Excepţia de litispendenţă
| Comentarii |
|
excepția de litispendență, scopul acestei excepţii este să se evite ca două instanţe de acelaşi grad să pronunţe două hotărâri diferite contradictorii.
Actualul cod reglementează litispendenţa în art. 138 (corespondent art. 163 CPC), care prevede: „(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte. (2) Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond. (3) Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite. (4) Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în grad. (5) încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odată cu fondul. (6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului. (7) Dispoziţiile alin. (2),
(3) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi atunci când procesele identice se află pe rolul aceleiaşi instanţe”.
Se observă că noua reglementare completează textul corespondent din codul anterior cu precizări consacrate doctrinar şi jurisprudenţial. în acest sens, art. 138 alin. (1) NCPC cuprinde toate elementele definiţiei date de doctrină acestei instituţii, în sensul că litispendenţa „presupune acelaşi proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, dar deopotrivă competente”.
Litispendenţa presupune următoarele cerinţe, ce trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ şi care vizează, în egală măsură, atât existenţa litispendenţei ca situaţie procesuală, cât şi invocarea litispendenţei pe calea excepţiei:
1) Tripla identitate de părţi, obiect şi cauză (ca şi la autoritatea de lucru judecat).
Se arată că aceste cereri identice trebuie să fie în curs de judecată, deoarece o cerere suspendată nu mai interesează sub aspectul litispendenţei (poate fi perimată, de exemplu); de asemenea, să nu se fi renuntat la ele.
In literatura de specialitate se reţine că existenţa unei cereri suspendate nu afectează existenţa litispendenţei, ci doar interesul invocării ei pe calea excepţiei; de îndată ce suspendarea a încetat, litispendenţa poate fi invocată cu succes.
Tripla identitate trebuie să fie totală, pentru că, dacă există doar o strânsă legătură, în loc de identitate, între cele două acţiuni nu există litispendenţă, ci conexitate. De asemenea, se poate întâmpla ca cererile adresate instanţelor judecătoreşti să nu fie întru totul la fel, însă obiectul uneia să fie subînţeles în cealaltă, situaţie în care totuşi litispendenţa există. Poate exista şi litispendenţă parţială, când în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de-a doua acţiuni.
S-au făcut următoarele precizări în doctrina recentă':
- textul nu solicită şi identitatea de calitate procesuală;
- poate fi vorba de o identitate numai parţială a obiectului, dar nu de o identitate strict formală (s-a menţionat, în opinia autorului citat, că există identitate şi atunci când în cele două cereri cuantumul pretenţiilor formulate este diferit);
- identitatea de părţi nu trebuie înţeleasă ca identitate fizică.
Identitatea de părţi nu este afectată de decesul uneia dintre părţi pe
parcursul judecăţii, iar moştenitorii părţii decedate au formulat ulterior o cerere identică distinctă împotriva aceluiaşi pârât. Situaţia de litispendenţă se poate discuta numai într-un cadru corespunzător, ulterior constatării transmisiunii legitimării procesuale, astfel încât, la momentul reunirii cauzelor, moştenitorii figurează deja în proces, în nume propriu.
Nu se va pune problema litispendenţei în cazul în care una dintre cererile identice este formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială, iar cealaltă pe calea dreptului comun, întrucât ordonanţa nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului şi va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului, potrivit art. 996 alin. (4) NCPC.
2) Pricinile trebuie să se afle pe rolul instanţei competente sau al unor instanţe deopotrivă competente.
Dacă una dintre instanţe nu este competentă, nu funcţionează litispendenţa, ci se va invoca excepţia de necompetenţă, care primează faţă de aceea a litispendenţei. Având în vedere că, în reglementarea actuală, necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, iar cea de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, rezultă că litispendenţa se poate ivi atât în cazul competenţei relative, cât şi în cazul competenţei absolute. Astfel, va putea fi invocată litispendenţa chiar în faţa unei instanţe necompetente, dacă:
- excepţia de necompetenţă a fost respinsă;
- necompetenţă este relativă/absolută şi nu a fost invocată în termen.
