Calitatea de subiect de drept civil a Statului Român
| Comentarii |
|
calitatea de subiect de drept civil a Statului Român, I. Statul român ca subiect de drept general II. Caracteristicile generale ale statului român ca subiect de drept civil (persoană juridică) III. Particularităţile capacităţii procesuale civile a statului român IV. Principalele domenii în care statul român apare ca subiect de drept civil
I. Statul român ca subiect de drept general
1. Precizări prealabile. Formă socială - principală şi esenţială - de organizare şi conducere a oricărei colectivităţi (societăţi) umane, teritorial delimitate, statul, a fost şi continuă să rămână o temă majoră de reflecţie sau cercetare, ocupând un loc de seamă în orizontul preocupărilor filozofice şi ştiinţifice de-a lungul timpului. Aceasta, deoarece statul poate fi privit şi analizat din perspective diferite: filozofică, morală, teologică sau ştiinţifică (sociologică, politică, juridică etc.). în studiul de faţă ne mărginim, în esenţă, la abordarea statului din perspectiva dreptului în general şi a celui civil în special în ce priveşte calitatea statului de subiect de drept (în general) şi de persoană juridică (subiect de drept civil), în particular.
Desigur, orice demers teoretic trebuie să plece şi în această problemă de la rolul şi poziţia statului în cadrul societăţii. El apare ca o realitate politico-juridică incontestabilă întrucât reprezintă forma instituţionalizată (de organizare statală) a puterii politice, putere ce aparţine poporului în societăţile real democratice şi constituie, totodată, instrumentul de organizare şi conducere a societăţii, de exercitare în cadrul acesteia a puterii de stat ce aparţine poporului respectiv. în acest scop, statul, caîntreg, şi organele sale, ca părţi (unităţi statale), sunt înzestrate, în vederea realizării funcţiilor şi sarcinilor proprii cu personalitate juridică, cu calitatea de subiecte de drept, adică de titulari de drepturi şi obligaţii de orice fel. în plus, spre deosebire de alte forme de autoritate socială, statul, în temeiul suveranităţii sale, are monopolul elaborării dreptuluiedictând sau sancţionând norme obligatorii pentru toţi şi, tot el, asigură, prin monopolul forţei publice (mânu militari), realizarea dreptului recurgând, la nevoie, şi la aparatul de constrângere special creat în acest scop.
2. Personalitatea juridică a statului. în doctrină se admite, în genere, că statui se distinge de celelalte subiecte de drept (individuale şi colective) prin două trăsături esenţiale: 1) el este acela care stabileşte, prin lege, în temeiul suveranităţii conferite lui de către popor, statutul juridic al celorlalţi actori sociali (individuali sau reuniţi în colective umane) cărora le atribuie ori recunoaşte calitatea de subiecte de drept, de participanţi la viaţa juridică; şi 2) tot el este şi acela care stabileşte prin lege, în virtutea aceleiaşi suveranităţi, poziţia şi statutul său juridic atribuindu-şi calitatea de subiect de drept de sine stătător, de participant la viaţa juridică în calitate de titular de drepturi şi obligaţii juridice..în acest din urmă scop, statul, prin organele sale legislative, determină prin lege însuşirea şi întinderea vocaţiei sale de a avea drepturi şi obligaţii juridice ca expresie a calităţii lui de subiect de drept distinct, autonom, în fiecare ramură de drept în parte. Această capacitate de drept se diferenţiază de capacitatea juridică (şi, implicit, de calitatea de subiect de drept) a organelor de stat (componente ale statului) constituite în vederea realizării funcţiilor (sarcinilor) statale, şi care sunt dotate (înzestrate) în acest scop cu personalitate juridică corespunzătoare. Această ultimă trăsătură diferenţiază, aşadar, statul de celelalte subiecte de drept individuale şi colective, a căror capacitate juridică este atribuită ori recunoscută de stat, şi care nu au astfel, posibilitatea de a se autoînzestra cu personalitate juridică (proprie), şi a-şi determina singure capacitatea juridică.
3. Specificul personalităţii juridice statale. în calitate de subiect de drept, adică de titular de drepturi şi obligaţii de orice fel, statul poate, în principiu, participa sau participă efectiv la orice raport juridic (cu excepţia celor care naturalmente sau legalmente exced acestei participări).
Şi statul român - România - este, ca orice stat, subiect de drept de sine stătător, distinct de calitatea de subiect de drept a organelor sale (de stat) componente, ceea ce înseamnă că el poate apărea şi apare efectiv, proprio nomine, ca titular de drepturi şi obligaţii, practic, în toate ramurile de drept.
Această calitate - de subiect de drept (în general) - a statului român este stabilită - în principal - de Constituţia României din 8 decembrie 1991, precum şi de alte legi adoptate în baza şi în dezvoltarea legii fundamentale şi se exprimă (manifestă) prin capacitatea sa juridică (sau de drept) recunoscută sau conferită de lege. Cu alte cuvinte, conţinutul capacităţii juridice a statului român dă expresie calităţii acestuia de subiect de drept autonom, însuşirii lui de subiect de drept (în general). Această însuşire este, deci, expresia capacităţii sale juridice astfel cum e determinată de lege atât sub aspect calitativ (a naturii drepturilor şi obligaţiilor), cât şi sub aspect cantitativ (a numărului acestor drepturi şi obligaţii).
Referindu-ne numai la Constituţie, în privinţa capacităţii juridice a statului român şi, implicit, a calităţii lui de subiect de drept (în general) putem aminti - exempli gratia - următoarele dispoziţii legale:
- art. 1 alin. 1 şi 3, care stabilesc caracterele statului “stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, “stat de drept, democratic şi social” şi obligaţiile lui fundamentale (garantarea demnităţii omului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a liberei dezvoltări a personalităţii umane, a dreptăţii şi pluralismului politic);
- art. 6, ce stabileşte garantarea de către stat a dreptului la identitate a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;
- art. 111, care se referă la drepturile şi obligaţiile statului în relaţiile internaţionale;
- art. 12 şi 14 privind simbolurile naţionale şi capitala României;
- art. 32 şi 34 referitoare la drepturile şi obligaţiile statului legate de asigurarea învăţământului şi ocrotirea sănătăţii;
- art. 41 şi 42, care recunosc dreptul de proprietate privată şi dreptul de moştenire garantând proprietatea privată şi creanţele contra statului;
- art. 42 şi 43 privind obligaţiile statului de asigurare a nivelului de trai sau de protecţie a copiilor şi tinerilor;
- art. 43 alin. 3 în privinţa răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;
- art. 49 privind condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi;
- art. 80 alin. 1, care stabileşte reprezentarea statului în relaţiile internaţionale de către preşedintele României;
- art. 134 privind obligaţiile statului în domeniul relaţiilor economice;
- art. 135 alin. 2, 3 şi 4 referitor la dreptul de proprietate publică al statului şi la obiectul acestui drept etc.
