Eroarea judiciară în procesele civile și jurisprudența CEDO
| Comentarii |
|
eroarea judiciară în procesele civile și jurisprudența CEDO, I. Limitele şi cadrul controlului Curţii II. Eroarea de drept III. Neclaritatea hotărârii instanţei naţionale IV. Erori datorate nerespectării unor formalităţi procedurale
în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Convenţia) şi în jurisprudenţa dezvoltată pe marginea sa, noţiunea de eroare judiciară, ca regulă generală, este asociată materiei penale. Ea decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate.
Conform unei jurisprudenţe constante, Convenţia nu garantează dreptul la revizuirea unui proces încheiat printr-o decizie definitivă - decizie învestită cu autoritatea lucrului judecat -acest lucru fiind valabil atât în materie penală, cât şi în materie civilă. în penal, în cazul când decizia definitivă este anulată - de regulă, ca urmare a unei revizuiri, - întrucât descoperirea unei situaţii de fapt noi dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, cel interesat are dreptul la despăgubire (art. 3 din Protocolul nr. 7).
S-ar putea oare deduce din cele de mai sus că, în lumina Convenţiei, nu prezintă interes erorile care se pot produce în materie civilă ?
Trei observaţii sunt necesare, fiind de natură să reaşeze contenciosul civil în contextul particular al Convenţiei.
Prima observaţie priveşte natura controlului exercitat de Curte. Este vorba de un control pe care l-am putea denumi drept un control de “convenţionalitate”, adică în raport cu drepturile garantate de Convenţie. Aceasta fixează în seama statelor anumite obligaţii, bazându-se pe diviziunea sarcinilor între nivelul naţional (jurisdicţiile interne) şi nivelul supranaţional (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), cu respectarea principiului subsidiarităţii. în acelaşi timp, controlul se înscrie în cadrul unei ordini publice europene fondate pe Convenţie, precum şi pe jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Nu s-a subliniat că, de altfel, textul Convenţiei reprezintă un element al ordinii constituţionale europene care se manifestă prin drepturile şi libertăţile pe care le garantează? Aceasta antrenează consecinţe mai mult sau mai puţin însemnate care se răsfrâng asupra modului în care Curtea abordează o situaţie determinată, cu atât mai mult cu cât metodele de interpretare se îndepărtează de cele care caracterizează aplicarea dreptului la nivel naţional.
A doua observaţie vizează mai precis tipul de control căruia i se încredinţează Curtea în ceea ce priveţte contenciosul civil, în raport cu o eventuală eroare care ar vicia procesul. Tipul de control diferă după cum este vorba de o eroare privind desfăşurarea procesului sau de o eroare de natură să afecteze însuţi conţinutul soluţiei pronunţate de judecător. în primul caz, fiind vorba de o eroare in procedendo, controlul se efectuează în baza art. 6 din Convenţie -care garantează dreptul la un proces echitabil - ceea ce pune în sarcina statelor o obligaţie de rezultat - respectarea cerinţelor privind existenţa unui proces echitabil - acestea rămânând litere să aleagă căile cele mai potrivite pentru a o îndeplini. în al doilea caz, fiind vorba de o eroare in iudicando, plângerea formulată de reclamant vizează în fapt fondul problemei puse în discuţie la nivel naţional.
Din acest punct de vedere, controlul de “convenţionalitate” operează în baza unei dispoziţii a Convenţiei consacrând un drept sau o libertate considerate a fi fost violate prin decizia instanţei
naţionale. în discuţie este, aşadar, aplicarea, făcută de judecător, a unei dispoziţii din legea naţională la un caz concret. Ar putea fi vorba, spre exemplu, de un litigiu de dreptul familiei raportat la art. 8 din Convenţie sau chiar de o problemă privind dreptul de proprietate astfel cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
A treia observaţie vizează domeniul controlului, şi anume competenţa ratione materiaea Curţii. Plângerea-care trebuie, finalmente, să se întemeieze pe existenţa unui drept recunoscut la nivel naţional şi care trebuie, în acelaşi timp, să fie reală şi serioasă - este necesar să se raporteze la un drept sau la o obligaţie de natură civilă. Acest caracter civil trebuie interpretat în acord cu prevederile Convenţiei, cu luarea în considerare a principiului autonomiei noţiunilor conţinute în Convenţie. în alţi termeni, se pot releva ca fiind civile materii care nu sunt calificate ca atare în dreptul naţional.