De asemenea, se poate invoca litispendenţa şi când cauzele se află
pe rolul aceleiaşi instanţe, dar pe complete diferite sau chiar pe acelaşi complet, dar sunt dosare diferite. Practic, excepţia se referă la dosar, în doctrina anterioară noului Cod s-a exprimat şi opinia în sensul că, în ipoteza în care cele două acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe, nu funcţionează instituţia litispendenţei, procedându-se la reunirea cauzelor la secţia competentă potrivit legii. Actuala reglementare prevede expres că cererile identice se pot afla şi pe rolul aceleiaşi instanţe, caz în care sunt aplicabile aceleaşi reguli ca în ipoteza în care au fost învestite două sau mai multe instante.
În legătură cu cererile formulate de aceleaşi persoane, împotriva aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect, prin Hotărârile C.S.M. nr. 749/2011< a fost completat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, stabilindu-se următoarele măsuri cu caracter administrativ:
- actele de sesizare a instanţei, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, număr din aplicaţia ECRIS şi dată certă; prin excepţie de la aceste prevederi, dacă în aceeaşi zi se constată că au fost înregistrate acte identice de învestire a instanţei, acestea vor primi un singur număr în aplicaţia ECRIS, formând un singur dosar [art. 93 alin. (1) şi (1) din regulament];
- persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor, primind dosarul, verifică în sistemul ECRIS dacă există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleaşi persoane, împotriva aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect, întocmeşte un referat în care menţionează rezultatul verificării şi îl ataşează la dosarul nou-format [art. 95 alin. (1) din regulament];
- în cazul în care din referatul întocmit de persoana desemnată cu repartizarea aleatorie rezultă că pe rolul instanţei există alte dosare având aceleaşi părţi şi acelaşi obiect sau o parte dintre obiectele acestora sunt identice cu ale dosarului în care se iau măsurile necesare în scopul pregătirii şedinţei de judecată, se dispune ataşarea dosarelor indicate în referat pentru primul termen de judecată în dosarul nou-format [art. 97 alin. (3) din regulament];
- pentru dosarele aflate la primul termen de judecată, grefierul de şedinţă verifică în sistemul ECRIS dacă există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de aceleaşi persoane, împotriva aceloraşi persoane şi având acelaşi obiect şi întocmeşte un referat în care menţionează rezultatul verificării, pe care îl prezintă completului de judecată cel mai târziu cu o zi înainte de data la care este planificată şedinţa de judecată. în vederea verificării aplicării prevederilor art. 96) din regulament];
- dacă se constată că pe rolul instanţei există sau au existat cel puţin două cereri pendinte în acelaşi timp, formulate de aceeaşi parte, având acelaşi obiect principal şi aceeaşi cauză, toate cererile aflate pe rol la momentul constatării vor fi judecate de către primul complet învestit, chiar dacă partea a renunţat la judecarea cererii aflate pe rolul acestui complet sau cererea a fost anulată ca netimbrată ori ca nesemnată [art. 96 din regulament]. Această modificare a regulamentului a avut în vedere evitarea posibilităţii ca justiţiabilii să îşi aleagă completul de judecată, prin introducerea simultană a mai multor cereri identice, urmând a fi timbrată numai una dintre aceste cereri, la alegere.
în plus, cauzele trebuie să se afle pe rolul instanţelor române, deoarece cererea de competenţa unei instanţe străine se respinge.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, nu există litispendenţă cu tribunalul arbitrai. Spre deosebire de declinarea de competenţă care operează şi cu privire la tribunalul arbitrai sau la alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, litispendenţa nu operează decât între instanţele judecătoreşti. Dacă atât instanţa, cât şi organul arbitrai îşi declină competenţa, singura rezolvare este apelarea la regulatorul de competenţă, conform art. 554 alin. (3) NCPC.
Cererile aflându-se pe rolul instanţei competente sau al instanţelor deopotrivă competente, litispendenţa nu reprezintă un caz de prorogare legală de competenţă.
3) Pricinile trebuie să se afle înaintea instanţelor de fond, respectiv prima instanţă şi instanţa de apel.