în această materie, dispoziţiile constituţionale au fost şi sunt dezvoltate, desigur, în legi şi alte acte normative precizându-se, în concret, capacitatea juridică a statului român, şi, prin aceasta, şi calitatea sa de subiect de drept (în general).
4. Concluzii. Esenţial, este de reţinut că, de lege lata, în condiţiile şi limitele stabilite de lege, statul român are, în principiu, dreptul de a avea orice drepturi şi obligaţii (cu excepţia, desigur, a celor incompatibile statutului ori naturii sale juridice sau care aparţin, naturalmente, numai persoanelor fizice) şi, implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept \n toate ramurile dreptului putând astfel participa sau participând efectiv la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii, indiferent de ramura căreia îi aparţin.
Dar această calitate a statului - de subiect de drept - “nu se manifestă însă - cum s-a spus - în aceeaşi măsură în toate ramurile de drept..., statul (fiind) subiect de drept reprezentativ (preponderent - n.ns.) în alte ramuri de drept decât dreptul civil, precum dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii, dreptul procesual ş.a.”, adică, în principal, în ramurile aparţinând dreptului public intern şi internaţional. Aceasta se explică foarte uşor prin poziţia, rolul şi funcţiile fundamentale şi exclusive care revin statului în cadrul oricărei societăţi. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă însă şi faptul că statul nu este sau n-ar trebui să fie şi un subiect de drept privat, întrucât tocmai această din urmă calitate este cea care asigură realizarea funcţiilor cu care a fost învestit ori pe care şi le-a asumat.
II. Caracteristicile generale ale statului român ca subiect de drept civil (persoană juridică)
5. Consideraţii preliminare, a) Precizări prealabile. Ca subiect distinct de drept, statul român se manifestă, aşa cum am văzut, cu precădere, în raporturile de drept public (intern sau internaţional) fiind reprezentat conform legii de organele de stat abilitate în acest scop (preşedintele statului, primul-ministru, ministrul de externe etc.).
în materia raporturilor de drept privat în general şi a celor civile, în special, statul nu participă, de regulă, direct şi nemijlocit, ci prin intermediul organelor şi organizaţiilor de stat - organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti, instituţii bugetare, regii autonome de interes naţional etc. - dotate cu personalitate juridică şi răspundere juridică proprie.
în anumite situaţii, mai puţine cantitativ, desigur, dar realmente semnificative sub aspect calitativ, statul participă şi direct, proprio nomine, în calitate de persoană juridică, ca titular de drepturi şi obligaţii civile în diverse raporturi juridice civile.
b) Vocaţia calităţii de subiect de drept civil. Pentru înţelegerea corectă a calităţii statului de subiect de drept civil trebuie reţinută precizarea făcută în literatura de specialitate în sensul că sub aspect juridic “calitatea statului de a fi subiect de drept, în principiu, în toate ramurile de drept, se exprimă în capacitatea sa juridică generală: aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de orice fel” şi că “astfel văzută, această capacitate are ca titular însuşi statul’ >. Raportată la titularul său, se arată în aceeaşi lucrare, capacitatea juridică a statului este unică, însă această unicitate nu se opune “împărţirii “ (divizării) sale în capacităţi de ramură dacă o privim prin prisma raporturilor juridice - calitativ deosebite-şi, deci, şi a unor drepturi şi obligaţii distincte, specifice normelor juridice edictate sau sancţionate de organele puterii de stat înzestrate cu prerogativa legiferării (norme de drept public sau privat, după caz).
Prin urmare, una din părţile capacităţii juridice (generale) a statului român o reprezintă capacitatea sa civilă sau de drept civil, capacitate ce exprimă, implicit, şi calitatea lui de subiect de drept civil (de persoană juridică).
7. Reglementare. Textul de principiu îl constituie art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice. Potrivit alin. 1 al acestui articol “Statul este persoană juridică în raporturile la care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii”. Totodată, “Eiparticipă în astfel de raporturi, zice art. 25 alin. 2, prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Rezultă, aşadar, neîndoielnic, că în concepţia legii noastre civile, statul român este “persoană juridică” şi în această calitate poate participa proprio nomine în raporturile de drept civil ca subiect de drepturi şi obligaţii civile prin organele anume prevăzute de lege.
8. Natura juridică. Plecând de la textul de principiu al art. 25 din Decretul nr. 31/1954 în legătură cu poziţia juridică a statului român în raporturile de drept civil la care participă în nume propriu, adică în legătură cu natura sa juridică, opiniile formulate în literatura de specialitate departe de a fi divergente converg, în esenţă, spre recunoaşterea statului român a calităţii de persoană juridică, chiar dacă ele se deosebesc în formulare sau prezentare.
Astfel, în opinia unui autor, statul român ar fi un subiect de drept special, deoarece “apare în acelaşi timp şi ca titular al puterii de stat, ca suveran, şi în calitate de subiect de drept, precum şi pentru faptul că, sub aspectul întinderii contractului său, capacitatea de folosinţă a statului este neîngrădită, nespecializată şi atotcuprinzătoare”, în timp ce în opinia altora statul român este persoană juridică, deoarece este calificat ca atare de legea însăşi (Decretul nr. 31/1954), cu precizarea că în calitate de subiect de drept civil statul “este o persoană juridică sui generis" ori “specială", deosebită.
De asemenea, într-o altă opinie17bls, aparent divergentă, avându-se în vedere faptul că nu sunt aplicabile statului normele de drept comun referitoare la capacitatea, la atributele de identificare şi nici cele referitoare la modurile de reorganizare ori de dizolvare specifice entităţilor juridice ca subiecte de drept civil s-a arătat că “statul fără a fi persoană juridică în înţelesul strict al noţiunii, este un subiect de drept de sine stătător care, având şi capacitatea de folosinţă de drept civil are putinţa ca, în cazuri cu totul speciale, să intre în raporturi juridice civile".
Or, cum s-a spus, “a spune că «statul este o persoană juridică sui generis» şi a afirma că «statul este subiect de drept, având şi capacitate de folosinţă de drept civil» înseamnă în esenţă, pe fond, acelaşi lucru, adică a afirma aceeaşi calitate juridică a acestuia în sensul că el este şi subiect de drept civil (persoană juridică), însă cu un “regim juridic autonom, specific în toate ramurile de drep/”, inclusiv în dreptul civil. Se observă aşadar, mai degrabă existenţa unor diferenţe de ordin terminologic decât a unor deosebiri de conţinut, adică de fond.
în prezent, în literatura de specialitate, în mod unanim, se recunoaşte statului român calitatea de subiect de drept civil cu menţiunea constantă că suntem în prezenţa unei persoane juridice speciale, deosebite”.