I. Limitele şi cadrul controlului Curţii
Verificând dacă regulile jocului procesual, aşa cum sunt acestea garantate de art. 6 din Convenţie, au fost respectate, Curtea aplică anumite principii. Mai întâi, ea nu ar putea constata erorile de fapt sau de drept săvârşite de o instanţă internă, decât în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garda Ruiz c. Spania, Hotărârea Curţii din 21 ianuarie 1999, p. 28). în al doilea rând, garantând dreptul la un proces echitabil, Convenţia nu reglementează şi reguli privind admisibilitatea probelor sau modul de apreciere a acestora, aspect care ţine în mod specific de dreptul intern şi de practica instanţelor naţionale. în ceea ce priveşte imperativele legate de “dreptul la un proces echitabil”, Curtea a subliniat că acestea nu sunt în mod necesar aceleaşi în litigiile civile şi în cele penale. Rezultă de aici că Statele se bucură de o libertate mai mare în domeniul contenciosului civil. Astfel stând lucrurile, în litigiile ce opun interese private, egalitatea armelor implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi posibilitatea rezonabilă de a-ţi prezenta cauza - prin aceasta înţelegându-se inclusiv administrarea dovezilor - în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul.
II. Eroarea de drept
Desigur, cazurile în care Curtea europeană a cenzurat erorile evidente nu sunt foarte numeroase, fie că a fost vorba de greşita apreciere făcută în privinţa unor probleme de fapt ori de drept, fie de respectarea regulilor de procedură. în ceea ce priveţte erorile de apreciere, în Cauza Duiaurons contra Franţa (Hotărârea Curţii din 21 martie 2000) Curtea a fost, pentru prima dată, determinată să efectueze un control pe care l-am putea situa la limita superioară faţă de ceea ce ne-am obişnuit să numim ca fiind un “control al celei de-a patra instanţe”. în această cauză, reclamanta s-a plâns de a nu fi beneficiat de un proces echitabil, căci Curtea de Casaţie franceză declarase unicul motiv de recurs ca fiind inadmisibil întrucât ar fi fost prima dată invocat în recurs, deşi el fusese menţionat în concluziile scrise depuse la instanţa de apel. Curtea Europeană a amintit cu acel prilej că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept efectiv decât în cazul în care susţinerile părţilor sunt cu adevărat “ascultate”, adică “examinate cum se cuvine de instanţa sesizată”. în virtutea acestui principiu, instanţa are obligaţia de a recurge la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi cererilor privind administrarea de probe, prezentate de părţi, dacă le apreciază ca fiind pertinente. în speţă, Curtea Europeană a apreciat că concluzia la care ajunsese Curtea de Casaţie era contrazisă de chiar dispozitivul hotărârii pronunţate de curtea de apel (care respinsese, pe fond, pretenţiile reclamantei). Curtea Europeană a precizat că ea “nu constată nici un motiv pentru care curtea de apel ar fi ajuns la o asemenea concluzie, în afară de acela de a răspunde la o susţinere făcută de reclamantă în acest sens (Hotărârea Curţii din 21 martie 2000, par. 37). Curtea Europeană a adăugat că, neexistând vreo explicaţie a Curţii de Casaţie privind poziţia sa din acest punct de vedere, “absenţa oricărei alte motivaţii conduce la concluzia că singura cauză pentru care Curtea de Casaţie a respins motivul de recurs în discuţie era existenţa unei evidente erori de judecată (Hotărârea Curţii din 21 martie 2000, par. 38). Rezultă din aceasta o violare a Convenţiei din acest punct de vedere.
