitate procesuală pasivă s-a acordat autorităților locale sau unităților administrativ-teritoriale de care terenurile aparțin.

1. Prin sentința civilă nr. 8240/14.09.1993, definitivă și irevocabilă prin neapelare, este admisă cererea în constatarea uzucapiunii formulată de reclamanții C.A. și C.L. Împotriva Primăriei Sectorului 3 București și Secției Financiare Sector 3. În motivarea hotărârii se arată că reclamantii au cumpărat de la l.l. În 1957 și că acesta a decedat în 1975, succesiunea lui nefiind dezbătută până la data pronunțării hotărârii. Nu este justificată în niciun fel calitatea procesuală pasivă a pârâților și nici nu este pusă în discuție problema proprietarului cu titlu asupra imobilului uzucapat.

2. Prin sentința civilă nr. 6937/02.07.1999 (definitivă și irevocabilă prin neapelare) este admisă cererea reclamantului G.V., formulată împotriva Primăriei Sectorului 3 București și Administrației Financiare Sector 3. În acest caz, cererea de chemare în judecată indică pârâta, o persoană fizică B.O. care, conform actului sub semnătură privată care a avut ca scop transmiterea proprietății către reclamant, a avut un titlu autentic de proprietate asupra imobilului. Aceasta fiind decedată și fără moștenitori (nu sunt dovezi ale celor afirmate de reclamant), în cauză au fost introduse pârâtele mai sus arătate, față de care s-a pronunțat hotărârea.

3. în sentința civilă nr. 6996/30.06.1995, definitivă și irevocabilă prin neapelare, calitate procesuală pasivă are Primăria Sectorului 3 București (nejustificată).

4. în sentința civilă nr. 6540/21.06.1995, definitivă și irevocabilă prin neapelare și în sentința civilă nr. 5601/03.09.1996, definitivă și irevocabilă prin neapelare, pârât este Consiliul local Sector 3 (de asemenea, fără să-i fi fost justificată calitatea).

5. în sentința civilă nr. 6720/22.06.1998, nemotivată, definitivă și irevocabilă prin neapelare, reclamantul are câștig de cauză față de Consiliul General al Municipiului București, în aceleași condiții mai sus arătate. 6. într-o altă cauză, cererea reclamantului este formulată inițial față de posesorul anterior M.C., iar pe parcursul judecării cauzei este introdus în cauză, în calitate de pârât, Consiliul local al Municipiului București, cu motivarea nedovedită că adevăratul proprietar nu este cunoscut, pronunțându-se sentința civilă nr. 1083/17.02.1997 (definitivă și irevocabilă prin neapelare) de admitere a cererii de uzucapiune.

7. Prin sentința civilă nr. 3589/03.05.1996, cererea reclamantului D.l. este admisă în contradictoriu cu Consiliul local Sector 3, când din actele dosarului rezultă că reclamantul „cumpărase” imobilul prin act sub semnătură privată chiar de la proprietarii cu titlu S.C. și S.P.

B. O a doua linie de practică o reprezintă cea în care calitate procesuală pasivă s-a acordat posesorilor anteriori ai terenurilor.

1. Prin sentința civilă nr. 6940/06.07.1999 (definitivă și irevocabilă prin neapelare), cererea reclamantului N.M. este admisă în contradictoriu cu posesorii anteriori A.M., N.F., B.P., B.M.

Soluții asemănătoare sunt cuprinse în sentința civilă nr. 6915/30.06.1999, sentința civilă nr. 7953/14.09.1998, sentința civilă nr. 6716/22.06.1998, sentința civilă nr. 5602/03.09.1996, sentința civilă nr. 1065/13.02.2002. 2. În altă cauză, pârât este tot posesorul anterior din 1967 al terenului, de la care a fost preluată posesia în 1980 de către reclamant. Se face referire în cauză de proprietarul cu titlu, dar nu este parte în cauză și nici vreun interes pentru introducerea lui nu s-a manifestat deși, pentru admiterea cererii prin sentința civilă nr. 6144/07.06.1994, reclamantul s-a întemeiat și pe joncțiunea posesiei sale cu cea a posesorului anterior pârât.

C. O a treia linie de practică este cea în care cererile în constatare sunt respinse pe motiv că, pentru pârâții indicați în cauză, nu s-a arătat titlul de proprietate.

1. Prin sentința civilă nr. 6237/24.07.2002, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 376A/2003 a Tribunalului București (prin care a fost anulat ca netimbrat apelul), cererea reclamanților D.D. și D.E., formulată împotriva posesorului anterior D.C. și a Consiliului General al Municipiului București, Consiliului local Sector 3, Primăriei Municipiului București este respinsă ca introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că uzucapiunea este o sancțiune îndreptată împotriva proprietarului nediligent, care printr-o atitudine pasivă nu și-a exercitat posesia asupra bunului său timp îndelungat, respectiv 30 ani. În consecință, pârât în acțiunea în uzucapiune nu poate fi decât fostul proprietar, deoarece numai în contradictoriu cu acesta se poate invoca stăpânirea în timp îndelungat a imobilului și numai acesta poate să opună apărări eventuale referitoare la întreruperea termenului, discontinuitatea sau precaritatea posesiei. Or, reclamantul nu a dovedit că pârâtul D.C. este proprietarul cu titlu al imobilului și nu susține că ceilalți pârâți ar avea această calitate.

