Excepţie de necompetenţă

Dicționar juridic (DEX)

excepţie de necompetenţă - modalitate procesuală prin care părţile sau procurorul pot invoca lipsa de competenţă a unui organ judiciar. Excepţie de necompetenţă materială şi cea după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. Excepţie de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 39 C. proc. pen.).

excepţie de necompetenţă, mijloc procesual prin care se tinde ca un organ judiciar să se declare necompetent şi să trimită cauza, în vederea soluţionării, organului judiciar competent. E. de n. poate fi ridicată de procuror, de oricare dintre părţi sau pusă în discuţia părţilor din oficiu. E. de n. materială şi cea după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, pînă la pronunţarea hotăririi definitive. E. de n. teritorială poate fi ridicată numai pînă la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 39, C.p.p.).

excepția de necompetență, este mijlocul procesual prin care se pune în discuţie competenţa instanţei investită cu judecarea cauzei. Excepţia de necompetenţă este prevăzută în reglementarea art. 158-160 c. pr. civilă şi se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul absolut sau relativ al competenţei, deci după cum norma de competenţă ce se pretinde că a fost încălcată este

imperativă sau dispozitivă.

excepția de necompetență, 1. Necesitatea şi importanţa respectării regulilor privind competenţa 2. Definirea noţiunii de necompetenţă 3. Necompetenţă absolută şi necompetenţă relativă 4. Determinarea caracterului normelor de competenţă 5. Cine poate invoca excepţia de necompetenţă? 6. Condiţiile în care se poate invoca excepţia de necompetenţă 7. Modul de rezolvare a excepţiei de necompetenţă 8. Consecinţele admiterii excepţiei de necompetenţă

1. Necesitatea şi importanţa respectării regulilor privind competenţa

Statul socialist este instrumentul principal prin care se înfăptuieşte conducerea conştientă a întregului proces de organizare şi dezvoltare economico-socială a ţării, pe baza cunoaşterii legilor obiective de dezvoltare a societăţii. în realizarea importantelor sale funcţii, statul socialist foloseşte numeroase organe şi instituţii de stat a căror organizare şi atribuţii sînt determinate

prin lege. Stabilirea în concret a sarcinilor ce revin fiecărei categorii de organe, a mijloacelor lor de realizare, înlăturarea unor suprapuneri şi paralelisme în activitatea ce o desfăşoară, întărirea controlului şi răspunderii în îndeplinirea lor constituie tot atîtea garanţii ale unei intervenţii eficiente în viaţa socială şi, în ultimă analiză, în realizarea cu succes a înfăptuirii de către stat, sub conducerea partidului, a întregii opere de edificare a noii orînduiri sociale în România.

Realizarea principiului legalităţii socialiste este de neconceput fără determinarea strictă a competenţei tuturor organelor de stat cu activitate jurisdicţională. Importanţa instituţiei competenţei rezultă şi din faptul că instanţele judecătoreşti sînt amintite, prin înseşi dispoziţiile Constituţiei noastre, între organele care realizează forme fundamentale de activitate ale puterii de stat.

Nu mai puţin importantă este stabilirea competenţei de soluţionare în fiecare cauză în parte, părţile în litigiu neputînd, în principiu, prin propria lor voinţă, să determine care anume instanţă sau organ cu activitate jurisdicţională urmează să Ie soluţioneze pricina. Ar. 107 alin, 1 din Constituţie stabileşte dealţfel principiul potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti se determină prin lege.

Prin normele de competenţă se relevă democratismul orîn-duirii noastre socialiste, care a înlăturat şi în această materie orice privilegiu, competenţa de a soluţiona anumite pricini necu-noscînd excepţii în funcţie de calitatea persoanei, unicul criteriu care stă la baza stabilirii competenţei fiind asigurarea unei juste repartizări a sarcinilor între diferitele organe jurisdicţionale şi asigurarea respectării riguroase a legii.

Prin normele de competenţă se demonstrează preocuparea permanentă a statului nostru de a asigura apropierea justiţiei de popor. Acest lucru s-a realizat prin modificările succesive aduse Codului de procedură civilă după Eliberare, toate urmărind punerea justiţiei în slujba intereselor maselor muncitoare, făcînd-o accesibilă celor mulţi şi înlăturîndu-se în mare măsură formalismul şi caracterul greoi care domina vechea procedură civila.

