Excepţia de conexitate
| Comentarii |
|
excepția de conexitate, este reglementată de dispoziţiile art. 139 NCPC (corespondent art. 164 CPC), care are următorul conţinut: (1) Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. (2) Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul. (3) Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe. (4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face la acea instanţă. (5) în orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată’.
Conexitatea reprezintă un caz de prorogare legală a competenţei.
Conexitatea implică următoarele condiţii, ce trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ:
1) Să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, dar ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.
Chestiunea de a se şti până la ce punct obiectul şi cauza unor pricini pendente înaintea instanţelor judecătoreşti au între ele o strânsă legătură, spre a fi în stare a le conexa, e o problemă de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanţelor.
Dacă există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între două acţiuni, se poate pune problema litispendenţei sau a autorităţii de lucru judecat, şi nu cea a conexităţii.
2) Pricinile trebuie să fie în curs de judecată.
La fel ca la litispendenţă, pricinile trebuie să fie în curs de judecată, iar nu suspendate, perimate sau să se fi renunţat la ele.
Drept corelaţie între conexare şi perimare, se arată că perimarea va sancţiona lăsarea în nelucrare a tuturor cererilor conexe, de la data suspendării curgând un singur termen de perimare pentru toate cererile reunite.
Se mai arată, de către aceeaşi autoare, că, în cazul în care conexarea ar avea loc după împlinirea termenului de perimare pentru o singură pricină şi apoi se invocă excepţia perimării acesteia, se impune disjungerea şi constatarea perimării numai pentru cauza lăsată în nelucrare, deoarece conexarea, prin efectul păstrării individualităţii cauzelor, nu poate înlătura efectele împlinirii anterioare a termenului de perimare a uneia dintre pricini, mai ales că perimarea operează de drept.
Se susţine că, dacă părţile se opun disjungerii, perimarea va afecta toate cererile conexate, cât timp problema perimării nu poate fi eludată. Considerăm însă că, în această situaţie şi, de fapt, ca principiu, disjungerea se poate dispune, ca măsură de mai bună administrare a justiţiei, şi împotriva voinţei părţilor, cât timp perimarea unei cereri a operat şi nu mai poate fi împiedicată, iar judecata celeilalte cereri, la rândul ei, nu poate fi obstrucţionată, chiar în ciuda relei-credinţe a părţilor.
3) Pricinile să se afle înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, dar de acelaşi grad.
Deşi nu se mai prevede explicit, faţă de reglementarea anterioară, din formularea textului nu este exclusă posibilitatea ca procesele să se afle şi pe rolul unei singure instanţe.
Se observă, de asemenea, că, spre deosebire de art. 164 CPC, norma actuală nu mai prevede cerinţa ca „pricinile” diferite să fie pe rolul unor instanţe „de acelaşi grad”. Cu toate acestea, s-a apreciat că, folosind interpretarea coroborată a dispoziţiilor din art. 139 NCPC şi cea teleologică, trebuie retinut că subzistă această cerinţă ca fiind de esenţa conexitătii, deoarece, în caz contrar, reglementarea actuală ar fi una contradictorie.
Conexarea nu poate opera între instanţe de grad diferit, deoarece ar răpi părţilor un grad de jurisdicţie, ceea ce nu se mai justifică aici, spre deosebire de litispendenţă, unde această „răpire” are de fapt explicaţia că judecata pentru gradul inferior a avut deja loc.
Prin sintagma „în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese”, s-a intenţionat determinarea fazei procesului în care se poate admite judecarea împreună a cererilor aflate în strânsă legătură. Pe acest temei, nu este posibilă conexarea cererilor de chemare în judecată direct în apel sau în recurs. Noul Cod tranşează astfel dilema practicienilor în sensul dacă este posibilă conexarea cauzelor în apel sau recurs. Aşadar, este clar că nici textul Codului din 1865 şi nici textul noului Cod nu permit conexarea unei cauze în fond cu o cauză în apel sau în recurs.
în consecinţă, ceea ce interesează este ca judecata în procesele respective să fie în aceeaşi etapă procesuală, respectiv în primă instanţă, fiind indiferent însă după cum judecata în primă instanţă este la judecătorie, la tribunal sau la curtea de apel, desigur, în aceeaşi materie. Pentru a nu se eluda normele de competenţă materială, nu pot să fie conexate, de exemplu, procese care sunt de competenţa de primă instanţă a judecătoriei cu procese care sunt de competenţa de primă instanţă a tribunalului ori a curţii de apel.