O altă formă de eroare în drept, apropiată de aceea constând în lipsa motivării hotărârii judecătoreşti, este aceea pe care Curtea Europeană a cenzurat-o în Cauza Higgins şi alţii contra Franţa (Hotărârea Curţii din 19 februarie 1998). în acel caz, care avea drept obiect dezbaterea unei succesiuni complexe cuprinzând trei proceduri, cei interesaţi au contestat imparţialitatea unei curţi de apel. Un recurs în anulare a fost promovat în faţa Curţii de Casaţie franceze, relativ la această chestiune şi în legătură cu toate cele trei proceduri. Prin decizia sa, Curtea de Casaţie a dispus trimiterea spre rejudecare în faţa unei alte instanţe numai pentru două proceduri, fără a o evoca în dispozitivul deciziei pronunţate pe cea de-a treia, menţionată totuşi explicit în partea de început a acestei decizii. Curtea Europeană a arătat că această a treia procedură privea practic acelaşi grup de persoane şi aceeaşi masă de bunuri şi că hotărârea Curţii de Casaţie nu furniza nici un indiciu de natură să clarifice dacă instanţa de casare a neglijat pur şi simplu să evoce cea de-a treia procedură sau nu a dorit să dispună şi în privinţa acesteia din urmă trimiterea spre rejudecare, fiind, cu atât mai puţin posibil de clarificat pentru ultima variantă, care au fost motivele care ar fi stat la baza alegerii sale. (Hotărârea Curţii din 19 februarie 1998, par. 43).
O eroare destul de flagrantă a fost evocată într-o cauză spaniolă (Cauza Garcia Manibardo contra Spania), care se referea la respingerea unui recurs în materie de despăgubiri pentru motivul că reclamanta nu vărsase cauţiunea. Or, reclamanta formulase deja în faţa primei instanţe o cerere de acordare a ajutorului jurisdicţional, însă nu beneficiase de acordarea acestui ajutor decât după respingerea recursului său.
Examinând cazul din perspectiva accesului liber la justiţie, Curtea Europeană a amintit că atât dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură civilă, cât şi jurisprudenţa constituţională în materie “permit să se ţină seama de situaţia economică a celui interesat şi, în particular, să-l exonereze de obligaţia de plată a cauţiunii atunci când este în situaţia de a i se acorda ajutorul jurisdicţional”. în consecinţă, “reclamanta s-a văzut în situaţia de a nu i se fi acordat, în timp util, ajutorul jurisdicţional, din cauza unei neglijenţe comise de un organ judiciar, care nu îi era, deci imputabilă, deţi, după cum a fost ulterior confirmat în cauză, întrunea a priori condiţiile pentru a beneficia de acest ajutor (Hotărârea Curţii din 15 februarie 2000, par. 42).
III. Neclaritatea hotărârii instanţei naţionale
în numeroase cazuri, Curtea Europeană a avut ocazia să cenzureze lipsa de rigoare şi precizie a hotărârii pronunţate de instanţa naţională.
în Cauza Bock contra Germania, care se referea la o procedură de divorţ care a durat mai bine de 9 ani, derulată în Germania, durata acestei proceduri, considerată excesivă de Curte, fusese datorată în mare parte de procedurile intentate în paralel pentru stabiliarea stării de sănătate mintală a reclamantului.
Curtea Europeană a arătat în această privinţă că procedurile declanţate în legătură cu pretinsele tulburări mintale fuseseră respinse una câte una, dar, în pofida acestui fapt, “judecătorii naţionali păstrau (...) îndoieli asupra sănătăţii mintale a reclamantului chiar dacă, la momentul pronunţării definitive a divorţului, starea de sănătate mintală era confirmată de cinci rapoarte faţă de unul singur al cărui autor, de altfel, fusese descalificat (Hotărârea Curţii din 21 februarie1989, par. 48).