în prezent, tocmai în realizarea concretă a acestor preocupări, judecătoriile, ca primă verigă a sistemului judiciar, au căderea să judece în primă instanţă toate pricinile, în afară de cele date prin lege în competenţa tribunalelor judeţene, iar în ultimă instanţă pricinile anume prevăzute prin lege. Mai mult,

o tot mai mare parte din litigii sînt date în competenţa comisiilor de judecată, organe obşteşti şi de jurisdicţie, organizate potrivit Legii nr. 59/1968, care încearcă împăcarea părţilor în anumite categorii de pricini, iar pe altele le pot soluţiona în fond.

2. Definirea noţiunii de necompetenţă

Necompetenţă este opusul noţiunii de competenţă. Putem deci defini necompetenţă ca fiind situaţia în care au fost încălcate regulile de competenţă statornicite de lege, prin sesizarea unei instanţe necompetente.

Excepţia de necompetenţă constituie mijlocul procedural prin care părţile participante Ia proces, precum şi procurorul, cer, în cazul sesizării unei instanţe necompetente, ca aceasta să se dese-sesizeze şi să-şi decline competenţa în favoarea instanţei competente.

în cazul necompetenţei absolute, excepţia de necompetenţă

poate fi invocată chiar şi de instanţă, din oficiu.

, este mai nimerit să vorbim despre o necompetenţă absolută şi una relativă, deoarece, pe de o parte, în faţa instanţelor judecătoreşti se ridică probleme din acest punct de vedere numai atunci cînd normele de competenţă au fost încălcate, deci în caz de necompetenţă, iar pe de altă parte, observăm că însuşi Codul de procedură civilă, în art. 159, consacrat acestei probleme, vorbeşte despre necompetenţă. De altfel, chiar autorii care folosesc noţiunea de competenţă absolută şi de competenţă relativă, la care ne-am referit mai sus, tratează în concret tot regulile necompetenţei absolute şi ale necompetenţei relative.

întotdeauna cînd instanţa de judecată este sesizată cu o acţiune care se consideră a nu fi de competenţa ei, se pune problema rezolvării mai multor chestiuni:

— in primul rînd, stabilirea sferei persoanelor participante la proces care pot invoca necompetenţă;

— în al doilea rînd, condiţiile şi formele procedurale în care necompetenţă poate fi invocată;

— în al treilea rînd, termenul în care necompetenţă poate fi invocată;

— în al patrulea rînd, cum va proceda instanţa pentru a soluţiona o astfel de cerere.

Trebuie observat că toate aceste aspecte se află într-o strînsă legătură, căci modul în care va proceda instanţa depinde de natura necompetenţei, de faptul dacă necompetenţă a fost sau nu invocată în faţa instanţei de fond, pe calea recursului, ori în faţa instanţei de recurs, sau chiar prin mijlocirea unor căi extraordinare de atac. Tot astfel, forma în care excepţia de necompetenţă poate fi ridicată depinde de natura necompetenţei, de faza procesuală în care se ridică, şi uneori de soluţia dată asupra excepţiei ridicate în faţa instanţei de fond. Determinarea instanţei care este chemată să se pronunţe asupra necompetenţei se face iarăşi în funcţie de calea folosită de parte pentru a invoca necompetenţă, de faza procesuală în care este ridicată, şi uneori de soluţia dată deja de către instanţa inferioară asupra incidentului ridicat. Cine anume poate să invoce necompetenţă depinde iarăşi de faptul dacă este vorba de necompetenţă relativă, sau de necompetenţă absolută.

Rezolvarea corectă a excepţiei de necompetenţă are întotdeauna, indiferent de calea procesuală folosită, o mare importanţă, întrucît litigiile asupra competenţei cauzează întîrzieri în soluţionarea procesului şi cheltuieli în plus.

Vedem, aşadar, că distincţia dintre necompetenţă absolută şi cea relativă are o mare importanţă practică; pentru aceste considerente şi avînd în vedere finalitatea pe care o urmărim în lucrarea de faţă, ne vom referi în cele ce urmează la regulile necompetenţei absolute şi ale necompetenţei relative.

3. Necompetenţă absolută şi necompetenţă relativă

Normele care reglementează competenţa pot să aibă un caracter imperativ sau, dimpotrivă, un caracter dispozitiv. Normele de competenţă imperativă au caracter obligatoriu pentru toţi,

inclusiv pentru instanţa de judecată. Părţile nu pot deroga prin convenţia lor de la normele de competenţă cu caracter imperativ, iar instanţa nu poate lua în considerare o atare convenţie.