2. Pentru aceleași motive este respinsă cererea reclamantei N.F. Împotriva pârâților V.S. și P.D., prin sentința civilă nr. 5973/27.06.2002. Însă, prin decizia civilă nr. 2060/08.10.2002 a Tribunalului București este admis apelul și anulată sentința, iar prin decizia civilă nr. 369/A/25.02.2003 este admisă acțiunea reclamantei în uzucapiune. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâților, se consideră că aceasta este dovedită prin „chitanța” sub semnătură privată care atestă transmiterea posesiei de la pârâți la reclamantă, iar potrivit art. 1890 C. civ., reclamanta are obligația de a face doar dovada posesiei sale utile de 30 ani asupra imobilului, fără a produce vreun titlu (n.n. - referindu-se la titlul pârâților).

3. De altă opinie au fost instanțele de apel (decizia civilă nr. 1466/16.09.2002 a Tribunalului București) și de recurs (decizia civilă nr. 1373/26.05.2003 a Curții de Apel București) în cazul sentinței civile nr. 2175/14.03.2002, care a fost menținută, deși soluția a fost aceeași, de respingere a cererii pentru lipsa calității procesuale pasive a posesorului neproprietar.

4. Prin sentința civilă nr. 1662/01.03.2002 este respinsă cererea în uzucapiune a reclamantului M.G., formulată în contradictoriu cu succesorii posesorului anterior, E.S., E.I., T.l. (de la care reclamantul achiziționase terenul în 1973 printr-un act sub semnătura privată), pentru același motiv al nejudecării cererii în contradictoriu cu adevăratul proprietar. Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 2876/A/17.12.2002, a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința și a constatat că reclamantul este proprietarul terenului prin efectul uzucapiunii. În motivare se arată că în cauză nu s-a făcut dovada că terenul a aparținut unei alte persoane în calitate de proprietar (evidența proprietății și istoricul de rol fiscal indica drept proprietar pe autorul pârâților), de unde rezultă calitatea procesuală pasivă a pârâților. În opinia instanței de apel, cererea trebuia soluționată în cadrul procesual indicat de reclamant, cu respectarea principiului disponibilității, reclamantul fiind cel care își asumă riscul pierderii posesiei (n.n. - proprietății), în situația în care un terț care pretinde că este adevăratul proprietar îi opune un titlu preferabil celui întemeiat pe prescripția achizitivă în contradictoriu cu un posesor neproprietar. Prin decizia civilă nr. 909/11.04.2003 a Curții de Apel București a fost admis recursul pârâților, respins ca nefondat apelul și menținută hotărârea de la fond, cu motivarea că aprecierea instanței de apel în sensul că prescripția achizitivă poate fi opusă și altei persoane decât proprietarul terenului în litigiu este lipsită de temei legal, pentru că uzucapiunea operează un adevărat transfer de proprietate între proprietar și posesorul care reclamă dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.

 

În concluzie, practica judecătorească a adoptat poziții neunitare cu privire la calitatea procesuală pasivă în acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive, când posesorul nu se confruntă cu o contestație asupra dreptului pretins, adică în acele situații în care acțiunea este folosită pentru constituirea unui titlu de proprietate, nu pentru a se apăra împotriva unei actuale sau potențiale acțiuni revendicative.

Dacă, în anii anteriori, cererile erau admise în contradictoriu cu posesorii anteriori, autoritățile locale sau unitățile administrativ-teritoriale de care imobilele (terenuri, cu precădere) aparțineau, fără vreo regulă anume și fără a se justifica calitatea procesuală a acestor pârâți, în prezent se remarcă tendința de respingere a cererilor care nu sunt îndreptate împotriva proprietarului cu titlu, mergându-se chiar spre absolutizarea acestei noi reguli, fără a se ține seama de toate potențialele situații în care uzucapiunea ar putea fi invocată și de scopul acțiunii, în raport cu care trebuie justificată și calitatea procesuală pasivă, așa cum am arătat în debutul acestei secțiuni.

Cât privește acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive folosită de posesor în scopul constituirii unui titlu de proprietate, ea trebuie îndreptată împotriva proprietarului cu titlu al imobilului. Uneori însă, datele despre situația juridică a imobilului obținute de la autoritățile locale nu lămuresc asupra proprietarului cu titlu, deoarece evidențele cadastrale ca și cele fiscale au fost întocmite pe baza unor declarații și nu neapărat a unor titluri de proprietate. De multe ori, în aceste evidențe se regăsesc numele posesorilor actuali sau anteriori ai terenurilor.