în materie de durata excesivă a procedurii, Curtea Europeană a fost determinată adesea să critice maniera în care instanţele interne au tratat anumite chestiuni juridice, de natură să
contribuie la întârzierile constatate. Astfel, în Cauza C. contra Polonia (Hotărârea Curţii din 3 mai 2001), Curtea şi-a însuşit observaţiile critice făcute sub acest aspect chiar de guvernul pârât care considera că instanţa naţională supremă, în hotărârea de casare cu trimitere spre rejudecare “nu indicase cu claritate legislaţia care trebuie aplicată şi decizia care trebuie luată (par. 53). Aceasta a antrenat o a doua hotărâre de casare ceea ce, în aprecierea Curţii, a contribuit decisiv la prelungirea excesivă a procedurii.
IV. Erori datorate nerespectării unor formalităţi procedurale
Nerespectarea de către autorităţile naţionale a formalităţilor prevăzute pentru introducerea cererii de recurs a obligat Curtea să precizeze că asemenea încălcări angajează răspunderea statului şi nu sunt imputabile justiţiabililor. în Cauza Leoni c. Italia (Hotărârea din 26 octombrie 2000) recursul promovat de reclamant a fost respins de Curtea de Casaţie italiană ca fiind tardiv introdus pentru motivul că, deşi fusese depusă la grefa Curţii de apel în termenul prevăzut de lege, cererea de recurs nu fusese transmisă grefei Curţii de Casaţie abia după o lună. Curtea Europeană a remarcat că, fără îndoială, reclamantul respectase termenele pentru introducerea recursului şi a constatat că nu poate să îl considere pe acesta din urmă răspunzător de nerespectarea formalităţilor de procedură, încălcarea fiind imputabilă Curţii de apel (par.
26). în consecinţă, s-a constatat încălcarea accesului la justiţie în ceea ce-l priveşte pe reclamant.
în Cauza Platokou c. Grecia (Hotărârea din 11 ianuarie 2001) reclamanta a pretins că o eroare în comunicarea cererii sale de recurs a privat-o de posibilitatea de a-ţi vedea examinată de instanţele greceşti cererea privind acordarea de despăgubiri. Curtea a considerat că reclamanta nu putea fi ţinută răspunzătoare pentru această eroare. într-adevăr, deoarece legislaţia internă încredinţează executorilor procedura de comunicare a actelor de procedură, “respectarea cerinţelor privind asemenea notificări implică, în principal, responsabilitatea executorilor”. S-a adăugat că “nu s-ar putea admite decât că aceştia din urmă acţionează, în exerciţiul funcţiilor pe care le îndeplinesc, ca organe publice de stat (par. 39).
Ce concluzii se pot trage din această incursiune în jurisprudenţă?
Pe baza acestui examen sumar al jurisprudenţei Curţii, se poate afirma că numai eroarea în legătură cu desfăşurarea procesului în faţa instanţei naţionale pare a fi făcut obiectul unor dezvoltări jurisprudenţiale substanţiale. Finalmente, nici din acest tip de eroare, care poate fi una de fapt ori de drept, Curtea nu trage consecinţe decât în măsura în care ea aduce atingere “preeminenţei dreptului şi, prin aceasta, însuşi dreptului la un proces echitabil.