Regulile necompetenţei absolute sînt următoarele:

a) Părţile nu pot, prin convenţia lor, să deroge de la regulile competenţei absolute, neputînd acoperi viciile acesteia prin voinţa lor expresă sau tacită.

b) Necompetenţă absolută poate fi invocată de oricare din părţile din proces, chiar de către reclamantul care a sesizat greşit instanţa prin acţiune.

c) Dacă părţile nu invocă necompetenţă absolută, ea poate fi ridicată de către instanţă din oficiu, aceasta fiind obligată să-şi decline competenţa, iar cînd procurorul participă la procesul civil, are şi el îndatorirea de a invoca această excepţie.

d) Excepţia de necompetenţă poate fi invocată în orice stare a procesului, atît în faţa instanţei de fond, cît şi a celei de recurs. O hotărîre definitivă dată cu încălcarea normelor imperative privind competenţa poate fi atacată pe calea contestaţiei în anulare, potrivit art. 317 pct. 2 c. pr. civ., dacă necompetenţă nu a putut fi invocată pe calea recursului.

Necompetenţă relativă are la bază următoarele reguli:

a) Părţile pot, prin convenţia lor expresă sau tacită, să deroge de la regulile de necompetenţă relativă, prorogînd competenţa instanţei.

b) Ea poate fi invocată numai de către partea în interesul căreia a fost creată, adică de către pîrît, la prima instanţă.

c) Instanţa de judecată nu poate ridica din oficiu excepţia

de necompetenţă relativă. în virtutea rolului ei activ, instanţa

va putea însă să atragă atenţia părţii interesate cu privire la dreptul său de a invoca necompetenţă instanţei.

d) Necompetenţă relativă poate fi ridicată numai prin întâmpinare sau la prima zi de înfăţişare. Evident, pîrîtul nu va putea invoca această excepţie prima oară în instanţa de recurs.

4. Determinarea caracterului normelor de competenţă

Am văzut, în cele de mai sus, importanţa deosebită pe care o are împărţirea normelor de competenţă în norme cu caracter imperativ şi norme cu caracter dispozitiv. Există un paralelism între caracterul competenţei şi natura necompetenţei, în sensul că încălcarea normelor de competenţă imperative duce la ne-competenţa absolută, iar încălcarea normelor dispozitive de competenţă duce la necompetenţa relativă. Tocmai pentru acest motiv se pune cu necesitate problema modului de determinare a caracterului normelor de competenţă, în vederea stabilirii naturii necompetenţei, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

în general, normele dreptului procesual civil care au caracter imperativ sînt acelea care impun o anumită conduită prescriind reguli de procedură de la care nu se pot face derogări. Aceste norme sînt obligatorii atît pentru părţi cît şi pentru instanţă iar nerespectarea lor atrage sancţiuni absolute.

Caracterele specifice ale normelor imperative sînt următoarele:

a) Impunînd o anumită conduită, părţile nu pot prin convenţia lor să se abată de la ele. Nici instanţa judecătorească sau alte persoane care participă la proces nu au facultatea de a deroga de la prevederile legale care au acest caracter. O convenţie de derogare a părţilor de la normele cu caracter imperativ nu este valabilă nici cu încuviinţarea instanţei de judecată.

b) încălcarea normelor procesuale cu caracter imperativ atrage o sancţiune procedurală absolută: nulitatea absolută, ori decăderea.

c) Viciile unui act procedural efectuat cu încălcarea unei norme imperative nu pot fi acoperite prin voinţa expresă sau tacită a părţilor. Renunţarea unei părţi de a se prevala de încălcarea unei norme cu caracter imperativ nu este valabilă.

d) încălcarea unei norme imperative poate fi invocată de oricare din părţile din proces, chiar şi de partea care a săvîrşit încălcarea.

e) O încălcare a unei norme imperative poate fi invocată în orice stadiu al procesului, atît la instanţa defond cît şi direct în faţa instanţei de recurs. Prin exercitarea căilor extraordinare de atac, astfel de încălcări pot fi invocate chiar după rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.