Această condiţie este cea care deosebeşte fundamental litispendenţa de autoritatea de lucru judecat. Ea trebuie analizată, aşa cum s-a arătat, prin prisma reintroducerii apelului în legislaţia noastră procesuală civilă.
Nu există litispendenţă, ci autoritate de lucru judecat, dacă una dintre pricinile identice se află înaintea unei instanţe de fond, iar cealaltă în recurs. S-a apreciat că, fiind vorba despre o putere de lucru judecat relativă, instanţa de fond va suspenda judecata, în aşteptarea definitivării acelei sentinţe şi în funcţie de soluţia dată în recurs, se va putea şti dacă prima instanţă poate sau nu să respingă cererea, pentru existenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat.
în acest sens, art. 138 alin. (6) NCPC prevede, ca element de noutate, că, atunci când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului. în legătură cu acest aspect s-a reţinut.
Se mai arată că există litispendenţă dacă una dintre cereri se află în etapa rejudecării după casare, indiferent dacă este cu reţinere sau cu trimitere (pentru că hotărârea definitivă recurată a fost desfiinţată, nu mai există autoritate de lucru judecat), iar cealaltă cerere se află în primă instanţă sau în apel.
Regimul juridic al invocării şi soluţionării excepţiei litispendenţei
Excepţia litispendenţei este o excepţie de procedură, dilatorie şi absolută.
Se păstrează caracterul de excepţie de ordine publică, deşi poate fi invocată în orice stare a pricinii, dar numai în faţa instanţelor de fond (mai departe, devenind excepţia autorităţii de lucru judecat) şi numai de către părţi şi instanţă, nu şi de către procuror.
Având în vedere caracterul absolut, excepţia litispendenţei poate să fie invocată nu doar în cursul cercetării procesului, ci şi înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, în temeiul art. 390 NCPC; cu toate acestea, faţă de obiectul său, nu poate să fie invocată şi în recurs.
Aşa cum corect s-a subliniat, în cazul invocării de către reclamant, devin incidente şi dispoziţiile art. 12 NCPC (corespondent art. 723 CPC) referitoare la abuzul de drept procesual.
Neinvocarea excepţiei sau respingerea acesteia nu atrage însă nulitatea absolută a hotărârii, întrucât judecătorul are un drept de apreciere asupra existenţei condiţiilor litispendenţei.
În ceea ce priveşte instanţa înaintea căreia trebuie să fie invocată excepţia, dispoziţiile legale prevăd că aceasta se invocă, când instanţele sunt de acelaşi grad, în faţa instanţei sesizate ulterior (având în vedere data înregistrării cererilor) sau, când instanţele sunt de grad diferit, în faţa instanţei de grad inferior.
Astfel, asemănător procedurii din vechiul Cod, excepţia se invocă în faţa instanţei de trimitere, şi nu a celei de primire, astfel că instanţa de primire nu mai poate refuza reunirea cauzelor, cu privire la care s-a pronunţat deja instanţa de trimitere. Cum se arată în doctrină, singura posibilitate de refuz a dosarului este invocarea necompetenţei, atât cu privire la dosarul iniţial, cât şi cu privire la cel trimis.
în caz de înregistrare concomitentă la instanţe de acelaşi grad, se are în vedere care dintre instanţe este mai înaintată în actele de procedură, urmând a se invoca excepţia la cealaltă instanţă.
S-a propus, de aceeaşi autoare, ca, în situaţia în care excepţia este invocată din greşeală în faţa primei instanţe sesizate sau în faţa instanţei de grad superior, soluţia să fie aceea de respingere a excepţiei, cu îndrumarea părţii de a invoca excepţia în condiţii de legalitate.
Când cererile se află la aceeaşi instanţă, excepţia se invocă în faţa ultimului complet sesizat, în funcţie de data înregistrării cererii.
Dacă se respinge excepţia, instanţa se pronunţă prin încheiere interlocutorie, care va putea fi atacată doar odată cu fondul.
Dacă se admite, deşi instanţa se dezînvesteşte, se pronunţă tot o încheiere, care, de asemenea, va putea fi atacată doar odată cu fondul. Prin încheiere, se trimite dosarul instanţei care a fost mai întâi învestită (fără posibilitatea părţilor de a alege, ca la conexitate), când instanţele sunt de acelaşi grad, sau instanţei de fond de grad superior, când instanţele sunt de grad diferit.