în ce ne priveşte, considerăm şi noi, fără rezerve, de lege lata (ca şi de lege ferenda), statul român drept persoană juridică, adică (şi) un subiect de drept civil de sine stătător supus însă,
în genere, normelor juridice de drept public (intern şi internaţional), fără a ştirbi prin aceasta cu nimic din calitatea amintită. Astfel, înfiinţarea, funcţionarea şi “reorganizarea” statului, individualizarea lui în raporturile juridice (inclusiv în cele civile), ca şi recunoaşterea, determinarea (structurarea) capacităţii sale de drept civil în cele două componente esenţiale (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu) sunt cârmuite de norme de drept specifice ce se regăsesc în principal în legea fundamentală actuală (Constituţia din 1991) precum şi în alte acte normative, cum e cazul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 1-4 din Legea nr. 4/1991, art. 1-9 din Legea nr. 102/1992 etc., conturând calitatea statului român de persoană juridică de drept publici.
1) înfiinţarea statului român nu este, evident, reglementată de normele dreptului civil (art. 28 şi urm. din D. nr. 31/1954), ci de norme de drept constituţional (cărora li se adaugă, desigur, şi normele de drept internaţional public, în cazul statelor în curs de formare), adică de Constituţia din 1991 (art. 1 -3,148). Cât priveşte calitatea lui de subiect de drept civil) aceasta este conferită de norme de drept civil (art. 25 alin. 1 din D. nr. 31/1954).
2) în privinţa elementelor constitutive ale statului (un patrimoniu propriu, organizare de sine stătătoare şi un scop propriu, determinat, în acord cu interesul obştesc) statornicite actualmente tot în Constituţie, ele erau întrunite, cu prisosinţă, şi la data când norma de drept civil i-a recunoscut în mod expres calitatea de subiect de drept civil (ceea ce nu însemnează, desigur, că până în 1954 statul român n-ar fi participat proprio nomine la raporturi juridice civile).
3) Fundamentul juridic al statului român, ca subiect (şi) de drept civil îl constituie colectivul întregului popor. Art. 4 din Constituţia României statuează în termeni imperativi că “Statul are ca fundament unitatea poporului român" (alin. 1).
4) Identificarea statului este supusă şi ea unor norme proprii conţinute în legea fundamentală: denumirea statului este consacrată în primul articol al Constituţiei - “România” iar celelalte atribute de identificare -simbolurile naţionale (drapelul României, ziua naţională, imnul naţional, stema şi sigiliul statului), limba oficială şi capitala - sunt reglementate în art. 13-14 din Constituţie, cu excepţia stemei şi sigiliului statului care fac obiectul Legii nr. 102/1992.
10. Capacitatea civilă a statului român, a) Precizări prealabile. Ca orice persoană juridică şi statul român posedă o capacitate de drept civil proprie, capacitate ce se înfăţişează însă cu anumite particularităţi care vor fi evidenţiate în cele ce urmează.
Pentru stat, capacitatea civilă desemnează aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile şi de a dobândi şi exercita drepturile subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi îndeplini
obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele prevăzute de lege. Distingem, deci, şi aici, capacitatea de folosinţă, pe de o parte şi capacitatea de exerciţiu, pe de altă parte, adică aptitudinea generală şi abstractă a statului de a avea drepturi şi obligaţii civile, respectv aptitudinea acestuia, generală şi abstractă, de a dobândi şi exercita drepturile subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile de către organele anume prevăzute de lege (în acest scop).
Ţinem să amintim, în privinţa corelaţiei dintre capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, că sferapr/me/este mai întinsă (largă) decât a celei de a doua, deoarece capacitatea de folosinţă vizează posibilitatea abstractă de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile (de orice fel) indiferent de izvorul lor juridic concret (legea, actul juridic, faptul juridic stricto sensu), spre deosebire de capacitatea de exerciţiu a cărei sferă este limitată la actele juridice civile de orice fel, cu excepţia celor oprite de lege. Această distincţie este deopotrivă valabilă şi pentru capacitatea civilă a statului, ilustrând-o, aici, cu un exemplu cât se poate de elocvent: statul are aptitudinea de a fi şi titular al dreptului de proprietate privată ca orice particular (capacitatea civilă de folosinţă), însă dobândirea proprietăţii private se poate face atât prin acte juridice civile (punându-se în valoare capacitatea civilă de exerciţiu), cât şi prin acte juridice de drept administrativ, comercial, fiscal etc., la care se adaugă, desigur, celelalte moduri sau mijloace de drept comun, reglementate de Codul civil, precum şi modurile de dobândire specifice, proprii statului (sau unităţilor administrativ-teritoriale).
b) Particularităţile capacităţii civile de folosinţă a statului român. Potrivit art. 25 alin. 1 al Decretului nr. 31/1954 “statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii”.
Rezultă, aşadar, că şi conţinutul capacităţii de folosinţă a statului este alcătuit din cele două laturi —activă şi pasivă prima vizând aptitudinea statului de a avea drepturi civile (reale sau de creanţă, absolute sau relative, patrimoniale sau nepatrimoniale), de a fi, deci, titular (potenţial) de drepturi subiective civile, iar cealaltă privind aptitudinea acestuia de a avea obligaţii civile, adică de a fi titular (virtual) de obligaţii civile.
Caracteristici conţinutului capacităţii de folosinţă a statului constă în aceea că legea reglementează expres, prefigurând in abstracto, cazurile în care statul este susceptibil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile proprio nomine. Aşa cum vom arăta în continuare, principalele drepturi şi obligaţii civile (patrimoniale) susceptibile de a fi dobândite ori asumate de statul român vizează atât materia drepturilor reale, cât şi materia obligaţională şi pe cea succesorală.
- Astfel, în materia drepturilor reale, putem aminti următoarele drepturi subiective civile -elemente specifice capacităţii de folosinţă - apte de a fi dobândite de către stat:
• dreptul de proprietate publică asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public de interes naţional (art. 135 al. 3 şi 4 din Constituţie; art. 476, 478 şi 1844 C. civ.; art. 4 alin. 2-4, art. 5, 35 alin. 2 şi 3, art. 119 alin. 3 din L. nr. 18/1991, republicată; art. 1 alin. 1 din L. nr. 134/1995; art. 10 şi urm. C. silv.; art. 3 alin. 1, art. 4 alin. 2 şi art. 5 din L. nr. 107/1996; art. 57 din L. locuinţei nr.