Normele procesuale dispozitive sînt acelea care, deşi prevăd anumite reguli de conduită, permit totuşi părţilor să deroge de la ele, acţionînd altfel decît prevăd aceste norme. Caracterele lor specifice sînt următoarele:

a) Părţile au latitudinea să deroge de la prevederile lor, ceea

ce nu înseamnă însă o libertate absolută, fără nici o îngrădire. Derogările se pot săvîrşi numai în limitele ordinii de drept existente.

b) Dacă n-a intervenit o convenţie de derogare, încălcarea normelor cu caracter dispozitiv atrage o sancţiune procedurală relativă. Deci nici normele cu caracter dispozitiv nu sînt lipsite, în cazul încălcării lor, de orice sancţiune procedurală. Regulile dispozitive au deci un caracter supletiv, aplicîndu-se numai atunci cînd nu a intervenit o învoială a părţilor sau voinţa celui în favoarea căruia a fost edictată norma. Dacă n-a intervenit nici o convenţie a părţilor şi regula dispozitivă este totuşi încălcată, intervin sancţiuni, însă mai blînde decît în cazul normelor procedurale imperative.

c) Părţile au posibilitatea de a renunţa la dreptul de a se prevala de violarea normei procedurale dispozitive, putînd acoperi prin voinţa lor, expresă sau tacită, viciile unui act lovit de nulitate relativă.

d) încălcarea normelor dispozitive poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia norma a fost creiată.

e) Instanţa de judecată şi procurorul, ca parte alăturată, nu pot invoca nerespectarea normelor procedurale dispozitive. Instanţa de judecata, exercitîndu-şi rolul activ, va putea însă atrage atenţia părţii îndreptăţite în sensul de a invoca neregularitatea săvîrşită.

f) în ceea ce priveşte termenul în care încălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată, precizăm că aceasta se poate face numai prin întîmpinare, sau cel mai tîrziu la prima zi de înfăţişare. Dacă încălcarea normei dispozitive nu a fost invocată în termen, neregularitatea se acoperă, prezumîndu-se că cel care avea interesul să o ridice a renunţat.

Regulile aplicabile necompetenţei absolute, pe de o parte, şi necompetenţei relative, pe de alta, arătate de noi mai înainte, şi care constituie tot atîtea elemente de distincţie între ele, nu sînt altceva decît aplicarea în materia competenţei-necompetenţei a acestor reguli privind deosebirile existente între normele cu caracter imperativ şi cele cu caracter dispozitiv.

Dacă am amintit regulile de mai sus, care îndeobşte sînt cunoscute, am făcut-o întrucît în practică nu întotdeauna este uşor de determinat care anume norme procedurale au caracter imperativ şi care dispozitiv, cel mai adesea textele neprecizînd explicit natura normelor pe care le cuprind.

In materie de competenţă-necompetenţă, legiuitorul lămureşte această chestiune prin dispoziţiile art. 159 şi art. 19 c. pr. civ., modificate prin Decretul nr. 649 din 5 iulie 1967.

Art. 159 c. pr. civ., prevede că: „Necompetenţă este de ordine publică:

1. cînd pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;

2. cînd pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad;

3. cînd pricina este de competenţa altei instanţe şi părţile nu o pot înlătura".

Art. 19 prevede că: „Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decît acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16“.

Din analiza art. 159, pct. 1 rezultă că ne aflăm în prezenţa necompetenţei absolute în cazul în care instanţa judecătorească a fost sesizată deşi pricina este de competenţa organelor administraţiei de stat sau a celor obşteşti cu activitate jurisdicţională. Cu alte cuvinte, necompetenţă este absolută în toate cazurile cînd s-au încălcat normele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti, prin ele făcîndu-se delimitarea sferei de activitate a instanţelor judecătoreşti faţă de cea a altor organe, inclusiv a celor administrative sau obşteşti cu activitate jurisdicţională. Aceasta întrucît normele competenţei generale au caracter imperativ.

Precizăm că înainte de modificarea survenită prin Decretul nr. 649/1967, textul art. 159 c. pr. civ. avea o altă redactare, din interpretarea sa nerezultînd cu claritate faptul că toate normele care stabilesc competenţa generală a instanţelor judecătoreşti au un caracter imperativ, şi în consecinţă încălcarea lor duce la necompetenţă absolută.

în adevăr, la pct. 1, art. 159, c. pri. civ. prevedea că necom-petenţa este absolută „cînd pricina este de competenţa autorităţilor administrative sau a unei instanţe judecătoreşti mai mica în grad". Aşadar, din această formulare a textului rezulta că necompetenţă este absolută numai în cazul în care a fost sesizată cu judecarea pricinii o instanţă judecătorească, deşi cauza era de competenţa organelor administrative, nefiind incluse aici şi organele obşteşti cu activitate jurisdicţională. Practica judecătorească a fost nevoită, pe calea unei mai largi interpretări,

să suplinească neajunsul textului, considerînd că este vorba de necompetenţă absolută şi în cazul în care pricina este de competenţa altor organe de jurisdicţie, altele decît cele administrative, ori de cîte ori acestea nu fac parte din sistemul organelor judecătoreşti. în toate cazurile în care se încalcă normele competenţei generale a instanţelor judecătoreşti au deci aplicare regulile necompetenţei absolute arătate de noi mai sus.