S-a pus problema cum trebuie să se procedeze dacă, după darea hotărârii finale, instanţa de control judiciar apreciază că excepţia litis-pendenţei a fost greşit respinsă? în măsura în care s-au pronunţat deja hotărâri în ambele dosare, indiferent după cum sunt sau nu contradictorii, se impune anularea hotărârii date în dosarul constituit ulterior, pentru că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Dacă în calea de atac se apreciază că excepţia a fost admisă greşit, întrucât în dosare nu exista tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, după admiterea căii de atac se va dispune disjungerea şi judecarea separată a proceselor, cu luarea în considerare a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC.
362. Din actuala reglementare rezultă următoarele situaţii:
a) când ambele cereri se află în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel: cauzele vor putea fi reunite la instanţa mai întâi sesizată (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; cauzele se reunesc la instanţa învestită cu cererea din 01.09.2013);
b) când o pricină se află în apel, iar cealaltă în judecata în primă instanţă: cauzele se vor reuni la instanţa de apel, chiar dacă învestirea acesteia este ulterioară primei instanţe de fond (de exemplu, prima cerere este introdusă la data de 01.09.2013, iar cea de-a doua la data de 01.10.2013; se soluţionează mai repede cererea din 01.10.2013, care ajunge în apel, unde se invocă litispendenţa; cauzele se reunesc la instanţa de apel);
c) când una dintre cereri se află în recurs, iar cealaltă în apel sau la judecata în faţa primei instanţe de fond; în această situaţie, instanţa de fond este obligată să suspende judecata până la soluţionarea recursului; dacă recursul este admis şi se dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, nu mai există niciun impediment pentru discutarea litispendenţei; dacă recursul este admis şi se dispune casarea deciziei cu reţinerea cauzei spre rejudecare, de asemenea, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârea recurată a fost desfiinţată, dar devine posibilă litispendenţa; practic, într-o asemenea situaţie, ar trebui să se aştepte soluţionarea cauzei după casarea cu reţinere; dacă recursul este respins, nu se poate invoca litispendenţa, ci autoritatea de lucru judecat.
De asemenea, în doctrină s-au mai făcut următoarele distinct»:
a) când o pricină se află în rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, iar cealaltă în apel sau la judecată în primă instanţă, nu
se mai poate invoca autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârea recurată a fost desfiinţată, caz în care va opera litispendenţa, întrunirea făcându-se la instanţa de rejudecare a fondului după casare, întrucât, prin ipoteză, este instanţa cu grad mai înalt;
b) când o cauză se află în rejudecarea fondului după casarea cu trimitere (către instanţa de apel), iar cealaltă în faza judecăţii în primă instanţă, întrunirea dosarelor se va face la instanţa care rejudecă fondul după casare, deoarece, prin definiţie, este superioară în grad (este vorba despre acele cazuri în care recursul s-a exercitat într-o materie în care dreptul de apel nu este suprimat de lege);
c) când o pricină se află în rejudecarea fondului după casarea cu trimitere, iar cealaltă la judecata în apel, respectiv, pentru acele situaţii în care hotărârea primei instanţe nu este supusă apelului, la judecata înaintea primei instanţe, ambele instanţe fiind de acelaşi grad, întrunirea dosarelor se va face la instanţa care rejudecă fondul după casare, aceasta fiind, de regulă, instanţa mai întâi învestită.
363. în ceea ce priveşte litispendenţa internaţională, potrivit art. 1075 NCPC: „(1) Când o cerere este pendinte în faţa unei instanţe străine şi este previzibil că hotărârea străină va fi susceptibilă de recunoaştere sau de executare în România, instanta română sesizată ulterior cu o cerere între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, poate suspenda judecata până la pronunţarea hotărârii de către jurisdicţia străină. Instanţa română va respinge cererea când hotărârea străină pronunţată este susceptibilă de a fi recunoscută conform dispoziţiilor prezentei cărţi. (2) în cazul suspendării prevăzut la alin. (1), dacă jurisdicţia străină se declară necompetentă sau dacă hotărârea străină pronunţată nu este susceptibilă de a fi recunoscută în România, instanţa română repune procesul pe rol la cererea părţii interesate. (3) Faptul că o cauză este sau nu pendinte în faţa jurisdicţiei străine se determină conform legii statului în care are loc procesur. Ultimul alineat are în vedere situaţii de genul suspendării, perimării etc., care, potrivit legislaţiei noastre, împiedică admiterea excepţiei de litispendenţă, cauza trebuind să fie „pe rolul” instanţei efectiv.