Cât despre conexarea unui apel cu un alt apel sau a unui recurs cu un alt recurs, deşi în jurisprudenţă, într-o decizie de speţă, s-a decis că e posibilă conexarea, practica majoritară a decis contrar, în sensul că nu se poate dispune conexarea.
Dacă, în vechiul Cod, conexitatea putea fi invocată fie când pricinile se aflau pe rolul aceleiaşi instanţe, fie pe rolul instanţelor diferite, dar de acelaşi grad, în noul Cod s-a permis conexarea numai în faţa primei instanţe, devenind inadmisibilă în apel, recurs sau în căile de atac de retractare, dar indiferent de gradul primei instanţe.
în doctrina recentă s-a apreciat că este posibilă conexarea chiar a apelurilor sau a recursurilor.
Aşa cum se reţine în doctrină, instanţele de control au dreptul de a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni, putând cenzura măsura conexării ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a pricinilor, respectiv a acelor cauze între care nu există o strânsă legătură de obiect şi cauză la care se referă textul comentat.
Prin „instanţă” nu se înţeleg organele cu activitate jurisdicţională şi nici instantele străine ori tribunalele arbitrale.
Măsura conexării nu poate fi dispusă cu încălcarea competenţei materiale şi teritoriale exclusive, ceea ce înseamnă că dreptul părţilor de a alege la care dintre instanţe să se facă reunirea, drept prevăzut expres de art. 139 alin. (3) teza a ll-a NCPC, este limitat de competenţa absolută, fiind obligate să facă reunirea la instanţa competentă absolut, în acest sens se prevede expres că, atunci când una dintre pricini este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va dispune obligatoriu la acea instanță.
O problemă interesantă ridicată în doctrină a fost ce se întâmplă dacă avem mai multe pricini de competenţa exclusivă a unor instanţe diferite. Autorul citat a concluzionat că nu este posibilă conexarea în aceste cazuri (concluzie valabilă şi pentru pricinile de competenţa exclusivă a unor secţii diferite ale aceleiaşi instanţe).
în opinia noastră, interesul superior al unei bune administrări a justiţiei şi necesitatea evitării pronunţării unor hotărâri contradictorii, chiar pentru cereri de chemare în judecată cu obiect diferit, dar înrudit, ar implica şi posibilitatea de interpretare a textului în sensul că, prin conexarea la instanţa mai întâi sesizată cu una dintre cererile de competenţă exclusivă, se respectă textul în mod literalmente (se conexează la una dintre instanţele cu competenţă exclusivă, cu ignorarea faptului că cea de-a doua instanţă care pierde competenţa este tot o instanţă cu competenţă exclusivă). Numai astfel, în lipsa unei modificări a textului, se păstrează neatins scopul conexării, care este acela de mai bună administrare a justiţiei, scop care nu ar fi împlinit pentru cererile cu competenţă exclusivă.
în etapa apelului, problema conexării mai multor dosare nu se pune în aceleaşi condiţii. Astfel, potrivit art. 475 alin. (3) NCPC, apelurile principale, incidente şi provocate făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la acelaşi complet de judecată. Când apelurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativă trimiterea apelului la completul cel dintâi învestit. în acest caz, reunirea este obligatorie, având în vedere că toate apelurile vizează aceeaşi hotărâre.
Regimul juridic al invocării şi soluţionării excepţiei conexităţii
Potrivit art. 139 alin. (2) teza I NCPC, excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. Rezultă că mijlocul procedural prin care se invocă necesitatea conexării este excepţia procesuală.
Excepţia conexităţii este o excepţie de procedură, dilatorie şi absolută.
Excepţia poate fi invocată de părţi sau din oficiu, ceea ce duce la calificarea acestei excepţii (alături de scopul avut în vedere prin reglementarea ei, şi anume buna administrare a justiţiei) ca fiind de ordine publică. Cu toate acestea, este o excepţie de ordine publică cu caracter special, deoarece poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, sub sancţiunea decăderii din posibilitatea reunirii şi judecării împreună a cauzelor respective. S-a apreciat că, în această situaţie, pentru a se evita pronunţarea de hotărâri contradictorii, se va putea face aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC în sensul suspendării judecăţii cauzei a cărei dezlegare depinde, în tot sau în parte, de soluţia ce se va da în celălalt dosar.