Cât despre eroarea săvârşită în legătură cu fondul contestaţiei, este important de remarcat că, în general, Curtea Europeană nu se substituie judecătorului intern în ce priveşte însuşi conţinutul deciziei naţionale, în afara cazului în care, după cum s-a arătat mai sus, această decizie este de natură să încalce Convenţia, prin violarea unui drept sau a unei libertăţi garantate de aceasta. S-ar putea susţine, la limită, că orice violare a Convenţiei constatată ca atare de Curte trebuie privită ca o greşeală şi, deci, o eroare rezultând dintr-o greşită aplicare a Convenţiei sau, cel puţin, din incălcarea ori necunoaşterea jurisprudenţei Curţii Europene. O asemenea abordare ar lărgi însă considerabil câmpul observaţiilor noastre conturând noţiunea de eroare apropiat de noţiunea de responsabilitate obiectivă a Statului pentru proasta funcţionare a justiţiei naţionale în raport cu regulile europene.
Mai concret, se poate arăta că instanţa europeană examinează, destul de des, situaţii în care se poate ajunge la concluzia că judecătorul intern are o anumită responsabilitate în sensul de a constata o violare a Convenţiei. De exemplu, în materia respectării proprietăţii, Curtea Europeană s-a văzut obligată să cenzureze deciziile naţionale ce validau măsuri având semnificaţia unei exproprieri indirecte, care au permis autorităţilor să obţină beneficii dintr-o
situaţie ilegală, punând astfel pe particulari în faţa faptului împlinit. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a observat că jurisprudenţa naţională în materie cunoscuse o evoluţie care a condus la o aplicare contradictorie a legislaţiei “ceea ce putea să ducă la un rezultat imprevizibil sau arbitrar şi să îi priveze pe cei interesaţi de o protecţie eficientă a propriilor drepturi” ceea ce, pe cale de consecinţă, “era incompatibil cu principiul legalităţii” (Cauza Belvedere Alberghiera Srlc. Italia, Hotărârea Curţii din 30 mai 2000, par. 58). Alte cauze similare confirmă această orientare.
Se pot menţiona, de asemenea, anumite cazuri în care Curtea a fost determinată să cenzureze instanţele naţionale pentru soluţiile date, în special în materia respectării dreptului de proprietate. Astfel, Curtea europeană a arătat că Curtea Supremă de Justiţie din România nu a căutat să identifice motivele care să întemeieze în speţă exproprierea pentru cauză de utilitate publică (Cauza Brumărescu c. România, Hotărârea din 28 octombrie 1999, par. 79). într-o altă cauză, Curtea Europeană a criticat valoarea despăgubirii primite de un proprietar expropriat, ca valoare calculată doar pe baza declaraţiilor şi expertizelor ce figurau la dosar, estimând că despăgubirea acordată reclamantului “nu se afla într-un raport rezonabil cu valoarea reală a proprietăţii sale” (Cauza Platakou c. Grecia, par. 57).
Este evident că asemenea constatări ale violării Convenţiei nu-şi găsesc toate locul în cadrul unei activităţi curente de control jurisdicţional, necomportând, în sarcina instanţelor naţionale astfel cenzurate, o responsabilitate special în această direcţie. Totuşi, în alte cazuri avem dreptul de a ne întreba dacă o mai bună cunoaţtere a sistemului Convenţiei şi, mai ales, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu ar fi putut conduce jurisdicţia supremă naţională la repararea unei erori săvârşite de instanţa ierarhic inferioară, de natură să corespundă mai bine cu obligaţiile asumate de Stat la nivel internaţional.
Dincolo de aceasta, este oare vorba tot de “erori judiciare” în sensul pe care îl dăm de obicei acestei noţiuni în dreptul intern? Răspunsul la această întrebare nu este uşor de dat: el este legat de contextul în care intervine controlul de “convenţionalitate”. Aici ar trebui, de asemenea, să se facă recurs la principiul autonomiei, însă nu a conceptelor, ci a consecinţelor juridice ce se nasc din constatarea unei violări a Convenţiei, care se întemeiază pe o apreciere greşită făcută, în fapt ori în drept, de judecătorul naţional. La nivel naţional, un control asemănător se poate întâlni în sistemele juridice care cunosc un control direct al constituţionalităţii deciziilor judecătoreţti.
