Consimţământ
| Comentarii |
|
consimţământ, 1. Manifestare de voinţă a unei persoane în vederea încheierii ori săvârşirii unui act juridic. Pentru a produce efecte, consimţământul trebuie să fie conştient şi liber, neviciat. 2. Acord de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un act juridic.
consimţământ, prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Ca regulă generală, părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor, afară de excepţiile expres prevăzute de lege, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit.
Manifestarea de voinţă este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractantilor sau tertilor.
Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când ea se deduce. De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziţie cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit, moştenirea [art. 1110 alin. (2) C. civ.]. Manifestarea tacită de voinţă prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocităţii.
Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinţei [actele solemne, fiducia - art. 774 alin. (1) teza a ll-a C.civ., scutirea de raport al donaţiilor - art. 1146 alin. (2) C.civ. şi art. 1150 alin. (1) lit. a) C. civ., acceptarea unei donaţii - art. 1013 alin. (1) teza I C. civ., revocarea voluntară a testamentului - art. 1051 alin. (1) C.civ., retractarea revocării voluntare a testamentului - art. 1053 alin. (1) C.civ., indivizibilitatea convenţională - art. 1424 C.civ., solidaritatea convenţională - art. 1435 C.civ., subrogaţia convenţională - art. 1593 alin. (3) C.civ., fideiusiunea - art. 2282 C.civ. etc.], în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinţei, fie printr-o manifestare tacită a voinţei [acceptarea moştenirii - art. 1108 alin. (1) C.civ., relocaţiu-nea - art. 1810 C.civ., renunţarea la compensaţie - art. 1617 alin. (3) C.civ. etc.].
Consimţământul poate fi exprimat verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare (art. 1240 C.civ.).
Astfel, modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi sau fapte concludente.
în legătură cu exteriorizarea consimţământului, se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil îşi găseşte aplicare adagiul qui tacit consentire videtur. în principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în următoarele cazuri:
- când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1810 C.civ.);
- dacă, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a unei convenţii sau de denunţare a acesteia);
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.
De exemplu, în materia acceptării ofertei, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări [art. 1196 alin. (2) C.civ.].
consimțământul, în sensul său etimologic (cum sentire), consimţământul reprezintă acordul celor două voinţe, ce stă la baza încheierii contractului şi care are drept scop să concilieze interesele divergente ale părţilor contractante.
Potrivit art. 1182 alin. 1 Noul Cod Civil, „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta” (s.n.). Astfel, legiuitorul a preluat susţinerea doctrinară potrivit căreia, întâlnirea ofertei cu acceptarea înseamnă formarea (încheierea) contractului.
Susţinerea de mai sus este inexactă, deoarece întâlnirea ofertei cu acceptarea formează numai acordul de voinţe (consimţământul), nu direct încheierea (formarea, perfectarea) contractului, care este supusă îndeplinirii condiţiilor esenţiale de
Prin rezoluţiunea antecontractului şi repunerea în situaţia anterioară-atunci când aceasta se cere, promitentul-cumpărător urmăreşte obţinerea nu numai a restituirii sumei achitate cu titlu de avans, ci şi desfiinţarea obligaţiei sale de a plăti restul sumei, diferenţa dintre preţul convenit şi avansul plătit (dacă a existat un avans plătit), altfel spus acesta din urmă redobândeşte libertatea de a nu încheia contractul de vânzare-cumpărare, respectiv de a nu plăti preţul convenit.
Practica este neunitară cu privire la competenţa materială, mai exact la competenţa după valoare, în cazul unei acţiuni prin care se solicită rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil, existând soluţii diferite cu privire la elementul la care judecătorul trebuie să se raporteze atunci când în antecon-tractul de vânzare-cumpărare se precizează preţul lucrului ce urmează a fi vândut şi suma achitată cu titlu de avans din acest preţ. Astfel, unele instanţe s-au raportat la preţul lucrului vândut, preţ care în opinia părţilor contractante este valoarea bunului ce urmează a fi vândut, în timp ce alte instanţe s-au raportat la avansul achitat, care - de cele mai multe ori - reprezintă o valoare mică din preţul convenit. De asemenea, au existat discuţii cu privire la taxa judiciară de timbru ce ar trebui achitată în cazul unei asemenea acţiuni: valoarea bunului imobil, valoarea avansului achitat de promitentul-cumpărător, valoarea diferenţei de preţ la care vânzătorul ar fi îndreptăţit etc.).
în acest context, s-a opinat că valoarea obiectului litigiului determină atât competenţa, cât şi cuantumul taxei judiciare de timbru, neputându-se vorbi de o valoare a obiectului pentru determinarea competenţei şi de o altă valoare a obiectului pentru stabilirea taxei judiciare de timbru. Valoarea întregului imobil ar fi fost determinantă în stabilirea competenţei şi, implicit, a taxei judiciare de timbru, doar în situa-
tia în care s-ar fi cerut, fie executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare, cu alte cuvinte obligarea la încheierea contractului autentic translativ de proprietate pentru întregul imobil, fie în situaţia în care s-ar fi cerut rezoluţiunea chiar a contractului autentic de vânzare-cumpărare translativ de proprietate, repunerea părţilor în situaţia anterioară însemnând redobândirea dreptului de proprietate asupra întregului imobil.
în sens contrar s-a pronunţat doctrina recentă, arătându-se că în cazul unei acţiuni prin care se solicită rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare competenţa materială trebuie determinată în raport de valoarea bunului ce urma a fi vândut. Raportat la aceeaşi valoare trebuie stabilită de către instanţa de judecată şi taxa judiciară de timbru datorată de reclamantul dintr-o acţiune în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.
Potrivit art. 1279 alin. 4 Noul Cod Civil, „Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta”.
Promisiunea ce are ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se poate nota în cartea funciară, dacă promitentul este înscris în cartea funciară ca titularul dreptului care face obiectul promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul în care urmează a fi încheiat contractul.
în doctrina naţională, în aceeaşi accepţiune, se mai folosesc termenii de: „pre-contract”, „contract preliminar”, „contract provizoriu” etc.
Cele mai întâlnite manifestări ale promisiunii de vânzare-cumpărare (în accepţiunea sa generală) sunt: promisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare, promisiunea bilaterală de vânzare şi de cumpărare, pactul de preferinţă şi promisiunea de porte-fort.