Dacă pe vechiul cod, excepţia de conexitate putea fi invocată fie în faţa primei instanţe sesizate, fie în faţa instanţei sesizate ulterior, potrivit art. 139 alin. (2) NCPC, invocarea excepţiei se poate face numai în faţa instanţei ulterior sesizate. Competenţa de pronunţare a excepţiei se mută astfel de la instanţa sesizată prima dată la instanţa sesizată ulterior.
Conexarea poate fi făcută şi de judecător, chiar dacă părţile nu au cerut-o.
Raportat la dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza I NCPC, s-a reţinut, de asemenea, că, în cazul în care excepţia conexităţii este ridicată înaintea primei instanţe sesizate, având în vedere data înregistrării cererilor, aceasta o va respinge ca inadmisibilă, eventual, îndrumând părţile să solicite conexarea în fata celeilalte instante.
Aşa cum s-a arătat, neinvocarea excepţiei sau neconexarea nu atrage însă nulitatea absolută, deoarece judecătorul are drept de apreciere asupra existenţei cerinţelor conexării.
În cazul respingerii excepţiei, se pronunţă o încheiere interlocu-torie, ce poate fi atacată numai odată cu fondul.
În cazul admiterii excepţiei, se pronunţă tot o încheiere, ce poate fi atacată numai odată cu fondul; în acest caz, dosarul se va trimite:
- ca regulă, instanţei mai întâi învestite;
- cu acordul părţilor, altei instanţe dintre cele învestite;
- la instanţa competentă absolut, când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe.
Sintagma „instanţa ulterior sesizată se va pronunţa asupra excepţiei”, folosită de art. 139 alin. (2) NCPC, trebuie interpretată ca referindu-se la instanţa ulterior sesizată care va decide asupra excepţiei. Dacă excepţia este respinsă, această instanţă rămâne în continuare învestită cu judecata dosarului. în cazul în care este admisă excepţia şi părţile nu cer ca întrunirea să se facă înaintea ei, instanta învestită ulterior va trimite dosarul primei instanţe sesizate, fără ca aceasta din urmă să mai aibă vreun drept de apreciere asupra condiţiilor conexităţii.
Se arată că, „dacă în vechiul cod se putea susţine că încheierea de trimitere a dosarului nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de primire, întrucât instanţa de trimitere nu s-a pronunţat pe excepţie, ci doar a dispus administrativ îndreptarea dosarului spre instanţa mai întâi investită, în noul cod, odată ce instanţa care trimite dosarul a analizat şi s-a pronunţat asupra excepţiei, încheierea are un caracter obligatoriu pentru instanţa de primire, care nu va mai putea să analizeze din nou aceeaşi excepţie şi să pronunţe o soluţie contrară. încheierea interlocutorie a dobândit autoritate de lucru judecat provizorie, astfel că doar în căile de atac mai poate fi desfiintată”.
Dacă, în calea de atac, partea invocă faptul că măsura conexităţii a fost dispusă cu încălcarea cerinţelor art. 139 alin. (1) NCPC şi dovedeşte că, prin aceasta, i s-a adus o vătămare procesuală ce nu poate să fie înlăturată decât prin desfiinţarea încheierii, faţă de dispoziţiile art. 179 alin. (3) NCPC, potrivit cărora desfiinţarea unui act de procedură atrage şi desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare, înseamnă că va fi desfiinţată şi hotărârea finală.
Drept aspect de practică anterioară noului Cod, în cazul a două dosare, unul având ca obiect excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor unui act administrativ unilateral, iar celălalt vizând anularea aceloraşi dispoziţii ale actului respectiv, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 164 CPC, astfel că nu se poate dispune conexarea pricinilor. Apreciem că soluţia de mai sus se menţine şi în raport de prevederile noului Cod de procedură civilă şi ale Legii nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, aceasta având ca raţiune mai mult argumente de ordin material: dacă se conexează un dosar prin care se invocă pe cale directă nulitatea unui act administrativ cu un alt dosar în care se invocă excepţia de nelegalitate (deci, pe cale indirectă) a aceluiaşi act, atunci soluţia în cererea conexată având ca obiect excepţia de nelegalitate va deveni, în mod obligatoriu, aceea de inadmisibilitate; cu alte cuvinte, dacă se conexează două dosare, unul în care se invocă nulitatea pe cale de acţiune a unui act administrativ, iar celălalt în care se invocă nulitatea pe cale de excepţie a aceluiaşi act, se paralizează excepţia de nelegalitate prin inadmisibilitatea acesteia.