La nivel european, sancţiunea acestor “erori judiciare” constă nu numai în constatarea violării Convenţiei, întotdeauna mai dificil de admis de către jurisdicţiile naţionale cenzurate, ci şi în plata unei sume de bani cu titlu de “satisfacţie echitabilă”. Mai mult decât atât, executarea deciziilor Curţii al cărei control este încredinţat Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei conduce, din ce în ce mai des, la adoptarea de către State a unor măsuri generale (modificări legislative sau de natură reglementară) în cazul în care constatarea violării se raportează, în fapt, la simpla existenţă a unor dispoziţii legale interne contrare Convenţiei. Se poate adăuga la aceasta un aspect ce interesează direct pe reclamant, constând în adoptarea de măsuri individuale conducând, eventual, la modificarea deciziei naţionale, obiect al constatării violării. Aceasta poate stimula Statele să reglementeze căi de redeschidere a procesului care s-ar fi derulat fără a ţine seama de cerinţele unui proces echitabil sau chiar modificarea modalităţii de executare a deciziilor naţionale pronunţate prin violarea Convenţiei (în materia respectului vieţii familiale, de pildă).
Citește mai mult
pronunțată la unicul termen că pierderile nu ar fi fizice ci s-ar datora citirii nesimultane a contoarelor ( fără deci a pune în discuție acest argument ca să nu am posibilitatea de a dovedi contrariul încălcînd cu intenție principiul contradictorialității )Avînd în paralel un proces penal deschis împotriva firmei de administrare am obținut răspunsul furnizorului CET care a arătat clar că și-a citit la scadență contorul ( deci nu nesimultan cu cel individual ) iar răspunderea pentru eventuale pierderi fizice aparține exclusiv ASOCIAȚIEI !!!Dar și aici mi se respinge plîngerea cu argumentul absurd nediscutat în sedință publică ci introdus direct în sentință al autorității de lucru judecat al ,, chestiunilor prealabile stabilite de instanța civilă ,, știut fiind că hotărîrile civile nu au autoritate pe fondul cauzei în fața instanței penale .Prin urmare instanța penală arată că nu ar putea invalida concluziile instanței civile pe fondul cauzei deoarece ar însemna să anuleze chestiunile prealabile constînd în factura totală calculată de pârâte .Dar și aici instanța penală face o dublă eroare :1)factura privind apa caldă a contorului central al întregului bloc nu este emisă și nici calculată de pârâte ci de furnizor CET și nu am contestat-o ceea ce am contestat a fost repartiza rea acesteia pentru mine 2)admiterea plângerii nu implica anularea facturii blocului .Cele arătate sper că v-au convins de reaua credință a celor care au fost investiți cu această cauză simplă care de la 1000 lei prejudiciu a ajuns la 4500 lei fiind obligat să achit cheltuieli de judecată.
Am ajuns ca Mos Ion Roata cu "granituirea" in desaga la ICCJ. O judecatoare specializata la FF, de la Curtea de apel Craiova, Mariana Mudava, a respins Recurs dar a copiat partial decizia Apel generand dupa redactare situatia de hotarari potrivnice. La cererea de aplicare art.281 nefondat (!) - "petentele explica hotarul nou, la care mai doresc clarificari" este continuata brusc cu "petentele cerand un nou hotar" inadmisibil in recurs se respinge
Citește mai mult
ca nefondat. De mintea noptii!ICCJ respinge cererea de revizuire ca tardiva, raportand aiuritor termenul cererii la pronuntare (cand nu se nascuse sit de hot potrivnice)! Interpretand gresit si ca am cerut revizuirea, a doua decizii de recurs (pct7.alin.2 - art.324 cpc) cand in realitate era vorba de hotarari la instante de rang diferit - adica alin.1 care raporteaza tardividitatea la ... comunicare. Las deoparte si faptul ca intampinarea paratelor (respinsa ca tardiva la CA) aici depusa in ziua sedintei (fax, email) a fost acceptata ca a fi in ... termen. Astea la ultima instanta din R! Cale de atac, in afara de pistol (cu apa !) ?