Aşa cum rezultă din art. 159 pct. 2, necompetenţă este absolută şi atunci cînd pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad.

Prin această formulare s-a înlăturat de asemenea un neajuns al vechiului text, din care rezulta că necompetenţă este absolută numai atunci cînd pricina era de competenţa unei instanţe mai mici în grad. în consecinţă, în cazul în care o instanţă mai mică în grad sesizată cu o pricină de competenţa unei instanţe superioare, ea putea trece la soluţionarea ei. Textul a rămas însă fără obiect încă de la modificarea art. 2 c. pr. civ. prin Decretul nr. 334/1959, căci tribunalele regionale pierduseră orice competenţă materială de fond ca primă instanţă, şi în consecinţă textul nu mai avea aplicare. Tocmai aceste neajunsuri au fost înlăturate prin noua reglementare, actualmente în vigoare, potrivit căreia necompetenţă este absolută în toate cazurile în care pricina este de competenţa unei alte instanţe, indiferent dacă ea este inferioară sau superioară în grad. O judecătorie nu poate, aşadar, judeca o pricină de competenţa unui tribunal judeţean, şi nici invers.

în fine, pct. 3 al. art. 159, în coroborare cu prevederile art. 19 c. pr. civ., stabileşte regula potrivit căreia necompetenţă teritorială este absolută în cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16 c. pr. civ., adică în pricinile privind starea şi capacitatea

persoanelor.

Sfera noţiunii de necompetenţă absolută este mai largă decît aceea a noţiunii de necompetenţă materială, întrucît în noţiunea de necompetenţă absolută se cuprind atît încălcările normelor competenţei materiale şi generale, cît şi ale celei teritoriale excepţionale.

în cele de mai sus am expus regulile generale pentru determinarea caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor de competenţă şi, implicit, a caracterului absolut sau relativ al necompetenţei. Practica judecătorească a fost însă confruntată cu variate aspecte ale acestei chestiuni, diferitele cazuri de speţă ridicînd deseori probleme de interpretare nuanţată a textelor, ducînd în ultimă anlaliză, prin soluţiile adoptate, la elucidarea a numeroase probleme ce interesează deopotrivă teoria şi activitatea de aplicare a prevederilor legale. Intenţionăm din acest motiv să ne oprim în cele ce urmează asupra unora din soluţiile consacrate în această materie, de-a lungul anilor.

Normele care stabilesc competenţa în materie de divorţ au un caracter imperativ, şi-n consecinţă părţile nu pot deroga prin

convenţia lor de la aceste prevederi. Potrivit art. 607 c. pr. civ., competentă să soluţioneze cererea de divorţ este instanţa unde soţii au avut ultimul domiciliu. La stabilirea competenţei în procesele de divorţ nu interesează dacă soţii aveau consemnată mutaţia în buletinele de identitate, ci dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate. Acţiunea de divorţ urmează să fie soluţionată de către instanţa în circumscripţia căreia soţii au locuit în fapt.

în cazul în care, la data introducerii acţiunii de divorţ, nici unul din soţi nu domicilează în circumscripţia instanţei ultimului domiciliu comun, acţiunea este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia domiciliază pîrîtul. Deşi în acest caz se aplică regula generală în materie de competenţă teritorială, prevăzută de art. 5 c. pr. civ., ale cărei dispoziţii au un caracter dispozitiv, considerăm că prevederile art. 607 c. pr. civ., în sensul arătat, au un caracter imperativ, pricinile de acest fel vizînd starea persoanelor.

în procesele de divorţ, în măsura în care nu există o reglementare specială în tratatele respective, normele de competenţă prevăzute de legea română se aplică şi cetăţenilor străini care domiciliază sau îşi au reşedinţa în ţara noastră (art. 5 şi 607 c. pr. civ.).

Regulile referitoare la competenţa teritorială în procesele privind bunurile sînt, în principiu, de natură dispozitivă, iar încălcarea lor atrage necompetenţă relativă. în consecinţă, excepţia, nu poate fi ridicată decît de partea în interesul căreia a fost creată, adică, la prima instanţă, de către pîrît (art. 159 pct. 3 şi art. 19 c. pr. civ.).

Necompetenţă teritorială neavînd caracter imperativ, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să-şi decline din oficiu competenţa, ci numai la cererea părţilor. Aceasta constituie deosebirea faţă de necompetenţă materială cu caracter imperativ, care

poate fi invocată atît de părţi cît şi de instanţă din oficiu (art. 159 c. pr. civ.).