Pentru hotărârile pronunţate în statele membre UE, în materie civilă şi comercială, se aplică Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, iar în materia dreptului familiei, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, care prevăd că suspendarea cauzei este obligatorie în faţa instanţei sesizate ulterior.
excepția de litispendență, (art 163 c.pr.civ ), se invocă atunci când o persoană este chemată în judecată în faţa mai multor instanţe pentru aceeaşi cauză, cu acelaşi obiect şi de aceeaşi parte. Această excepţie se poate ridica de oricare dintre părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond. Dacă excepţia este primită, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi investită, iar când pricinile se află în judecata unor instanţe de grade deosebite, la instanţa cu grad mai înalt.
excepția de litispendență, litispendenţa este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sînt sesizate cu aceeaşi pricină.
Excepţia litispendenţei este reglementată de art. 163 c. pr. civ., care prevede în alin. 1 că „nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe“.
Din textul citat, precum şi din difiniţia dată, rezultă că pentru a ne afla în prezenţa litispendenţei trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
În primul rînd trebuie să avem de-a face cu aceeaşi pricină, cu care să fi fost sesizate mai multe instanţe.
Textul precizează că prin aceeaşi pricină se înţelege aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi. Sînt elementele care individualizează acţiunea şi la care se referă şi art. 1201 C. civ., care reglementează autoritatea lucrului judecat. De altfel, aşa cum s-a observat în literatura juridică, excepţia de litispendenţă anticipează autoritatea de lucru judecat, împiedicînd pronunţarea a două sau mai multe hotărîri în aceeaşi pricină.
în adevăr, în cazul în care aceeaşi pricină este pendinte la mai multe instanţe deopotrivă competente şi nu s-ar invoca excepţia litispendenţei, s-ar putea pronunţa hotărîri contradictorii care să intre în puterea lucrului judecat, aducîndu-se astfel prejudicii părţilor, precum şi autorităţii şi încrederii în organele de justiţie.
In al doilea rînd, instanţele sesizate trebuie să fie deopotrivă competente, altfel avînd prioritate excepţia de necompetenţă şi nu cea de litispendenţă. Uneori însă, aşa cum vom arata în cele ce urmează, poate exista un concurs, cel puţin aparent, între excepţia de litispendenţă şi cea de necompetenţă.
în caz de necompetenţă, dacă nu s-a ridicat excepţia de necompetenţă, prorogîndu-se astfel competenţa instanţei, se va putea invoca excepţia de litispendenţa. în schimb, în cazul necompetenţei absolute, care nu se poate acoperi, litispendenţa nu poate avea loc.
În al treilea rînd este nevoie ca ambele instanţe să fie legate prin citarea părţilor, căci dacă reclamantul declară că renunţă la judecată sau la drept, ori cînd una dintre acţiuni este perimată, nu ne găsim în prezenţa litispendenţei.
în al patrulea rînd, pentru a putea invoca excepţia de litispendenţă trebuie ca ambele pricini să se găsească în faţa instanţelor de fond.
Dacă una din pricini se află deja în faţa instanţei de recurs, ceea ce înseamnă că s-a pronunţat o hotărîre, nu se va invoca excepţia litispendenţei, ci aceea a autorităţii lucrului judecat, chiar dacă hotărîrea pronunţată nu este încă definitivă. Este vorba, în acest caz, de autoritate de lucru judecat relativă, astfel că instanţa de fond trebuie să suspende judecata pînă la solu
ţionarea cauzei în recurs, urmînd ca în funcţie de soluţia dată de instanţa de recurs, să continue judecata sau să respingă acţiunea, dacă hotărîrea anterioară va fi menţinută în vigoare şi ar intra definitiv în puterea lucrului judecat.