114/1996, republicată, cu modificările ulterioare; art. 1 din L. nr. 9/1998; L. nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia etc.);
• dreptul de proprietate privată asupra bunurilor ce alcătuiesc domeniul privat al statului, indiferent de mijloacele sau modurile juridice de dobândire a acestora; e vorba de bunuri aflate în comerţ şi susceptibile de a face obiect de proprietate privată, fără a fi nevoie de vreo distincţie între calitatea titularului lor care, indiscutabil, poate fi şi statul român (art. 41 alin. 1 din Constituţie; art. 475 alin. 1, art. 963,1310 şi 1845 C. civ.; art. 4 alin. 1 şi 6 din L. nr. 18/1991, republicată; art. 4, 5 alin. 2 şi art. 6 din L. nr. 213/1998; art. 1 şi urm. din O.G. nr. 128/1998, cu modificările ulterioare; art. 60 alin. 4 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii si fundaţii; art. 8 din L. nr. 268/2001 etc.);
• dreptul de proprietate incorporată asupra acţiunilor sau părţilor sociale de la societăţile comerciale cu capital integral sau parţial de stat destinate privatizării (art. 20 şi 23 din L. nr. 15/ 1990; O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările ulterioare);
-în materie obligaţională, putem reţine, de asemenea, ca elemente specifice ale capacităţii civile de folosinţă a statului, drepturile şi obligaţiile civile următoare:
• dreptul de a primi donaţii cu sau fără sarcini, prin organele sau instituţiile prevăzute de lege (D. nr. 478/1954 privitor la donaţiunile făcute statului);
• dreptul (şi obligaţia) de a vinde locuinţele şi spaţiile comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome de interes local, construite sau în curs de execuţie din fondurile statului către populaţie (art. 1 şi 5 din D.-L. nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie; art. 1-2 din L. nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, cu modificările ulterioare; H.G. nr. 389/1996 privind vânzarea către actualii deţinători a unor spaţii comerciale construite din fondurile statului şi aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome de interes local, republicată, cu modificările ulterioare);
• dreptul (şi obligaţia) de a închiria, arenda, concesiona sau vinde terenurile agricole proprietate privată de stat situate în extravilanul localităţilor rămase neatribuite de comisiile de aplicare a Legii fondului funciar (art. 4 din L. nr. 268/2001);
• dreptul de a contracta împrumuturi publice sau de a garanta împrumuturile contractate de agenţii economici de stat ori de autorităţi şi instituţii publice (cf. L. datoriei publice nr. 81 /1999);
• obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin erorile judiciare comise în procesele penale (art. 504 şi urm. C. pr. pen.), inclusiv dreptul de a recupera despăgubirile acordate în condiţiile art. 507 C. pr. pen.;
• obligaţia de a dezdăuna proprietarii şi titularii altor drepturi reale în caz de expropriere a imobilelor acestora pentru cauze de utilitate publică privind lucrări de interes naţional (art. 41 alin. 3 şi 5 din Constituţie, art. 114 alin. 3 al L. nr. 18/1991, art. 5 şi 12 alin. 2 din L. nr. 33/1994; art. 481 C. civ. ş.a.);
• obligaţia de a repara prejudiciile cauzate oricărei persoane prin încălcarea de autorităţile statale a drepturilor recunoscute prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau protocoalele sale adiţionale la care România este parte din 1994 (art. 34, 41-42 din Convenţie; art. 8-12 din O.G. nr. 94/1999);
• obligaţia de a repara în natură sau de a despăgubi foştii proprietari sau moştenitorii acestora pentru imobilele şi alte bunuri preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 {cf. L. nr. 112/1995; L. nr. 1/2000, cu modificările ulterioare; L. nr. 10/2001 etc.);
- în materia succesorală, consemnăm aptitudinea statului de a dobândi succesiunile vacante sau “în desherenţă” (art. 477 şi 680 C. civ.) ori de a culege o moştenire determinată în calitate de succesor testamentar (legatar universal sau cu titlu universal), ca elemente specifice capacităţii de folosinţă a acestuia.
c) Particularităţile capacităţii civile de exerciţiu a statului român. Este de reţinut că în cazul statului nu numai capacitatea de folosinţă, ci şi capacitatea de exerciţiu prezintă anumite particularităţi, deoarece spre deosebire de celelalte persoane juridice, inclusiv unităţile sale administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile prin organele lor de conducere (art. 35 alin. 1 din D. nr. 31/1954), statul îşi realizează capacitatea de exerciţiu prin organe specializate, învestite cu personalitate juridică proprie, precum şi cu dreptul (şi obligaţia) de a reprezenta statul în raporturile juridice interne şi externe. Art. 25 alin. 2 din D. nr. 31/1954 conţine o normă de principiu statuând că “el (statul) participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileste anume alte organe în acest scop”.
Rezultă, aşadar, pentru stat, în privinţa capacităţii sale de exerciţiu - a aptitudinii de a încheia date juridice civile că ea se realizează prin Ministerul Finanţelor Publice atât în cazurile prevăzute în mod expres de lege, cât şi în situaţiile în care legea nu desemnează într-un anumit caz vreun alt organ de stat (sau alt reprezentant legal) în acest scop, ceea ce însemnează că Ministerul Finanţelor Publice este acela care are vocaţia generală de a reprezenta statul român în raporturile juridice civile la care acesta poate participa sau participă proprio nomine.
Totodată, întrucât textul citat nu distinge, statul va fi reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi în raporturile civile izvorâte din fapte juridice (de ex., din îmbogăţirea fără temei legitim ori plata nedatorată) fără a fi vorba de această dată de capacitatea de exerciţiu propriu-zisă, căci ea priveşte prin ipoteză numai actele juridice civile.
Desigur, ca persoană juridică de stat, Ministerul Finanţelor Publice poate participa şi participă efectiv proprio nomine la circuitul civil cu respectarea principiului specialităţii capacităţii sale de folosinţă (art. 34 din D. nr. 31/1954) şi, deci, această din urmă situaţie nu trebuie confundată cu cea pe care o avem în vedere în studiul de faţă.