Recurs in anulare - nemotivat, apoi art.281 (indreptare erori) nemotivat. CEDO?!
Am un dosar pe o cauza aparent extrem de simpla, lipsa unui raspuns in termenul legal (art. 2 alin (1) lit h) si art. 8 alin (1) si in consecinta art. 1 alin (1) din legea 554/2004) care a fost respinsa, inclusiv la recurs, evident prin ignorarea totala a legii.
Puteti sa imi ziceti ce pot face in continuare? Cui ma pot adresa in cazul in care niste judecatori pur si simplu incalca in mod grosolan legea?
Citește mai mult
întrerupe:b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare,in consecinta este vorba de o eroare judiciara, care este calea de atac sau modalitatea de a repara aceasta eroare judiciaraCa atare într-un proces civil în care judecătorii nu respectă principiile de drept reglementate prin lege ,nu poate fi considerată eoare judiciară. Iar ca eroare de judecată, judecătorul fiind ”suprem” în decizie, pe preeminența dreptului , decizia s-a este fără replică, iar petentul rămâne mai vătămat decât a fost inaine de proces.
De exemplu eu am invocat faptul că mai multe instanțe de judecată nu au pus în practică principiile de drept,adică judecătorii nu s-au pronunțat pe ceea ce am cerut ca
Citește mai mult
petent, deci s-a incălcat principiul disponibilității(art.129 alin.(6)raportat la art. 22 din Cod de procedură civilă) , dumnealor împunându-mi alte legi ce nu răspund cerinței mele (practic este fraudă la lege), mie mi s-a respins contestația în recurs ca inadmisibilă.Întrucât nu s-a ajuns la judecarea fondului, eu am fost împiedicat să mă folosesc de principiul exigenței contradictorileității (atr.14.Codul de procedură civilă, ca atare înstanțele de judecată( in număr de cinci: fond, apel, recurs, contestașie în anulare, contestație în recurs) mi-au împus calificarea juridică făcută greșit de dumnealor, pracțic mi-au sfidate convingererile despre drept-dreptate-libertate,-dată de art. 29/Constituție.
Intrebare: Ce este de făcut pe o situație creată artificial de justiție pentru ca eu să nu rămân mai vătămat în drept vătămat și libertăți față de situația inițială, în sensul legii?
Este aplicabilă reglemantarea recursului în anulare dacă contestația in recurs a fost inatmisibilă?
Precizez că toate instanțele s-au dat competente de a judeca o competență de contencios administrativ. Însă la art.10/Legea 554/2004,instanța competentă pe fod era tribunalul de contencios administrativ, nu judecătoria ce a judecat pe necontencios=litigiul meu este cu Adminstrația Finanțelor Publice Gorj ce prin Inacțiune(art.17/ Cod penal) , abuz de drept(art.(15)/Cod Civil),exces de putere (art.(2) alin.1 lit.n/Legea 554/2004 a fost „admisă ca licită și de bună credință” iar actele și faptele deduse judecății legal constituite îmi sunt inadmisibile.
Mai concret eu am plătit, din patrimoniul personal, în plus la bugetul local contribuții de asigurări sociale(sănătate și șomaj).
Îmi dau seama că se încalcă prev. art.16/Constituție,art.52/Constituție,art.53/Constituție,Art.57/Constituție,art.29/ Constituție și multe altele dar nu pot convinge justiția pe dreptatea ce o am întrucât m-a adus la această imposibilitate de justificare pe procedură.
Practic toți judecătorii sunt în culpă de denegare de dreptate, culpă de denigrare de dret,de dreptate și bde libertate și in culpă de abuz de drept,însă ei au puterea fi fac ce le „taie capul” „executându-mă în drept-dreptate si libertate”.