Competenţa teritorială prevăzută de art. 607 c. pr. civ. este specială şi derogatorie de Ia dreptul comun, fiind aplicabilă numai acţiunilor de divorţ, neputînd fi aplicată prin analogie altor acţiuni. In consecinţă, acţiunea pentru anularea căsătoriei trebuie introdusă la instanţa de judecată de la domiciliul pîrîtului, potrivit art. 5 c. pr. civ..

Potrivit art. 14 c. pr. civ., cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva celuilalt, sînt date în competenţa instanţei de la cel din urmă domiciliu al defunctului. Această dispoziţie, care reglementează situaţia litigiilor de ieşire din indiviziune, are precădere faţă de dispoziţiile art. 13 c. pr. civ., potrivit cărora litigiile care au ca obiect un imobil sînt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul, întrucît imobilul, ca bun singular, face parte din masa bunurilor succesorale iar lichidarea indiviziunii se face pentru toate aceste bunuri.

Prevederile art. 14 din Legea nr. 1/1967, potrivit cărora anumite categorii de acte administrative sînt exceptate de la controlul legalităţii lor de către instanţele judecătoreşti, au caracter imperativ, şi încălcarea lor duce la necompetenţă absolută, care poate fi ridicată în orice fază a procesului, de către toate părţile din proces, de către procuror şi de către instanţa de judecată din oficiu.

Regulile competenţei după valoarea obiectului litigiului au un caracter imperativ, iar încălcarea lor se poate invoca în orice fază a procesului, chiar şi din oficiu.

Prorogarea de competenţă nu poate să aibă loc împotriva regulilor imperative de competenţă. în consecinţă, în cazul în care judecarea cererii reconvenţionale intră în sfera de competenţă absolută a unei alte instanţe, disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală este obligatorie.

5. Cine poate invoca excepţia de necompetenţă?

Sfera persoanelor care pot invoca excepţia de necompetenţă este diferită, după cum este vorba de necompetenţă absolută sau de necompetenţă relativă. Atunci cînd s-au încălcat normele competenţei absolute, excepţia de necompetenţă poate fi ridicată de oricare din părţile din proces, de către procuror, dacă participă la procesul civiil, şi de asemenea de către instanţa de judecată din oficiu, care după ce o pune în discuţia părţilor, este obligată să-şi decline competenţa din oficiu, în favoarea instanţei competente. Mai mult, o atare încălcare a normelor de competenţă absolută poate fi invocată chiar de reclamantul care a sesizat instanţa necompetentă.

Invocarea necompetenţei relative, determinată de caracterul dispozitiv al normei de competenţă, nu se poate face decît de către pîrîtul din proces, întrucît aceste norme sînt edictate în favoarea sa; j>e cale de consecinţă, el este singurul în drept să aprecieze daca este cazul sau nu să o facă. Potrivit art. 158 alin. ultim, c. pr. civ., reclamantul care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declinarea comlpetenţei, prezu-mîndu-se că şi-a manifestat voinţa de a se judeca la o instanţă necompetentă, iar dacă pîrîtul — care este în drept să obiecteze — acceptă judecata Ia instanţa sesizată înseamnă că a achiesat, sub aspectul competenţei, la cererea reclamantului. Procurorul, dacă participă la proces, nu poate cere declinarea competenţei într-un astfel de caz, fiind ţinut de caracterul dispozitiv al normei de comlpetenţă. în virtutea rolului ei activ, instanţa de

judecată poate însă învedera pîrîtului că are dreptul să ceară declinarea competenţei.

în ce priveşte terţele persoane participante la proces, inter-venientul principal sau accesoriu, întrucît nu este parte chemată în proces şi avînd obligaţia, în temeiul art. 53 c. pr. civ., de a lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, nu poate invoca necompetenţă relativă a instanţei investite cu acţiunea principală. Ţinînd cont că potrivit art. 58 c. pr. civ., în_ cazul intervenţiei forţate, cel chemat în judecată dobîndeşte calitatea de intervenient principal, soluţia este aceeaşi, cu atît mai mult cu cît asupra intervenţiei forţate se prorogă competenţa instanţei.