Dintre cazurile în care Ministerul Finanţelor Publice are vocaţia de a participa alieno nomine, în numele statului român, în raporturile juridice civile, reţinem următoarele:
• cel prevăzut de art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 citat mai sus; acest text legal trebuie interpretat în sensul următor: ori de câte ori o lege nu prevede un alt organ de stat care
să reprezinte statul român într-un caz dat, acesta va fi reprezentat numai prin Ministerul Finanţelor sub sancţiunea inopozabilităţii operaţiunii juridice respective, sancţiune care intervine, cum se ştie, în cazul lipsei ori depăşirii puterii de reprezentare (legală sau convenţională); în plus, cum am arătat deja, textul este aplicabil şi în cazul unor raporturi civile născute din fapte juridice stricto sensu (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus)-,
• cel prevăzut de art. 506 alin. 2 C. pr. pen. (repararea pagubei pricinuite în cazul unei condamnări penale ori al luării unei măsuri preventive pe nedrept);
• cel prevăzut de art. 13 alin. 4 din Legea nr. 112/1995;
• cel prevăzut de art. 5 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 128/1998, cu modificările ulterioare;
• cel prevăzut de art. 1 din Legea nr. 81/1999;
• cel prevăzut de art. 60 alin. 4 din O.G. nr. 26/2000;
• cele prevăzute de art. 26 alin. 3, art. 30 alin. 2, art. 31 alin. 4 si art. 40 din Legea nr. 10/ 2001;
- Dintre cazurile în care statul este reprezentat printr-un alt organ “anume prevăzut de lege” (art. 25 alin. 2 din D. nr. 31/1954), menţionăm exempli gratia:
• cazurile prevăzute de art. 11 şi 36 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare - comisiile judeţene de apiicare a dispoziţiilor Legii fondului funciar privind stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere, şi prefecţii-,
• cel prevăzut de art. 15 din Legea nr. 112/1995 - comisiile judeţene constituite pentru restituirea în natură a apartamentelor trecute în proprietatea statului sau acordarea de despăgubiri celor îndreptăţiţi;
• cele prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 134/1995 şi art. 3 pct. 3 din Legea nr. 61/1998 - Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale;
• cele prevăzute de art. 52>, 53 şi 55 din Codul silvic - Autoritatea publică centrală care răspunde pentru silvicultură (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Alimentaţiei), prin unităţile silvice teritoriale, respectiv Regia Naţională a Pădurilor (pentru cumpărarea, schimbul sau primirea cu titlu de donaţie a unor terenuri destinate împăduririi);
• cel arătat la art. 3 lit. g) şi art. 4 alin. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare -instituţia publică implicată în privatizare (Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, ministerul de resort ori, după caz, o altă instituţie publică);
• cel prevăzut de art. 8 alin. 2 din O.G. nr. 94/1999 - Guvernul României reprezentat de Agentul guvernamental38>;
• cele arătate la art. 36 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil şi art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice -Ministerul Culturii şi cultelor {pentru exercitarea dreptului de preemţiune al statului român la vânzarea bunurilor culturale mobile, clasate în tezaur, precum şi a monumentelor istorice aflate în proprietatea privată a altor persoane);
• cel prevăzut de art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 268/2001 - Agenţia Domeniilor Statului.
Menţionăm că se întâlnesc şi cazuri în care datorită unor raţiuni ce ţin mai ales de tehnica
legislativă s-a recurs numai la o determinare generică a organelor sau persoanelor chemate
să reprezinte statul român în anumite raporturi de drept civil. Cu titlu de exemplu amintim cazurile prevăzute de: art. 1 din Decretul-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, cu modificările ulterioare; art. 4 alin. 2 teza I din Legea nr. 18/ 1991, republicată, cu modificările ulterioare; art. 75 alin. 3 şi 85 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale; art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995; art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 219/1998; art. 20 şi urm. din Legea nr. 10/2001 etc.
După cum se poate observa în toate cazurile mai sus-citate statul îşi exercită drepturile civile sau îşi îndeplineşte obligaţiile civile prin organele sau persoanele juridice, anume prevăzute de lege, care acţionează nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama statului român, în calitate de reprezentanţi legali. De aceea, drepturile şi obligaţiile se dobândesc direct de statul român, iar nu de către aceste organe sau persoane, ceea ce însemnează că raporturile dintre stat şi aceste persoane, pe de o parte, şi dintre stat şi terţi, pe de altă parte, se rezolvă după regulile de la mandat (art. 1532 şi urm. C. civ.; art. 374-391 C. corn.), aplicabile prinasemănare, cu excepţia cazului în care prin lege s-ar dispune altfel.
în încheiere, pentru înţelegerea exactă şi completă a capacităţii civile a statului trebuie reţinută şi dispoziţia, de principiu, a art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi organizaţiilor economice de stat, (...) dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului”. Se evidenţiază astfel încă o dată caracterul de subiect de drept civil distinct al statului faţă de celelalte persoane juridice de stat.
d) Concluzii. Din cele ce precedă rezultă că putem reţine următoarele aspecte specifice ale capacităţii civile a statului român, subiect (şi) de drept civil şi anume:
- Legea determină expres drepturile şi obligaţiile civile susceptibile de a fi dobândite sau asumate, ceea ce face ca în cazul statului, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă să ne dezvăluie funcţiile sale specifice ca şi formele de activitate necesare realizării lor;
- Ca regulă, statul îşi exercită drepturile civile şi îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin încheierea de acte juridice civile prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice sau a altor subiecte de drept anume desemnate în acest scop (de lege) în calitate de reprezentanţi legali.
III. Particularităţile capacităţii procesuale civile a statului român
11. Datele problemei, a) Precizări prealabile. în afara discuţiilor privind calitatea de subiect de drept civil (persoană juridică) a statului, există în doctrină şi, mai ales, în practică, o vie controversă în privinţa calităţii de parte, adică de subiect de drept procesual civil (şi nu numai) a statului român, deoarece lipseşte o dispoziţie legală de principiu de genul celei cuprinse în art. 25 din Decretul nr. 31/1954 care să declare in terminiscă statul în calitate de reclamant sau pârât stă în justiţie tot prin Ministerul Finanţelor Publice sau printr-un alt organ anume desemnat, soluţie care în prezent poate fi desprinsă numai pe cale de interpretare a aceleiaşi prevederi legale, precum şi a unor dispoziţii legale particulare (cum e cazul art. 506 alin. 2 C. pr. civ. sau art. 12 alin. 5 din L. nr. 213/1998 ori art. 12 din O.G. 94/1999). în plus, este de observat că, mai ales în practică, se confundă frecvent calitatea procesuală a statului cu cea a unităţilor administrativ-teritoriale (îndeosebi în cazul litigiilor privind imobilele preluate în mod abuziv de către stat şi de către alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989), pe de o parte, dar şi calitatea procesuală a statului cu cea a autorităţilor, instituţiilor sau agenţilor economici de stat, pe de altă parte.
într-adevăr, în numeroase cazuri, acţiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu de stat fie în temeiul Decretului nr. 92/1950, fie în temeiul altor acte normative (de ex. D. nr. 223/ 1974 ori bine-cunoscutele decrete individuale de expropriere), a fost formulată direct împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi, eventual, contra societăţii comerciale care avea în administrare bunul (fostele întreprinderi de construcţii, reparaţii şi administraţie locativă) sau, după caz, contra regiei autonome deţinătoare (de ex. fosta Regie Autonomă Locato, Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat), fără a fi chemat în judecată şi statul român, adică titularul aparent al dreptului de proprietate, în numele şi pe seama căruia erau deţinute bunurile revendicate. Uneori, acţiunea în revendicare a fost introdusă numai împotriva societăţii comerciale deţinătoare a imobilului naţionalizat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, mai sus-amintit. Alteori, acţiunea în revendicare a fost formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi foştii chiriaşi ai imobilului revendicat - cumpărători ai acestui bun în condiţiile prevăzute de lege. în sfârşit, în alte cazuri, cei care au obţinut câştig de cauză în acţiunea în revendicare au formulat pe cale seprată fie o acţiune în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, societatea comercială vânzătoare şi foştii chiriaşi cumpărători ai imobilului retrocedat, fie o nouă acţiune
în revendicare împotriva fostului chiriaş cumpărător al imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/ 1995, deşi acesta fusese retrocedat, întrucât fusese preluat fără titlu valabil.
