Capacitatea de a încheia actul juridic civil
| Comentarii |
|
capacitatea de a încheia actul juridic civil, prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.
Regula (principiul) capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii
în această materie, regula sau principiul îl reprezintă capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.
Cu caracter general, această regulă se desprinde implicit din art. 29 alin. (1) C.civ., conform căruia, „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”. Fragmentar, regula este consacrată şi în art. 1180 C.civ., potrivit căruia, „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”, în art. 987 alin. (1) C.civ., care dispune că „orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea”, precum şi în art. 1652 C.civ., care prevede că „pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”.
în legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.
în primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-inte-lectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. în consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.
în al doilea rând, pentru persoanele juridice, regula o constituie capacitatea de a dobândi orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) C.civ.]. în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii, consacrat de art. 206 alin. (2) C.civ.
Aşa cum rezultă din art. 29 alin. (1) C.civ., excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege. Fiind vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare, concluzie desprinsă şi din art. 10 C.civ.
Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.
Astfel, după natura lor, deosebim: incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu.
În raport de conţinutul sau întinderea lor, distingem: incapacităţi generale (care vizează, în principiu, toate actele juridice) şi incapacităţi speciale (care sunt instituite pentru anumite acte juridice). Pentru persoanele fizice, această clasificare se suprapune cu clasificarea anterioară, deoarece incapacităţile de exerciţiu sunt incapacităţi generale, iar incapacităţile de folosinţă sunt incapacităţi speciale. în schimb, pentru persoanele juridice fără scop lucrativ, incapacitatea de folosinţă nu vizează, întotdeauna, numai anumite acte juridice, ci, din principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, rezultă că o astfel de persoană juridică nu poate încheia acte juridice (indiferent de felul lor) din care ar izvorî drepturi şi obligaţii ce contravin scopului pentru care a fost înfiinţată.
După izvorul (sursa) lor, incapacităţile civile pot fi clasificate în: incapacităţi stabilite de legea civilă (incapacităţile de exerciţiu şi majoritatea incapacităţilor de folosinţă) şi incapacităţi civile stabilite de legea penală (interzicerea drepturilor părinteşti şi interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, precum şi unele măsuri de siguranţă, spre exemplu, interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi, măsură ce afectează dreptul la libera circulaţie ca drept subiectiv civil nepatrimonial).
în funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept (ope legis) şi incapacităţi ce operează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (în această din urmă categorie se includ unele incapacităţi de folosinţă cu caracter de sancţiune, cum ar fi, spre exemplu, decăderea din drepturile părinteşti, precum şi incapacitatea de exerciţiu a persoanei puse sub interdicţie).
în raport de opozabilitatea lor, distingem: incapacităţi absolute (în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu orice altă persoană - incapacităţile de exerciţiu şi anumite incapacităţi de folosinţă din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine) şi incapacităţi relative [în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o anumită persoană sau cu anumite persoane - spre exemplu, incapacităţile stabilite de art. 147 alin. (1) C.civ., de art. 990 C.civ., art. 991 C.civ., art. 1653 alin. (1) C.civ., art. 1654 C.civ. etc.].
După finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în: incapacităţi cu caracter de sancţiune (decăderea din drepturile părinteşti, pedepsele civile stabilite de Codul civil în materie succesorală, precum şi incapacităţile civile stabilite de legea penală) şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.
într-o altă clasificare, s-ar mai putea deosebi: incapacităţi instituite în considerarea persoanei (intuitu personae) şi incapacităţi instituite în considerarea naturii sau destinaţiei specifice a anumitor bunuri (intuitu rei). Menţionăm, însă, că majoritatea autorilor consideră că interdicţiile de înstrăinare intuitu rei sunt doar cazuri de inalienabilitate, simple restricţii ale dreptului de proprietate, fiind independente de capacitatea persoanei. Fără a intra în amănunte, subliniem doar că nu este lipsită de importanţă calificarea ca incapacitate intuitu rei sau ca inalienabilitate, spre exemplu, prima calificare are drept consecinţă împrejurarea că, în cazul decesului persoanei în considerarea căreia s-a instituit interdicţia, aceasta din urmă dispare, deci moştenitorii vor putea înstrăina bunul şi mai înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele:
- în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes general, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituite pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu;
- în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice fără scop lucrativ atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv [art. 206 alin. (3) C.civ.], iar nerespectarea anumitor dispoziţii privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă în condiţiile art. 211 C.civ., cu precizarea că, în principiu, nesocotirea regulilor referitoare la realizarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice nu se sancţionează cu nulitatea [art. 210 alin. (2) şi art. 218 alin. (2) C.civ.].