în cazul chemării în garanţie, dacă cererca de chemare în garanţie a făcut-o reclamantul, întrucît cel chemat în garanţie se substituie în drepturile procesuale ale reclamantului, considerăm că el nu poate invoca excepţia de necompetenţă relativă în legătură cu acţiunea principală. El va putea însă să ia în discuţie problema competenţei în raport cu cererea accesorie. Dacă chemarea în garanţie a fost făcută de către pîrît, garantul care în proces îl apără pe acesta, răspunzînd împreună cu el de urmările acţiunii principale, va putea cere, în caz de necompetenţă relativă, declinarea competenţei în favoarea instanţei competente. De asemenea, în cazul indicării titularului dreptului, dacă cel arătat ca fiind titular al dreptului recunoaşte susţinerile pîrîtului, el va putea, luînd locul pîrîtului în proces, care este scos din judecată, potnivit art. 66 c. pr. civ., să invoce necompetenţă relativă a instanţei.

Art. 158 alin. final c. pr. civ. prevede că atunci cînd ne-competenţa nu este de ordine publică, fiind deci o necompetenţă relativă, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu poate cere declinarea competenţei, întrucît ea şi-a manifestat voinţa prin sesizarea instanţei, iar necompetenţă relativă se poate acoperi, spre deosebire de necompetenţă absolută.

6. Condiţiile în care se poate invoca excepţia de necompetenţă

Condiţiile în care se invocă şi se rezolvă excepţia de necompetenţă sînt reglementate de art. 158 c. pr. civ. Potrivit acestui text, „cînd în faţa instanţei se pune în discuţie competenţa aces

teia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent ..

Instanţa de judecată are, aşadar, obligaţia de a stabili care anume instanţă sau organ cu activitate jurisdicţională are competenţa de a soluţiona pricina atunci cînd „se pune în discuţie competenţa sa de către pîrît". Cu alte cuvinte, părţile sînt acelea care invocă necompetenţă, instanţa putînd din oficiu să o facă numai în cazul necompetenţei absolute.

Textul vorbeşte de obligaţia instanţei de a stabili cine este competent să soluţioneze pricina pentru a sublinia faptul că o dată problema competenţei ridicată, instanţa trebuie să stabilească organul competent, iar partea nu are obligaţia de a arăta — aşa cum prevedea art. 158 alin. 1 înainte de modificarea sa prin Decretul nr. 649/1967 — care este instanţa competentă.

în consecinţă, de regulă părţile sînt acelea care, pe calea excepţiei de necompetenţă, semnalează încălcările prevederilor legale privind competenţa, acest drept avîndu-1 şi procurorul, iar instanţa, odată sesizată, are obligaţia de a hotărî dacă este competentă să soluţioneze acea pricină sau nu.

Ridicînd excepţia de necompetenţă, pîrîtul, care dealtfel o invocă cel mai adesea — reclamantul, după ce a sesizat instanţa, neavînd acest drept decît în caz de necompetenţă absolută — poate cere instanţei să-şi decline competenţa în favoarea unei alte instanţe de judecată sau a unui alt organ cu activitate jurisdicţională.

în cazul necompetenţei relative, pîrîtul, procurorul sau terţele persoane chemate în proces pot invoca necompetenţă potrivit art. 136 c. pr. civ., prin întîmpinare sau la prima zi de înfăţişare. în adevăr, art. 115 c. pr. civ. prevede, referindu-se la conţinutul întîmpinării, că în primul rînd ea trebuie să cuprindă excepţiile de procedură pe care pîrîtul le ridică la cererea reclamantului. Excepţia de necompetenţă va trebui invocată cu prioritate, căci în cazul în care a fost sesizată o instanţă necompetentă, ea nu are căderea să se pronunţe asupra celorlalte chestiuni ce formează obiectul procesului.

în cazul în care excepţia de necompetenţă relativă nu a fost ridicată prin întîmpinare, ea va putea fi ridicată la prima zi de înfăţişare, oral, în faţa instanţei. în atare situaţie, cu toate că art. 128 alin. 2 c. pr. civ. prevede că preşedintele dă mai întîi cuvîntul reclamantului şi pe urmă pîrîtului, ordinea luării cuvîn-tului va fi inversată, în sensul că pîrîtul va putea lua cuvîntul înaintea reclamantului, tocmai pentru a putea ridica excepţia.

Dealtfel, jprevederile art. 128 c. pr. civ., privind ordinea în care se da cuvîntul părţilor, nu au caracter imperativ.

Dacă acţiunea n-a fost comunicată pîrîtului, acesta este în drept să ridice excepţia de necompetenţă ratione loci, pînă la primul termen după comunicarea acţiunii, termenele anterioare neputînd fi încadrate în noţiunea de „primă zi de înfăţişare". Nefiind comunicată acţiunea, pîrîtul nu poate fi considerat în măsură să gună concluzii.