De asemenea, într-o decizie de speţă, prin care reclamanţii I.A.V. şi I.N.M. au revendicat un imobil naţionalizat abuziv în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti (C.G.M.B.) şi SC. “C.” S.A., Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, făcând totală abstracţie de faptul că în speţă se disputa titlul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu şi respingând ca lipsită de bază legală excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă ridicată de intimata-pârâtă C.G.M.B. a statuat, în temeiul art. 2, art. 4, art. 5 şi art. 20 lit. g) din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată în 1996, coroborate cu dispoziţiile art. 6 şi 12 alin. 5 din Legea nr. 213/1998, că “concluzia indubitabilă este aceea că intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii”. Într-o altă decizie, aceeaşi instanţă, fără a se întreba cu ce titlu şi dacă imobilul revendicat a intrat în patrimoniul pârâtului şi respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.G.M.B. ridicată de Municipiul Bucureşti prin Primarul General (reprezentat de consilierul juridic), a reţinut că: “(...) în speţă, imobilul - teren şi construcţii - preluat de stat se află în patrimoniul municipiului Bucureşti, domeniul privat. Ca atare, corect în cauză a fost citat, în calitate de pârât, Consiliul General al Municipiului Bucureşti (...).
împrejurarea că Primarul General reprezintă Municipiul Bucureşti nu exclude lipsa calităţii pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Aceasta întrucât pe de o parte, potrivit art. 20 alin. 2 lit. g) din Legea nr. 69/1991, consiliul local (Consiliul General pentru Municipiul Bucureşti) administrează domeniul public şi privat al oraşului (municipiului) ca unitate administrativ-teritorială este reprezentat în litigiile având ca obiect bunuri preluate de stat (sic!) prin consiliile judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti”.
Din cele ce precedă rezultă că în practică se confundă adesea calitatea procesuală a statului cu cea a unităţilor administrativ-teritoriale şi a altor detentori precari în administrarea sau folosinţa (nu proprietatea) cărora se aflau acele bunuri, în afară de faptul că, uneori, se face şi o greşită aplicaţie a dispoziţiilor legale privind “reprezentarea” în justiţie a persoanei juridice, în speţă, a unităţilor administrativ-teritoriale, în calitatea de reclamantă sau pârâtă, după caz.
b) Noţiuni generale. După cum se ştie, orice persoană care are folosinţa drepturilor şi obligaţiilor civile poate să fie parte în judecată pentru a-şi apăra drepturile şi interesele legitime, ca reclamant sau pârât, după caz (art. 41 alin. 1 C. pr. civ.). Aceasta numai în principiu, căci atunci când este vorba de un proces concret, pentru ca o persoană să fie parte în acel proces
legea cere, explicit sau implicit, şi îndeplinirea altor condiţii şi anume': 1) să pretindă un drept; 2) să justifice un interes şi 3) să aibă calitate procesuală (nu numai capacitate procesuală).
în ce priveşte capacitatea procesuală (legitimatio ad processum), înţeleasă ca aptitudine generală a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii procesuale (capacitate procesuală de folosinţă) şi de a-şi asuma obligaţii procesuale, prin încheierea de acte procesuale (capacitatea procesuală de exerciţiu), ea nu reprezintă altceva decât aplicaţiunea pe plan procesual a capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu din dreptul civil, capacitate în care se exprimă calitatea de subiect de drept civil a persoanelor fizice şi juridice'.
Legea prevede că asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere (art. 41 alin. 2 C. pr. civ.).
Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor (art. 42 C. pr. civ.). în caz de urgenţă, atunci când există conflict de interese între reprezentant şi reprezentat sau când o persoană juridică chemată să stea în judecată, nu are reprezentant, instanţa va putea numi un curator special care să reprezinte ori să asiste partea (art. 44 C. pr. civ.).
Regulile de mai sus au caracter general, astfel încât ele sunt aplicabile ori de câte ori prin legi speciale nu se dispune altfel.
Capacitatea procesuală nu trebuie confundată cu calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care presupune identitatea dintre persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă), pe de o parte, şi cea dintre persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă), pe de altă parte56>. Calitatea procesuală se stabileşte, în concret, la speţă, pe când capacitatea procesuală se determină în general sau pentru o anumită categorie de persoane, potrivit dreptului comun, astfel încât este posibil ca o persoană deşi are capacitate procesuală să nu poată totuşi figura în calitate de reclamant sau pârât, într-o anumită cauză, deoarece nu este titularul dreptului subiectiv sau a obligaţiei corelative deduse judecăţii.
în sfârşit, trebuie semnalat şi faptul, adesea ignorat în practică, că condiţia existenţei calităţii procesuale active sau pasive nu trebuie confundată cu “calitatea” în care o persoană stă în proces: în nume propriu, adică personal, sau în numele altuia, ca mandatar sau reprezentant legal (art. 67-72, 82,83,112,113,116,161 C. pr. civ.). Calitatea procesuală vizează legitimarea reclamantului sau pârâtului de a figura ca parte în litigiul dedus judecăţii, în timp ce calitatea de reprezentant, de pildă, implică doar absenţa fizică din proces a părţii reprezentate.
Toate aceste precizări sunt, după părerea noastră, indispensabile pentru lămurirea capacităţii şi mai ales a calităţii procesuale a statului român în procesele civile, precum şi a
modului în care acesta poate sta în justiţie, căci, în practică, cum am văzut, aceste elemente sunt adesea confundate sau greşit aplicate.
c) Capacitatea procesuală civilă a statului. Dacă capacitatea civilă a statului român reprezintă acea parte a capacităţii lui juridice constând în aptitudinea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi asuma obligaţii civile prin încheierea de acte'juridice civile, capacitatea procesuală a acestuia nu poate fi altceva decât aplicaţiunea pe plan procesual a capacităţii civile amintite.
Prin urmare, în privinţa statului, capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii procesuale.
De altfel, art. 41 alin. 1 C. pr. civ. dispune în mod expres că “orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată”. Acest text trebuie coroborat cu art. 25 alin. 1 al Decretului nr. 31/1954 care recunoaşte statului calitatea de persoană juridică şi totodată, o capacitate proprie de folosinţă.
