Calitatea procesuală activă pentru uzucapiune
| Comentarii |
|
Titular al cererii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani reglementată de Codul civil din 1864 poate fi orice persoană fizică sau juridică aptă să exercite posesia, personal sau prin reprezentant.
Persoanele juridice recunoscute de stat, fiind capabile de a poseda și de a se obliga, sunt, în consecință, capabile de a prescrie. Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 și, mai nou, de art. 206 alin. (2) NCC (care se referă expres numai la persoanele juridice fără scop patrimonial), potrivit căruia persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului său stabilit prin lege, actul de constituire sau statut, nu se opune uzucapiunii, în primul rând, pentru că acest principiu guvernează actele juridice ale persoanei juridice, iar nu faptele juridice, așa cum este și uzucapiunea, iar în al doilea rând, dobândirea unui drept real asupra unui bun poate, în principiu, corespunde scopului persoanei juridice.
Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot, de asemenea, prin reprezentanții lor legali, să invoce uzucapiunea.
În privința imobilelor intrate abuziv în proprietatea statului, în practica judiciară s-a arătat că statul nu poate invoca uzucapiunea, deoarece posesia sa, exercitată în temeiul unor acte apreciate ca abuzive, nu este utilă ad usucapionem, fiind fondată și apoi conservată prin acte de violență. Soluția concordă cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Nu se pot prevala de împlinirea în favoarea lor a prescripției achizitive persoanele care aveau răspunderea pentru efectuarea în numele proprietarului cu titlu a actelor de întrerupere a acesteia: organe ale persoanei juridice, părinte, tutore, administrator judiciar, lichidator. De altfel, în aceste cazuri intervine suspendarea cursului prescripției. De aceea, spre exemplu, primarul unei localități nu este îndreptățit să invoce uzucapiunea care ar fi curs împotriva acelei unități administrative pe perioada exercitării mandatului său.
Locatarul, fiind un simplu detentor precar, neexercitând o posesie utilă asupra imobilului închiriat, nu poate invoca uzucapiunea. Soluția rezultă expres din dispozițiile art. 1853 C. civ. și a fost confirmată și de Curtea Supremă de Justiție prin decizie pronunțată în recurs în interesul legii.
Vânzătorul unui imobil, în cazul în care rămâne în posesia acestuia, nu poate uzucapa, fiind tot un detentor precar ținut de obligația de predare a lucrului vândut. Chiar dacă s-ar considera că a păstrat animus, obligația de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicțiunii provenind din propria sa faptă îl împiedică să uzucapeze.
Coproprietarul poate invoca uzucapiunea pentru cotele indivize ale celorlalți coproprietari numai dacă ar fi înlăturată cu certitudine precaritatea care afectează posesia sa asupra cotelor indivize ale celorlalți coproprietari. Aceeași este și situația soțului, pentru cota codevălmașă a celuilalt soț.
Cât îl privește pe achizitorul unui imobil printr-un act sub semnătură privată (incapabil de a transmite proprietatea, datorită nerespectării formei actului cerute de lege ad validitatem), acesta nu poate fi considerat un simplu detentor precar, dacă intenția părților contractante a fost de a vinde, respectiv de a cumpăra bunul imobil. Intrarea în posesie a achizitorului, într-un astfel de caz, a avut loc sub nume de proprietar și cu intenția de a poseda pentru sine, iar nu pentru înstrăinător. Deci achizitorul este un adevărat posesor, întrunind ambele elemente ale posesiei (animus și corpus) și care poate uzucapa, în cazul uzucapiunii lungi reglementată de Codul civil din 1864, netrebuind dovedită existența unei cauze juridice valabile a intrării în posesia bunului. De altfel, numai uzucapiunea lungă, nu și cea prescurtată, poate fi folosită în cazul în care la baza intrării în posesie a stat un titlu nul absolut, indiferent de cauza de nulitate, mai puțin lipsa calității de titular al dreptului a înstrăinătorului, care se acoperă prin uzucapiunea prescurtată.
Chiar verus dominus are calitate procesuală activă, dacă are un interes în invocarea uzucapiunii ca mod originar de dobândire a bunului (spre exemplu, pentru a pune capăt oricărei contestații cu privire la titlul său sau când nu poate - din varii motive - prezenta un titlu pentru dreptul său, în sensul de instrumentum).