De asemenea, nu se poate dispune conexarea dosarului având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite pe cale de ordonanţă preşedinţială cu dosarul având ca obiect contestaţie la executare şi suspendare a executării silite pe durata soluţionării contestaţiei, pentru simplul motiv că prima cauză ar rămâne fără obiect dacă s-ar aştepta primul termen de judecată al contestaţiei la executare pentru a se discuta conexarea. în plus, însăşi raţiunea textului este aceea de judecare separată, în speţă, cu prioritate a dosarului având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite.
Pentru determinarea competenţei de soluţionare a cererilor conexate nu se va avea în vedere valoarea însumată a acestora, deoarece această competenţă a fost deja stabilită; prin aplicarea regulilor din art. 139 NCPC operează prorogarea de competenţă în privinţa cererii conexate, nefiind posibilă reevaluarea acestui aspect după conexare, conform art. 106 NCPC.
În ceea ce priveşte conexitatea internaţională, se aplică prevederile art. 1076 NCPC: „Când instanţa română este sesizată cu judecarea unei cereri, ea este competentă să judece şi cererea care este legată de cea dintâi printr-un raport atât de strâns, încât există interesul pentru cercetarea şi judecarea acestora în acelaşi timp, cu scopul de a evita soluţii care nu ar putea fi conciliate dacă cererile ar fi judecate separat.
excepția de conexitate, (art. 164 c.pr.civ.), se invocă atunci când două sau mai multe pricini se află pe rolul aceleiaşi instanţe sau la instanţe diferite, dar de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură, în scopul de a fi judecate împreună pentru o mai bună şi mai operativă soluţionare. Conexarea nu este obligatorie, va fi pusă în discuţie şi admisă sau respinsă de instanţă.
excepția de conexitate, conexitatea vizează situaţia în care două sau mai multe pricini diferite, aflate înaintea aceleiaşi instanţe sau în faţa unor instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sînt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, au între ele o strînsă legătură de obiect sau cauză.
Conexitatea, aşa cum este reglementată de art. 164 şi 165 c. pr. civ., reflectă preocuparea legiuitorului de a asigura o bună administrare a justiţiei, în sensul ca pricinile care au legătură între ele, să fie soluţionate, pe cît posibil, de aceeaşi instanţă, pentru elucidarea tuturor aspectelor într-o deplină concordanţa.
Spre deosebire de litispendenţă, unde, aşa cum am văzut, se cere o deplină identitate în ce priveşte părţile, obiectul şi cauza, în cazul conexităţii este suficient ca o singură parte să figureze în toate pricinile, şi între acestea din urmă să existe o strînsă legătură de obiect şi cauză. Cu alte cuvinte, în cazul litispendenţei este vorba în fapt de aceeaşi pricină cu care au fost sesizate mai multe instanţe, pe cînd în cazul conexităţii avem de-a face cu pricini deosebite.
Din cele expuse mai sus, rezultă că pentru a ne afla în prezenţa conexităţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) existenţa a două sau mai multe pricini la aceeaşi instanţă sau la instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună;
b) existenţa unei strînse legături de obiect şi cauză între ele.
Amintim cîteva cazuri de acţiuni conexe: cînd mai mulţi
reclamanţi în acţiuni deosebite, adresîndu-se unor instanţe diferite, cer de la acelaşi pîrît, acelaşi lucru, legătura care există în acest caz între ele fiind obiectul acţiunii; cînd vînzăto'rul cere
plata preţului, iar cumpărătorul cere rezoluţiunea vînzării, caz în care conexitatea izvorăşte din acelaşi raport juridic şi este evident faptul că cele două acţiuni vor trebui judecate împreună. De asemenea există conexitate între acţiunea prin care se ceflre împărţirea succesiunii între moştenitori şi acţiunea prin care se cere raportul donaţiilor sau reducţiunea liberalităţilor excesive; între acţiunea prin care un codebitor cere anularea unui contract de împrumut ipotecar pentru lipsă de consimţămînt şi acţiunea unui alt codebitor, care cere scoaterea de sub ipotecă a imobilului pe motiv de inalienabilitate; etc.
Faptul că există sau nu o strînsă legătură de obiect sau cauză între diferitele pricini, care să conducă la judecarea lor împreună, nu este determinat de legiuitor, fiind lăsat la aprecierea instanţei, care este chemată să stabilească dacă pentru o mai bună administrare a justiţiei este nevoie de întrunirea pricinilor la aceeaşi instanţă. Acest drept de apreciere nu este însă nelimitat, fiind supus controlului instanţelor superioare, mai ales că prin conexări abuzive de procese se aduce uneori atingere regulilor care guvernează competenta instanţelor judecătoreşti.