în ce priveşte capacitatea procesuală de exerciţiu a statului, în mod corespunzător, reprezintă acea parte a capacităţii sale procesuale care constă în aptitudinea acestuia de a-şi valorifica drepturile civile deduse în justiţie, exercitând drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale prin organele de stat anume desemnate în acest scop.
Textul de principiu, în opinia noastră, îl reprezintă şi sub acest aspect, tot alin. 2 al art. 25 al Decretului nr. 31/1954, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 35 ale aceluiaşi decret, deoarece art. 25 conţine în privinţa reprezentării statului o normă juridică specială, de strictă interpretare şi aplicare.
Aşadar, în materie procesuală, ori de câte ori s-ar ivi litigii în legătură cu raporturile juridice civile în care statul român participă proprio nomine şi, în măsura în care prin lege nu s-ar dispune altfel, în virtutea vocaţiei generale conferite de art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 Ministerul Finanţelor Publice este acela care va sta, în numele statului, în procesele izvorâte din raporturile juridice respective deduse spre soluţionare organelor de jurisdicţie. Este o soluţie de consecvenţă juridică întemeiată atât pe regula de interpretare logică ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus a dispoziţiilor art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 care prevăd că statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice sau alt reprezentant legal în toate cazurile fără a se face vreo distincţie între “raporturile” civile sau procesual-civile, cât şi pe argumentul a pari (de analogie): ubi eadem est ratio, eadem lex solutio esse debet (unde există aceeaşi raţiune a legii, trebuie aplicată aceeaşi dispoziţie legală, adică art. 25 alin. 2 din decretul amintit).
Această soluţie este de altfel confirmată de faptul că legiuitorul a făcut în mai multe rânduri aplicaţia acestei reguli de principiu statuând în anumite cazuri particulare dreptul Ministerului Finanţelor Publice de a reprezenta statul român în litigiile născute din raporturile juridice la care acesta din urmă participă proprio nomine. Dintre aceste cazuri particulare pot fi citate exempli gratia:
- cel prevăzut la art. 506 C. pr. pe/i.: “Pentru obţinerea reparaţiei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul.
Statul este citat prin Ministerul Finanţelor”;
- cel prevăzut de art. 12 alin. 4-6 din Legea nr. 213/1998: “(4) în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate potrivit prevederilor Codului de procedură civilă (...).
(5) în litigiile prevăzute la alin. (4) statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice
(6) Dispoziţiile alin. (4) şi (5) sunt aplicabile şi în litigiile privitoare la dreptul de concesiune, închiriere (sic!) sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau închiriate.”; textul introduce, aşadar, o distincţie netă între problema calităţii procesuale în litigiile având ca obiect dreptul de administrare, concesiune, folosinţă etc. asupra bunurilor proprietate publică sau privată de stat şi chestiunea calităţii procesuale în litigiile având ca obiect însuşi dreptul de proprietate publică sau privată de stat: în primul caz, calitatea procesuală aparţine titularului dreptului real sau de creanţă corespunzător dreptului de proprietate publică sau privată de stat, pe când în cel de-al doilea caz, calitatea procesuală va aparţine numai statului;
- cazurile prevăzute de art. 26 alin. 3 şi art. 31 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 ;
De la regula reprezentării statului în justiţie prin chiar organul care a participat în numele statului la raportul material dedus judecăţii există şi excepţii, respectiv cazuri în care statul va sta în justiţie prin Ministerul Finanţelor Publice - în calitate de reprezentant general iar nu prin unitatea sau persoana care a reprezentat statul în raportul de drept substanţial. Avem în vedere, de pildă, cazurile prevăzute de art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990 ori de art. 9 alin. 5 din Legea nr. 112/1995. într-adevăr, potrivit acestor dispoziţii legale, întreprinderile pentru vânzarea locuinţelor şi oficiile specializate pot vinde populaţiei locuinţele construite din fondurile statului (art. 1 din D.-L. nr. 61/1990), sau cele trecute cu titlu în proprietatea statului, în condiţiile prevăzute de lege (art. 9 din L. nr. 112/1995), în ambele cazuri unităţile specializate în evaluarea şi vânzarea apartamentelor respective având dreptul la un comision de 1,5% şi, respectiv de 1% din valoarea acestora pentru serviciul prestat; este de observat că în aceste cazuri legea nu prevede nimic asupra modului de soluţionare (a chestiunii calităţii procesuale) a litigiilor
decurgând din încheierea sau, după caz, din executarea contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect asemenea imobile proprietate privată de stat; în aceste situaţii în opinia noastră trebuie să se facă următoarea distincţie: 1) în litigiile decurgând din refuzul unităţilor specializate de a vinde apartamentele deţinute de chiriaşi statul va sta în justiţie prin aceste unităţi, care au fost mandatate prin lege să încheie astfel de contracte; 2) în litigiile decurgând din nulitatea sau neexecutarea acestor contracte (răspunderea vânzătorului pentru evicţiune ori pentru viciile ascunse ale lucrului, spre exemplu) unităţile vânzătoare având un mandat legal special, limitat numai la operaţiunile de vânzare propriu-zisă nu pot avea calitate procesuală activă sau pasivă în aceste din urmă litigii, statul urmând a fi reprezentat tot de Ministerul Finanţelor Publice prin organele sale teritoriale (art. 25 alin. 2 din D. nr. 31/1954). Este o soluţie de consecvenţă logică, dar şi de legitimitate juridică fundată pe corelaţia dintre norma generală şi cea specială: specialia generalibus derogant, pe când generaţia specialibus non derogant.
d) Concluzii. Din cele ce precedă rezultă că în principiu, statul îşi exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procesuale în faţa organelor de jurisdicţie tot prin Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
Aceasta însemnează că parte şi, deci, calitate procesuală activă sau pasivă în litigiile decurgând din raporturile civile la care statul participă proprio nomine va avea, în toate cazurile, statul însuşi, dar exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor procesuale se fac prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte organe ori persoane anume desemnate de lege, după caz.
Prin urmare, şi actele procedurale făcute de aceste persoane în limita sau cu depăşirea puterilor conferite, vor fi valabile sau, după caz, nule ori inopozabile faţă de statul însuşi, după cum au fost încheiate cu sau fără respectarea dispoziţiilor legale existente în materie.