Este de menționat că, în prezent, potrivit art. 194 alin. (1) lit. c) NCPC, la cererea de chemare în judecată se anexează extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se anexează un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt. Îndeplinirea acestor cerințe slujește lămuririi situației juridice a imobilului.

Sistemul de publicitate imobiliară existent până la apariția Legii nr. 7/1996 în Vechiul Regat este extrem de dificil sau chiar imposibil de consultat, deoarece în regimul de inscripțiuni și transcripțiuni imobiliare nu a existat o evidență pe imobile, ci pe persoane.

Interesul persoanelor, în societatea modernă, de a-și constitui un titlu de proprietate, în sensul de instrumentum, chiar dacă dreptul lor nu este contestat, este evident, căci altminteri atributul dispoziției și, adeseori, chiar administrarea imobilelor devin imposibile.

Deci, când nu există un proprietar cu titlu asupra imobilului sau acesta nu-i este cunoscut reclamantului, în pofida demersurilor pe care le face în acest sens, împotriva cui se îndreaptă acțiunea sa în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii?

În opinia noastră, în cazul în care există un posesor anterior, calitate procesuală pasivă are acesta, însă cu condiția ca posesia acestuia să fi fost exercitată sub nume de proprietar și de la încetarea acesteia să fi trecut 30 de ani.

Justificarea ar fi aceea că în cazul imobilelor, posesia creează o prezumție iuris tantum, de proprietate pe numele posesorului, conform art. 1854 C. civ. Condiția ca de la încetarea posesiei pârâtului să fi trecut 30 de ani se impune, întrucât reclamantul nu poate chema în judecată un posesor anterior, având, totodată, nevoie de a adăuga la posesia sa timpul cât pârâtul a posedat anterior, pentru a beneficia de efectele uzucapiunii. Joncțiunea posesiilor, în acest caz, nu este admisibilă, beneficiul unirii posesiei proprii cu posesiile autorilor trebuind să fie invocat, în toate cazurile, în contradictoriu cu o altă persoană decât acești autori. În acest caz, calitatea procesuală pasivă a posesorului anterior se bazează pe prezumția relativă de proprietate instituită de art. 1854 C. civ., adică pe faptul că posesorul anterior are aparența de proprietar, posesia sa fiind exercitată sub nume de proprietar și deci nu ar putea fi adăugată la posesia reclamantului, în scopul invocării uzucapiunii. Într-un astfel de caz, chiar dacă a existat un proprietar cu titlu, necunoscut, asupra imobilului, posedarea acestuia un timp atât de îndelungat de către alte persoane îndreptățește convingerea că pretinsul titular nu mai este interesat de proprietatea sa din varii motive. În plus, chemarea în judecată a posesorului anterior este utilă și din perspectiva că acesta ar putea arăta titularul dreptului. Totodată, am văzut că, dacă a exercitat anterior o posesie utilă în timpul prevăzut de lege, posesorul anterior sau succesorii lui ar putea, de asemenea, să invoce uzucapiunea. Aceasta din urmă este o altă justificare pentru care posesorul anterior are calitate procesuală pasivă într-o cerere de uzucapiune. Și în cazul în care reclamantul se judecă cu proprietarul cu titlu al imobilului, posesorul anterior (cel puțin cel care a avut o posesie capabilă să ducă la uzucapiune) poate fi și el chemat în judecată, ca persoană care ar putea pretinde același drepturi ca și reclamantul.

În cazul în care nu există un proprietar cu titlu și nici un posesor anterior, reclamantul ar trebui să cheme în judecată unitatea administrativ-teritorială în raza căreia se află imobilul și ne referim aici, cu predilecție, la terenuri. Justificarea acestei soluții rezultă din interpretarea art. 646 C. civ., care arată că bunurile fără stăpân sunt ale statului, și a prevederilor Legii nr. 18/1991, republicată, a fondului funciar, care, prin art. 4, arată că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată având ca titulari persoane fizice sau juridice ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat, iar prin art. 18, art. 26 și art. 36 alin. (1) dispune că terenurile aflate în proprietatea statului situate în intravilanul sau extravilanul localităților și care au fost în administrarea primăriilor trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor, ca și cele care au aparținut unor persoane decedate și fără moștenitori. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții rezultă că terenurile care nu au un proprietar cu titlu persoană fizică sau juridică sunt proprietatea unității administrativ-teritoriale din care fac parte, în temeiul dreptului de suveranitate al statului și prevederilor Legii fondului funciar, iar constatarea apartenenței dreptului de proprietate poate avea loc în cadrul procesului intentat de posesor în constatarea uzucapiunile.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Calitatea procesuală activă pentru uzucapiune