Desigur că pot apărea numeroase alte aspecte în legătură cu condiţiile cerute pentru existenţa litispendenţei. Astfel, de pildă, se poate întîmpla ca cererile adresate instanţelor judecătoreşti să nu fie întru totul la fel, însă obiectul uneia să fie subînţeles în cealaltă, situaţie în care totuşi litispendenţa există. De asemenea, uneori numai unul din capetele de cerere dintr-un proces formează obiectul altui proces, caz în care ne aflăm în prezenţa litispendenţei parţiale.
Deşi se cere ca cele două instanţe sesizate să fie deopotrivă competente, litispendenţa poate apare, ţinînd seama că în codul de procedură civilă există norme de competenţă alternativă sau facultativă, care prevăd pentru anumite cauze competenţa teritorială a două sau mai multe instanţe, părţile putînd alege între ele. în practică s-au constatat cazuri de litispendenţă atunci cînd aceeaşi persoană a pornit acelaşi proces înaintea instanţei competente, precum şi înaintea instanţei alese printr-o convenţie, sau cînd se porneşte un proces la o instanţă necompetentă relativ, iar ulterior, fără să se ridice excepţia de necompetenţă, se intentează acelaşi proces înaintea instanţei competente. De asemenea, apare situaţia de litispendenţă atunci cînd cel care a intentat procesul încetează din viaţă, iar moştenitorii, neştiind de primul proces, pornesc aceeaşi acţiune înaintea altei instanţe, de asemenea competentă să judece pricina.
Excepţia de litispendenţă are, în actuala reglementare a codului, un caracter imperativ, fapt ce se deduse din alin. 2 al art. 163 c. pr. civ., care prevede că: „această excepţie se va putea ridica de părţi sau de judecători în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond“. Cel mai adesea această excepţie este ridicată de pîrît, dar ea poate fi invocată şi de reclamantul care a sesizat a doua instanţă, de procuror, dacă participă la proces, şi de instanţă din oficiu. Specificul litispendenţei constă însă în aceea că deşi are un caracter imperativ, putînd fi invocată de toate părţile din proces şi nu numai prin întîmpinarea sau la prima zi de înfăţişare, ea nu poate fi totuşi invocată decît în faţa instanţelor de fond, căci dacă una din cauze a ajuns deja
în faţa instanţei de recurs, pronunţîndu-se deci o hotărîre, se va invoca, aşa cum am arătat, excepţia autorităţii lucrului judecat. Litispendenţa presupune, aşadar, că ne aflăm în acel stadiu de judecată în care nu s-a pronunţat nici o hotărîre, ea tinzînd tocmai la evitarea prenunţării de hotărîri contradictorii.
Litispendenţa se propune la instanţa cea din urmă învestită cu judecarea pricinii, fapt ce se va stabili în funcţie de data înregistrării cererii. Dacă au fost sesizate două instanţe de grade deosebite, excepţia va fi invocată la instanţa de grad mai mic, iar dosarele se vor reuni la instanţa de grad mai înalt.
Efectul admiterii excepţiei de litispendenţă este declinatoriu, în sensul că instanţa cea din urmă sesizată şi care a admis excepţia va trimite dosarul instanţei mai înainte învestite, care va continua judecata.
în cazul în care excepţia este admisă, instanţa pronunţă o hotărîre prin care se dezînvesteşte; iar atunci cînd respinge excepţia va pronunţa doar o încheiere interlocutorie, care va putea fi atacată numai odată cu fondul.
S-a ridicat problema dacă în cazul invocării excepţiei de litispendenţă, trimiterea dosarului este obligatorie la instanţa mai întîi investită sau nu. Aceasta pentru ipoteza că prima instanţă ar putea să fie necompetentă să soluţioneze pricina, şi atunci nici excepţia litispendenţei nu ar mai avea temei.
Potrivit unei opinii, trimiterea cauzei la cea dintîi instanţă sesizată este obligatorie, întrucît instanţa înaintea căreia se ridică excepţia de litispendenţă nu are calitatea de a se pronunţa asupra competenţei sau necompetenţei primei instanţe.
