Executarea hotărârilor penale
| Comentarii |
|
executarea hotărârilor penale - activitatea desfăşurată de organele judiciare şi administrative pentru a aduce la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în hotărârile penale definitive.
executarea hotărîrilor penale, activitatea desfăşurată de organele judiciare şi administrative în scopul aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse in hotărîrile penale definitive. Regulile după care are loc e.h.p. sînt cuprinse în Titlul III al părţii speciale a Codului de procedură penală. Aceste reguli se referă la punerea în executare a pedepsei închisorii (art. 420—424, C.p.p.), a pedepselor complementare (art. 426—428, C.p.p.), a pedepsei amenzii (art. 425, C.p.p.), a măsurilor de siguranţă (art. 429—439, C.p.p.), a dispoziţiilor privind înlocuirea răspunderii penale (art. 440—441, C.p.p.), a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute în art. 181 din Codul penal (art. 4411, C.p.p.), a amenzii judiciare si a cheltuielilor judiciare avansate de stat (art. 442 — 443, C.p.p.), a dispoziţiilor civile din hotărîrea penală (art. 444 — 446, C.p.p.).
executarea hotărârilor penale, procesul penal ca activitate judiciară este structurat pe trei faze, expres reglementate de legiuitor, respectiv: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârii penale. Procesul penal în ansamblul său a fost gândit de legiuitorul român după modelele europene de drept, ca reprezentând acel „spaţiu” în care se combate fenomenul de infracţionalitate, judecarea şi tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, într-o manieră prin care să se realizeze atât funcţia coercitivă, cât şi preventiv-educativă a legii penale. Astfel, ori de câte ori se săvârşeşte o faptă penală, cel găsit vinovat de instanţele penale printr-o hotărâre definitivă trebuie să suporte constrângerea pedepsei, care se realizează în ultima etapă a procesului penal, respectiv în faza de executare a hotărârii penale definitive.
Fiind o fază distinctă a procesului penal român, aceasta are un obiect generic al activităţii desfăşurate distinct de obiectul pe care îl urmăreşte activitatea de urmărire penală sau activitatea de cercetare judecătorească, pentru că realizarea legii penale şi a justiţiei presupune punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor şi sancţiunilor pe care le conţine hotărârea penală prin care s-a soluţionat definitiv raportul de conflict.
Faza de executare a hotărârii penale reglementează astfel toate acele dispoziţii procedurale penale care consacră modalităţile efective prin care se aduce la îndeplinire o hotărâre penală, indiferent dacă aceasta stabileşte pedepse privative de libertate, amenzi penale, măsuri de siguranţă, cheltuieli judiciare, sancţiuni civile etc., dar şi incidente legate de executare, cum ar fi: întreruperea executării penale, suspendarea, amânarea executării penale etc., cu toate implicaţiile legale ce derivă.
Dispoziţiile legale privind faza de executare ca etapă distinctă, de maximă importanţă a procesului penal român sunt reglementate de legiuitor în Titlul III din Partea specială a Codului de procedură penală român, intitulat „Executarea hotărârilor penale”-art. 415-464.
Trebuie amintit faptul că principiul legalităţii care guvernează faza de urmărire penală şi cea de judecată reprezintă un imperativ al etapei executării hotărârii (alături de celelalte principii de drept), prin prisma consecinţelor juridice care se nasc în planul drepturilor şi libertăţilor individului sau al bunurilor acestuia. Singurul temei al activităţii de executare trebuie să îl reprezinte o hotărâre judecătorească definitivă (sentinţă, decizie) prin care s-a soluţionat în mod legal procesul penal, în care s-au clarificat toate aspectele legate de latura penală şi de latura civilă a cauzei.
Orice încălcări ale principiului legalităţii în faza de executare reprezintă grave abuzuri de drept ale statului prin organele sale de executare, putând atrage sancţiuni cu incidenţă penală sau condamnări internaţionale pentru violarea drepturilor şi intereselor cetătenilor.