Se pune întrebarea dacă un posesor anterior, care îndeplinește condiția de a fi posedat un imobil pe timpul prevăzut de lege, dar nu mai are posesia la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, este îndreptățit să invoce prescripția achizitivă. Dat fiind că în reglementarea din Codul civil din 1864 a uzucapiunii nu este pusă condiția posesiei actuale a imobilului, ci numai condiția posedării pe un anume interval de timp, răspunsul la întrebarea anterioară ar trebui să fie unul afirmativ. Un argument în acest sens este și faptul că doctrina recunoaște că actele de dispoziție făcute de posesor anterior constatării intervenirii uzucapiunii sunt consolidate retroactiv. Deci, și un posesor care a înstrăinat ulterior imobilul poate fi interesat în invocarea uzucapiunii. De asemenea, un posesor care a pierdut posesia, dar îndeplinește condițiile pentru a uzucapa, poate invoca uzucapiunea în cadrul acțiunii în revendicare pe care o pornește împotriva uzurpatorului său.
Și succesorii universali și cei cu titlu universal ai celui care a exercitat o posesie utilă în termenul prevăzut de lege pot invoca uzucapiunea în numele autorului lor, fără ca ei înșiși să fi continuat această posesie, deoarece stăpânirea exercitată de posesorul anterior (dacă toate condițiile uzucapiunii erau îndeplinite înainte de deschiderea succesiunii) a trecut deja în domeniul dreptului, producând efecte juridice prin nașterea în favoarea posesorului a dreptului de a invoca uzucapiunea, drept transmis moștenitorilor. De altfel, succesorii universali și cei cu titlu universal fac parte din categoria „persoanelor interesate” arătate în cuprinsul art. 1843 C. civ. Această ipoteză nu se confundă cu aceea a joncțiunii posesiilor, caz în care succesorul unește posesia sa cu posesia autorului său pentru împlinirea termenului de prescripție achizitivă, în numele și în patrimoniul proprii.
Creditorii posesorului pot invoca împlinirea termenului uzucapiunii în persoana debitorului lor, în temeiul art. 1843 C. civ., conform căruia: „Creditorii și orice altă persoană interesată pot să opună prescripția câștigată debitorului sau codebitorului lor, ori proprietarului, chiar și dacă acel debitor, codebitor sau proprietar renunță la dânsa".
S-a arătat că aceste dispoziții sunt o aplicație a acțiunii oblice prevăzute de art. 974 C. civ., dar au fost și autori care le-au văzut ca pe o excepție de la art. 974, prin faptul că permit creditorului să invoce un drept personal al debitorului său, deoarece prescripția achizitivă are caracter personal, ridicând o problemă de conștiință și de scrupul moral, care, de altfel, l-a determinat pe legiuitor să dispună că prescripția nu operează de plin drept.
În situația în care posesorul a renunțat deja la dreptul de a invoca uzucapiunea sau chiar la dreptul real dobândit anterior prin efectul uzucapiunii [sintagma „delăsarea dreptului câștigat utilizată de alin. (2) al art. 1839 îndreptățind concluzia că este posibilă nu numai renunțarea la dreptul de a invoca uzucapiunea, ci și renunțarea la dreptul real deja dobândit prin efectul uzucapiunii], acțiunea creditorilor se înfățișează într-o primă etapă ca o acțiune pauliană, iar în a doua etapă ca o acțiune oblică, dispozițiile art. 1843 C. civ. corelându-se atât cu dispozițiile art. 975, care reglementează acțiunea pauliană, cât și cu dispozițiile art. 974, care reglementează acțiunea oblică.
Cât privește categoria celorlalte persoane interesate, în sensul art. 1843, în aceasta intră: codebitorii posesorului uzucapant, fideiusorii acestuia și persoanele cărora posesorul le-a transmis sau constituit anterior drepturi reale asupra bunului care face obiectul cererii de uzucapiune, adică succesorii cu titlu particular. În favoarea lor, dispozițiile art. 1843 reglementează două acțiuni distincte, una asemănătoare acțiunii oblice, iar alta asemănătoare acțiunii pauliene.
Acțiunea oblică a creditorului, ca și acțiunea similară acțiunii oblice reglementată de art. 1843 C. civ. În favoarea „persoanelor interesate” anterior menționate pot fi formulate atât pe cale principală, cât și pe calea cererii de intervenție în procesul în care s-ar judeca acțiunea în revendicare împotriva posesorului, care nu ar înțelege să exercite dreptul la invocarea uzucapiunii.
Acțiunea pauliană formulată de creditori, precum și acțiunea similară în inopozabilitate reglementată de art. 1843 C. civ. În favoarea „persoanelor interesate” anterior menționate se formulează pe cale principală, iar hotărârea favorabilă pronunțată are drept consecință nu numai inopozabilitatea actului de renunțare atacat, dar și a hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în revendicare, inopozabilitatea operând numai în raport cu persoana care a atacat actul de renunțare.
În situația în care posesorul nu a renunțat la dreptul de a invoca uzucapiunea, ci a operat decăderea sa din acest drept conform art. 1842 C. civ., hotărârea pronunțată în favoarea revendicatorului nu este atacabilă pe calea acțiunii pauliene.