Conexitatea, ţinînd seama de faptul că vizează buna administrare a justiţiei, poate fi invocată de oricare din părţile din proces, şi chiar de către instanţă din oficiu, deşi s-au exprimat şi păreri că nu e cazul de a se asemăna conexitatea cu excepţiile de ordine publică, şi deci că ea ar putea fi invocată numai de părţile din proces, fără ca instanţa de judecată s-o poată pune din oficiu în discuţia părţilor.
În prezent însă, art. 164 alin. 2 c. pr. civ. prevede expres că întrunirea pricinilor poate fi făcută şi de judecător, chiar dacă părţile nu au cerut-o. Textul nu prevede însă momentul pînă la care această excepţie poate fi ridicată. Deşi în doctrina mai veche. În sprijinul acestei păreri se aduce argumentul că nici părţile şi nici judecătorii nu-şi pot da seama de la începutul procesului dacă există conexitatea între mai multe cereri aflate la mai multe instanţe, dezbaterile oferind prilejul cunoaşterii unor atare împrejurări.
Excepţia de conexitate se propune la instanţa cea din urmă sesizata, care, dacă o admite, va trimite pricina instanţei sesizate mai întîi, în vederea conexării. Această instanţă nu este însă legată de hotărîrea instanţei care i-a trimis pricina, normele ce reglementează conexitatea neavînd caracter imperativ, prima instanţă putînd să aprecieze dacă este cazul să coneveze pricinile, în caz contrar putînd retrimite pricina instanţei care s-a dezîmvestit.
După conexare, potrivit art. 165 c. pr. civ., instanţa la care pricinile s-au întrunit, constatînd că numai una din ele este în stare de judecată, poate dispune disjungerea acţiunilor conexate, dacă aceasta slujeşte mai bine interesului unei mai bune administrări a justiţiei. Şi instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia conexităţii poate, evident, aprecia dacă este cazul sau nu să trimită dosarul spre conexare, putînd respinge excepţia chiar în cazul cînd constată că pricinile sînt conexe, bunăoară, în cazul în care ea este instanţa mai înaintată în administrarea probelor sau cînd în faţa sa se află cererea principală.
Am arătat că, de regulă, ca urmare a admiterii excepţiei de conexitate, dosarul se trimite instanţei mai întîi învestite, art. 164 alin. 3 prevăzînd însă şi posibilitatea trimiterii dosarului la una din celelalte instanţe, dacă părţile o cer de comun acord. Cînd însă una din pricini este de competenţă unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea pricinilor se va face la acea instanţă, întrucît prin excepţia conexităţii nu se poate aduce atingerea regulilor de competenţă absolută (art. 164 alin. 4 c. pr. civ.).
Efectul admiterii excepţiei de conexitate fiind declinatoriu şi constînd în trimiterea pricinii la o altă instanţă, implicit are loc o prorogare legală de competenţă, care operează, potrivit art. 164 c. pr. civ., în favoarea instanţei mai întîi învestite, părţile avînd totuşi latitudinea ca prin înţelegerea lor să stabilească întrunirea pricinilor la cealaltă instanţă. Prin aceasta, aşa cum am arătat, nu se poate aduce atingere regulilor de competenţă absolută. în această ordine de idei, arătăm că în practica judi
ciară s-a pus problema dacă poate opera prorogarea legală de competenţă atunci cînd cererile conexe nu sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Răspunsul este că atît instituţia prorogării de competenţă cît şi aceea a conexităţii servesc cerinţelor unei cît mai bune administrări a justiţiei, astfel că prin aplicarea dispoziţiilor legale care le reglementează nu se va putea în nici un caz aduce atingere regulilor imperative privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti.
Problema s-a pus în legătură cu unele cereri conexe judecate de instanţele judecătoreşti, deşi unele erau de competenţa Arbitrajului de stat. Tribunalul Suprem a elucidat problema.
Tot astfel, Tribunalul Suprem a statuat că, în cazul în care între acţiunea principală şi o cerere de intervenţie există o legătură de conexitate, fapt cc impune judecarca acesteia deodată cu acţiunea principală, nu este necesară efectuarea procedurii prealabile de împăciuire în faţa comisiei de judecată indiferent de valoarea obiectului cererii.