De asemenea, faza executării hotărârii trebuie să fie caracterizată şi de respectarea altor reguli:
- oficialitatea - presupune faptul că actele de executare a unei hotărâri definitive se îndeplinesc din oficiu, fără să fie condiţionate de vreo altă manifestare de voinţă din partea inculpatului sau a părţii vătămate; organele jurisdicţionale implicate în procesul de executare a unei hotărâri penale definitive trebuie să fie active, să îşi dea „concursul” şi să urmărească prin mijloace procedurale finalizarea raportului de constrângere, prin aplicarea pedepsei legale de urgenţă şi cu precădere;
- obligativitatea - se referă Ia faptul că cele cuprinse într-o hotărâre penală definitivă trebuie aduse la îndeplinire în mod obligatoriu de instanţa de executare;
- executabiiitatea - derivă din împrejurarea că, odată ce s-a pronunţat o sancţiune penală cu caracter definitiv, aceasta trebuie adusă la îndeplinire, fiind practic expresia autorităţii de lucru judecat - res iudicata;
- caracterul jurisdicţional - se referă la faptul că desfăşurarea întregii activităţi de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti este condusă şi se află sub imperiul autorităţii de care se bucură instanţa de executare prin reprezentantul său -judecătorul delegat cu executarea;
- caracterul neîntrerupt - activitatea de punere în executare a unei hotărâri penale definitive se caracterizează prin continuitate, adică prin aplicarea constantă şi neîntreruptă până la epuizarea sancţiunilor şi deplina realizare a dispozitivului hotărârii; doar în anumite împrejurări, expres şi limitativ reglementate de legiuitor, se poate dispune pe o perioadă limitată de timp amânarea sau întreruperea executării hotărârii.
Faza de executare a hotărârilor penale, ca etapă finală a procesului penal, presupune efectuarea unui complex de acte succesive şi coordonate, care sunt aduse la îndeplinire de către organele judiciare şi subiecţii procesuali învestiţi de lege pentru a îndeplini dispoziţiile cuprinse în hotărârea penală.
Astfel, dintre cele 3 faze ale procesului penal, faza de executare este cea care, practic, se desfăşoară după soluţionarea, printr-o hotărâre definitivă penală, a conflictului penal dedus judecării.
Pe cale de consecinţă, esenţială pentru demararea etapei de executare în cadrul procesului penal este pronunţarea unei hotărâri definitive. în acest sens, dispoziţiile art. 415 C. proc. pen. stipulează că „Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive”, în timp ce „Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta”.
Cu privire la momentul în care se poate considera că o hotărâre penală are caracter definitiv, trebuie făcute anumite precizări, raportat la dispoziţiile legale instituite de legiuitorul român prin art. 416, art. 416' şi art. 417 C. proc. pen.
în ceea ce priveşte hotărârile primei instanţe, acestea dobândesc caracter definitiv după cum urmează:
a) dacă hotărârea nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel sau cu recurs, la data pronunţării;
b) dacă hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu apel, dar nu s-a declarat apel în termen sau când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului, hotărârea este definitivă la data expirării termenului de apel; dacă apelul declarat a fost retras după expirarea termenului de apel, hotărârea este definitivă la data retragerii apelului;
c) dacă apelul a fost respins sau dacă hotărârea nu este susceptibilă de apel, ci numai de recurs, când nu s-a declarat recurs în termen sau dacă recursul a fost retras înăuntrul termenului, hotărârea este definitivă la data expirării termenului de recurs; în cazul în care retragerea recursului s-a realizat după expirarea termenului de recurs, hotărârea dobândeşte caracter definitiv la data retragerii recursului;
d) dacă s-a declarat recurs împotriva unei hotărâri nesupuse apelului sau împotriva unei hotărâri prin care apelul a fost respins, hotărârea dobândeşte caracter definitiv la data pronunţării hotărârii din recurs.
în ceea ce priveşte momentul la care hotărârea instanţei de apel dobândeşte caracter definitiv, distincţiile sunt reglementate de legiuitor în art. 4161 C. proc. pen.:
a) în ipoteza în care hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel, apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în cauză sau, chiar dacă s-a declarat recurs, acesta a fost retras înăuntrul termenului de recurs, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă Ia data expirării termenului de recurs; în cazul în care retragerea recursului declarat împotriva hotărârilor anterior menţionate s-a realizat după expirarea termenului de recurs, hotărârea este definitivă la data retragerii recursului;
b) în ipoteza în care s-a respins recursul declarat împotriva unei hotărâri prin care a fost admis apelul fără trimitere spre rejudecare, hotărârea instanţei de apel este definitivă la data la care s-a pronunţat hotărârea prin care s-a respins recursul.