IV. Principalele domenii în care statul român apare ca subiect de drept civil
12. Precizări prealabile. Punerea în valoare, realizarea efectivă a capacităţii civile se face şi de către stat ca şi, de altfel, oricare altă persoană juridică - prin dobândirea şi exercitarea in concreto a drepturilor subiective civile şi, respectiv, prin asumarea şi îndeplinirea în concret a obligaţiilor civile, ambele cum se ştie, prin organele expres prevăzute de lege. Altfel spus, în privinţa statului, dacă, privinţă, în sine, capacitatea civilă prefigurează in abstracto toate drepturile şi obligaţiile civile susceptibile de a fi dobândite ori asumate, participarea lui la raporturile juridice civile concrete ca titular de drepturi şi obligaţii civile însemnează realizarea, valorificarea acestei capacităţi.
în continuare, vom încerca, pe scurt, să prezentăm acele domenii juridice în care statul cu precădere (sau chiar exclusiv) apare în calitate de persoană juridică, cu menţiunea că în dorinţa de a nu ne repeta, unele domenii anticipate deja prin evocarea anterioară a particularităţilor capacităţii sale de drept civil nu le vom mai înfăţişa acum distinct.
13. Domeniul raporturilor reale. Ca orice persoană juridică, statul român dispune de un patrimoniu propriu care reuneşte totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, indiferent de natura sau izvorul lor concret.
Specific pentru statul român (ca de altfel şi în privinţa unităţilor sale administrativ-teritoriale este faptul că, analitic, patrimoniul său cuprinde bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public de interes naţional, cele care aparţin domeniului său privat, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial, toate acestea distingându-se însă prin regimuri juridice diferite. Astfel, bunurile care fac parte din domeniul public, determinat ca atare, în principiu, prin lege, beneficiază de un regim juridic preferenţial (inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile) statuat de Constituţie (art. 135 alin. 2-5), precum şi de alte legi organice (art. 1844 C. civ., art. 4 şi 5 din L. nr. 18/1991, art. 11 din L. nr. 213/1998 etc.). în genere, sustrase circuitului civil general, dobândirea, preluarea, repartizarea, redistribuirea şi dezafectarea
acestor bunuri se realizează în principiu prin acte de drept public (administrativ, fiscal, procesual etc.). Dimpotrivă, bunurile din domeniul privat se află, dacă din lege nu rezultă expres contrariul (art. 41 din Constituţie, art. 6 din L. nr. 18/1991, art. 1845 C. civ., art. 5 alin. 2 din L. nr. 213/1998 etc.), în circuitul civil fiind supuse dispoziţiilor de drept comun (alienabilitate, prescriptibilitate, sesizabilitate etc.) fără a fi exclusă posibilitatea circulaţiei lor în temeiul unor acte de drept public (situaţi întâlnită, în practică, foarte frecvent).
Esenţial, trebuie reţinut faptul că statul român este titularul dreptului de proprietate publică (asupra bunurilor aparţinând domeniului public de interes naţional) sau privată (asupra bunurilor din uz sau interes privat), dar de regulă, nu este şi acela care administrează în mod direct (nemijlocit) bunurile din patrimoniul său, aceste bunuri fiind date în administrare, folosinţă, concesiune, închiriere etc. persoanelor fizice sau juridice (de drept public sau privat), române sau străine, după caz.
în sfârşit, precizăm că statul poate apărea ca titular şi al altor drepturi reale principale (uzufruct, uz, superficie, servitute) ori accesorii (ipotecă, privilegii).
14. Domeniul obligaţional. Un prim caz este cel prevăzut de Statutul CEC constând în calitatea statului de garant integral al depunerilor făcute de persoanele fizice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (art. 4 din L. nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni, republicată). Un alt caz vizează obligaţiile pecuniare asumate de stat prin Ministerul Finanţelor Publice rezultate din împrumuturi interne pe termen scurt, mediu sau lung, precum şi obligaţiile pecuniare rezultate din garanţiile acordate agenţilor economici şi autorităţilor publice pentru creditele bancare interne, pe termen scurt, mediu sau lung avansate de bănci comerciale (cf. Legea datoriei publice nr. 81/1999, Legea finanţelor publice nr. 72/1996, cu modificările ulterioare; Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, cu modificările ulterioare şi Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cu modificările ulterioare).
15. Domeniul succesoral. în acest domeniu avem în vedere ipoteza dobândirii efective de către stat în calitate de succesor legal sau legatar universal sau cu titlu universal a unei succesiuni sau părţi din aceasta, fie singur, fie în concurs cu alţi moştenitori).
Şi aici, cum s-a arătat, “se pune problema unor raporturi juridice civile care privesc drepturi şi obligaţii civile care intrau în masa succesorală”) între stat, pe de o parte, în calitate de cotitular al averii succesorale şi alte persoane, pe de altă parte.
De reţinut că, în ipoteza dobândirii unei moşteniri în concurs cu alte persoane, statul dobândeşte un drept de proprietate indiviză, putând figura proprio nomine şi într-un raport juridic obligaţional implicat de partajul succesoral, de exemplu, în calitate de debitor sau creditor al sultei stabilite pentru egalizarea loturilor cuvenite fiecărui copărtaş.
16. Domeniul comercial internaţional, a) Precizări prealabile. în acest domeniu statul român poate apărea fie în calitate de putere de stat independentă şi suverană (art. 1 al. 1 din Constituţie) - jure imperii -, fie în calitate de subiect de drept civil (persoană juridică) şi de drept comercial -jure gestionis. în prima calitate sunt incidente normele de drept internaţional public (îndeosebi), iar în cea de-a doua, normele dreptului internaţional privat (mai ales ale dreptului comerţului internaţional).
b) Aplicaţii. în raporturile comerciale internaţionale statul apare proprio nomine, de pildă, în cazul obligaţiilor sale financiare rezultate din împrumuturile în valută, pe termen scurt, mediu sau lung, contractate, în numele său, de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice, de pe piaţa financiară externă, în vederea finanţării şi refinanţării datoriei publice interne (art. 16 şi urm. din L. nr. 81/1999) ori cele izvorâte din garantarea împrumuturilor externe contractate de societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale (art. 35 şi urm. din aceeaşi lege).
Tot astfel, în domeniul investiţiilor străine făcute în România (cf. O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, cu modificările ulterioare), statul român garantează investitorilor străini dreptul de a participa la conducerea şi gestionarea investiţiilor făcute potrivit contractelor şi actelor constitutive, de a înstrăina drepturile şi obligaţiile lor contractuale către alţi investitori, români sau străini de a transfera în străinătate în valută liber convertibilă toate sumele ce li se cuvin, în lei sau valută, cu titlu de dividende sau beneficii obţinute de la o societate comercială, de venituri obţinute în cazul unei asociaţii în participaţiune sau rezultate din vânzarea acţiunilor, părţilor sociale, a altor efecte de comerţ ori din lichidarea investiţiilor, precum şi a sumelor obţinute cu titlu de despăgubire în caz de expropriere sau rechiziţionare a investiţiilor făcute pentru cazuri de interes public (art. 4 şi 10 din O.U.G. nr. 92/1997).