Jurisprudență
DECIZIE ÎN INTERESUL LEGII
Decizia nr. VIII (8)/1999. Locatarul exercită o posesie precară asupra imobilului ce face obiectul locațiunii. Imposibilitatea locatarului de a dobândi, prin uzucapiune, dreptul de proprietate. În practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozițiilor Codului civil referitoare la posesiunea cerută pentru a prescrie în cazul locatarului.
În sistemul Codului nostru civil uzucapiunea este un mod originar de dobândire a proprietății unui bun imobil, ca efect al exercitării posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege. Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 C. civ., este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două condiții: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință.
În acest sens, în art. 1846 alin. (1) C. civ. se prevede că „orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii”, precizându-se, în alineatul următor, că „posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”. Rezultă deci că posesiunea juridică, adică cea apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât și în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.
Exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, adică simpla detențiune, poate avea loc în numele detentorului însuși sau în numele altuia, în acest din urmă caz beneficiile posesiunii juridice aparținând celui a cărui pretențiune de drept se manifestă prin intermediul detentorului de fapt.
În conformitate cu prevederile art. 1847 C. civ., „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”.
Prin art. 1853 C. civ. se prevede că „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuar etc. sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar”, precum și că „tot asemenea este posesia ce am exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său”. Cu toate că nu este tratată ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, și anume ca o lipsă a înseși posesiei, deoarece este lipsită de animus domini, adică de elementul intențional al posesiei.
Precaritatea, deși echivalează cu o lipsă a posesiei înseși, în concepția Codului civil apare totuși ca un viciu absolut și perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art. 1853 C. civ. posedă pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.
Prin Codul civil este reglementată însă și intervertirea precarității sau a titlului posesiei, admițându-se că, în anumite situații, detenția precară se poate transforma în posesie propriu-zisă. Articolul 1858 C. civ. enumeră următoarele cazuri:
- când deținătorul lucrului primește cu bună-credință de la altul decât adevăratul proprietar un titlu translativ de proprietate în privința lucrului deținut, el devine posesor propriu-zis, ca de exemplu, atunci când un chiriaș, la moartea proprietarului, cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moștenitoare a defunctului. Din momentul cumpărării devine posesor propriu-zis, încetând a mai fi un detentor precar;
- când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deține posesiunea, prin acte de rezistență, la exercițiul dreptului său, titlul precar se află intervertit și posesiunea devine utilă. În această situație nu este însă suficient ca detentorul să nege pur și simplu dreptul autorului său, adică să se limiteze a spune că nu recunoaște acest drept, ci el trebuie să manifeste voința sa de a poseda în contra voinței autorului său prin acte reale, prin „acte de rezistență”, susceptibile să provoace un conflict între el și proprietar relativ la chestiunea proprietății. Astfel de acte pot fi o notificare făcută proprietarului de către chiriaș, prin care îi pune în vedere că nu îi va mai plăti chiria, sau dacă, în cazul în care conflictul devine litigios în fața instanțelor judecătorești, se apără prin probe în contra pretențiilor proprietarului;
- titlul precar se mai intervertește în titlu util atunci când lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către detentorul precar unei persoane de bună-credință;
- în fine, titlul precar se intervertește în titlu util și în cazul în care transmisiunea lucrului se face printr-un act cu titlu universal unei persoane de bună-credintă. Buna-credintă, în această situație, constă în faptul că succesorul nu știa că defunctul deținea lucrul ca un simplu detentor precar.
Prin urmare, detenția locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietății asupra imobilului ce face obiectul locațiunii.
În consecință, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, republicată, precum și al art. 329 C. proc. civ., s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că locatarul, exercitând o posesie precară, nu poate dobândi proprietatea prin uzucapiune asupra imobilului ce face obiectul locațiunii [C.S.J., Secțiile Unite, Decizia nr. VIII (8)727.09.1999, M. Of. nr. 636 din 27.12.1999].
Proba calității procesuale active și pasive
Reclamantul fiind cel care inițiază demersul judiciar, el trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a celui chemat în judecată, în strânsă legătură
cu arătarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta.
Precum în cazul oricărei cereri reale, și la uzucapiune verificarea calității procesuale active se face în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului, fiind în strânsă legătură cu temeinicia cererii. În legătură cu acest aspect, trebuie amintită și distincția pe care o face art. 36 NCPC între justificarea/nejustificarea calității și exis-tența/inexistența dreptului pretins.
In privința calității procesuale pasive, reclamantul trebuie să prezinte titlul pârâtului, cu distincțiile și nuanțările făcute anterior.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Calitatea procesuală activă pentru uzucapiune