Potrivit altei opinii, trimiterea dosarului la prima instanţă învestită este obligatorie numai atunci cînd competenţa acesteia nu este contestată. în cazul în care se constată competenţa primei instanţe, înaintea căreia s-a ridicat excepţia de litispendenţă, această instanţă este în drept să refuze trimiterea sau, eventual, să suspende judecata, pînă la clarificarea de către prima instanţă a problemelor legate de competenţă.
La o primă vedere s-ar părea că numai prima opinie jjoate fi luată în considerare, deoarece o instanţă nu poate hotărî în legătură cu competenţa sau necompetenţă altei instanţe. Cu alte cuvinte, fiecare instanţă este chemată să hotărească, independent şi suveran, asupra propriei competenţe. Aceasta înseamnă că
instanţa mai în urmă învestită, de vreme ce se ridică în faţa sa excepţia litispendenţei, va cerceta doar existenţa triplei identităţi, de cauză, obiect şi părţi, precum şi existenţa sesizării mai înainte a celeilalte instanţe, urmînd ca, indiferent dacă prima instanţă este sau nu competentă, să se dezînvestească, trimiţînd cauza la aceasta.
Dacă după pronunţarea hotărîrii prin care cea de-a doua instanţă se dezînvesteşte, prima instanţă, verificîndu-şi propria competenţă, se declară necompetentă, ne vom afla în prezenţa conflictului negativ de competenţă.
Tocmai pentru evitarea, pe cît posibil, a unor atare situaţii considerăm că instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de litispendenţă are dreptul de a cerceta, înainte de a se pronunţa asupra excepţiei, dacă prima instanţă sesizată este sau nu competentă, urmînd, celjjuţin în cazul în care necompetenţă primei instanţe este evidenta, să respingă excepţia de litispendenţă şi să reţină cauza spre judecare. în cazul în care competenţa primei instanţe este discutabilă şi chiar este luată în discuţie la prima instanţă, cea de-a doua instanţă poate suspenda judecata pînă la lămurirea chestiunilor legate de competenţă de către prima instanţă şi abia apoi să se pronunţe asupra excepţiei de liti-spen denţă.
În adevăr, după ce excepţia de litispendenţă a fost ridicată, pentru a statua asupra ei, instanţa trebuie să verifice temeinicia ei. în acest scop, considerăm noi, nu este suficient să se stabilească doar existenţa triplei identităţi, de cauză, obiect şi părţi, precum şi faptul că cealaltă instanţă a fost mai înainte sesizată, dar şi împrejurarea dacă ambele instanţe sînt sau nu competente, devreme ce, pentru existenţa litispendenţei se cere ca ambele instanţe să fie deopotrivă competente, în caz contrar avînd prioritate excepţia de necompetenţă.
În consecinţă, soluţia pe care o propunem este aceea că, atunci cînd competenţa primei instanţe se află în discuţie chiar în faţa aceleiaşi instanţe, cea de-a doua instanţă, în faţa căreia s-a ridicat litispendenţa, urmează să suspende judecarea pricinii pînă la pronunţarea primei instanţe asupra competenţei sale, 'fără să trimită automat pricina la prima instanţă, dezînvestin-du-se. Dacă prima instanţă se declară competentă şi sînt îndeplinite şi celelalte condiţii cerute pentru existenţa litispendenţei, instanţa sesizată mai în urmă se va deînvesti, admiţînd excepţîa, cu condiţia ca în pofida faptului că prima instanţă s-a declarat competenta, necompetenţă sa să nu fie evidentă, caz în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat litispendenţa, putînd respinge
excepţia de litispendenţă, va reţine cauza pentru judecare. Evident, în acest caz ne vom afla în prezenţa unui conflict pozitiv de competenţă, însă în sistemul pe care îl propunem conflictele de competenţă, fie negative, fie pozitive, precum şi consecinţele dăunătoare pentru părţi şi pentru buna administrare a justiţiei, ar fi mult mai rare decît dacă împărtăşim prima opinie expusă mai sus.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Excepţia de litispendenţă