Dispoziţiile art. 417 C. proc. pen. stabilesc momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de recurs, stipulând că acesta este reprezentat de data pronunţării
hotărârii instantei de recurs atunci când:
- recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără a se dispune rejudecarea;
- cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;
- cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.
Dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, în Capitolul I al Titlului III din Partea specială, acele norme comune (cu caracter general) care privesc faza de executare a hotărârilor penale, o importanţă deosebită având dispoziţiile referitoare la organele judiciare implicate în această etapă.
Astfel, dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că „Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în executare de către prima instanţă de judecată”. în ipoteza în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat cauza în primă instanţă, hotărârea pronunţată de aceasta va fi pusă în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti.
Raţiunea pentru care legiuitorul român a prevăzut că instanţa de executare a unei hotărâri penale definitive este prima instanţă de judecată derivă din împrejurarea că, indiferent de ciclul procesual în care hotărârea penală dobândeşte caracter definitiv (ca urmare a neexercitării sau epuizării prin soluţionare a căilor de atac), judecata în primă instanţă este o etapă procesuală obligatorie tuturor cauzelor penale,
instanţa de fond fiind iniţial cea învestită să soluţioneze conflictul penal rezultat în urma săvârşirii unei infracţiuni.
De asemenea, legiuitorul a prevăzut, pentru punerea în executare a hotărârii penale definitive în condiţii de maximă operativitate, că, în ipoteza în care hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare (instanţa de apel sau instanţa de recurs), aceasta are obligaţia de a trimite de îndată (în ziua pronunţării hotărârii) un extras al hotărârii care să conţină toate datele necesare pentru punerea în executare. în aceste condiţii (în special în situaţiile în care hotărârea penală definitivă aplică o pedeapsă privativă de libertate), se înlătură orice riscuri ce ar putea rezulta din întârzierea executării dispoziţiilor hotărârii penale definitive.
Instanţa de executare are atribuţii, ca organ jurisdicţional special, de a iniţia procedura de executare a hotărârii penale definitive cu privire la care are competenţă legală, respectiv de a dispune punerea în executare a dispozitivului acesteia, cu toate măsurile legale pe care le impune executarea hotărârii penale. Totuşi, executarea hotărârii penale definitive nu se realizează de instanţa de executare în complet de judecată, ci de către un judecător delegat cu executarea, care dispune executarea şi luarea tuturor măsurilor necesare pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de executare.
Dispoziţiile art. 419 alin. (2) C. proc. pen. prevăd faptul că, „dacă cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate sesiza instanţa de executare (..)” (s.n.). în aceste condiţii, apreciem că judecătorul delegat cu executarea are posibilitatea el însuşi de a clarifica singur situaţiile legate de nelămuriri sau împiedicări la executare şi, doar în situaţiile în care apreciază că este nevoie imperativă, ar trebui să sesizeze instanţa de executare pentru clarificare, aprecierea făcând-o faţă de formularea folosită de legiuitor - verbul „poate" se referă la un drept de opţiune pe care îl are judecătorul delegat, şi nicidecum la o obligaţie din partea acestuia de a sesiza instanţa de executare pentru lămurirea oricăror incidente ce derivă din activitatea de executare a hotărârii penale definitive.
Toate dispoziţiile date de judecătorul delegat cu executarea, precum şi toate actele efectuate de acesta sunt realizate în numele instanţei de executare, pentru că el acţionează în numele instanţei de executare, în baza unui mandat (delegaţie specială) ce vizează efectuarea tuturor actelor necesare executării hotărârii penale. Acesta trebuie să acţioneze în condiţii de legalitate, profesionalism şi operativitate, pentru realizarea interesului unei bune justiţii penale.
executarea dispoziţiilor civile din hotărâre - activitate procesuală prin care se pun în aplicare dispoziţiile hotărârii instanţei cu privire la latura civilă a cauzei.
executarea ordinului legii sau a comenzii autorităţii legitime - în legislaţia penală anterioară, cauză care înlătura răspunderea penală pentru fapta impusă sau autorizată de lege şi executată în condiţiile ei ori săvârşită în virtutea unui ordin de serviciu, de către organul competent, dacă acel ordin era dat în forme legale de autoritatea competentă şi dacă nu avea caracter vădit ilegal.