Dacă părţile interesate nu vor invoca necompetenţă relativă în aceste condiţii, operează sancţiunea decăderii, excepţia nepu-tîndu-se ridica mai tîrziu, în cursul judecăţii, prezumîndu-se că părţile interesate au renunţat tacit la dreptul de a o mai invoca.

Sub aspectul momentului cînd încălcarea normelor de competenţă cu caracter imperativ poate fi ridicată, arătăm că acest lucru se poate face în tot timpul procesului, atît în faţa instanţei de fond cît şi a celei de recurs. Necompetenţă absolută poate fi ridicată direct în faţa instanţei de recurs, chiar dacă ea n-a format obiect de discuţie în faţa instanţei de fond. Potrivit art. 317 pct. 2 c. pr. civ., se va putea cere anularea hotărîrii date cu încălcarea normelor imperative de competenţă şi pe calea contestaţiei în anulare. Dacă însă necompetenţă absolută a fost ridicată în cursul judecăţii pe cale de excepţie, dar excepţia a fost respinsă, această problemă nu va mai putea forma obiectul unei contestaţii în anulare.

Spre deosebire de necompetenţă absolută, necompetenţă relativă nu poate fi invocată direct în faţa instanţei de recurs, dacă n-a format obiect de discuţie la instanţa de fond, care să o fi respins.

În prezent, aşa cum am mai arătat, partea, potrivit prevederilor art. 159 c. pr. civ., nu mai are obligaţia legală de a arăta instanţa competentă, textul fiind modificat prin Decretul nr. 649/1967, în sensul că atunci cînd în faţa instanţei se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este aceea care are obligaţia de a stabili instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională competent.

În ce ne priveşte, considerăm că cele două prevederi, adică cea din alineatul 1 al art. 158 c. pr. civ. de dinainte de modificare şi cea din alineatul 1 al aceluiaşi text, aşa cum a fost modificat, puteau sta alături, neexistînd între ele nici o incompiatibilitate; dimpotrivă, ele completîndu-se reciproc în mod logic.

În adevăr, atunci cînd o parte ridică excepţia de necompetenţă, logic este să arate care anume instanţă de judecată sau organ al statului este competent, căci argumentarea excepţiei de necompetenţă nu se poate Face decît opunînd competenţei contestate a instanţei sesizate aceea a unei alte instanţe sau a unui alt organ jurisdicţional. Faptul de a nu indica corect instanţa sau organul competent nu avea nici înainte vreo consecinţă de ordin procedural, prevederea avînd un caracter de recomandare, astfel că această dispoziţie putea fi menţinută fără să se considere că s-ar impune în acest mod părţilor anumite obligaţii excesive.

Actuala prevedere legală din aliniatul 1 al art. 158 c. pr. civ., în sensul că instanţa sesizată are obligaţia de a stabili care instanţă sau organ cu activitate jurisdicţională sînt competente să soluţioneze pricina, este o completare logică la ceea ce şi vechiul text presupunea, în sensul că după ce partea a invocat necompetenţă, spunîndu-şi părerea în legătură cu instanţa sau organul la care pricina trebuie trimisă, instanţa de judecată era aceea care hotăra asupra acestei chestiuni. Aşadar, nici înainte de modificare, dacă partea a arătat la ce instanţă sau organ jurisdicţional trebuie trimisă pricina, acest lucru, evident, nu obliga instanţa de judecată sesizată, ea hotărînd asupra competenţei în plenitudinea atributelor conferite de lege, independent şi suveran.

Considerăm, în consecinţă, că de lege ferenda textul ar trebui să cuprindă ambele formulări, atît aceea din textul vechi cît şi aceea din cel nou, cele două prevederi avînd o continuitate logică.

7. Modul de rezolvare a excepţiei de necompetenţă

Instanţa sesizată cu judecarea acţiunii principale este îndrituită, potrivit regulii că judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei, conform art. 17 c. pr. civ., să soluţioneze şi excepţia de necompetenţă.

Potrivit art. 137 c. pr. civ., excepţia de necompetenţă, odată invocată, trebuie rezolvată de către instanţă înainte de a intra în cercetarea fondului pricinii. Unirea excepţiei cu fondul nu se

poate face — aşa cum prevede art. 137 alin. 2 c. pr. civ. — decît in cazul în care pentru rezolvarea ei este nevoie să se administreze probe în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Dacă totuşi instanţa de judecată, nerespectînd aceste norme, uneşte în mod nejustificat excepţia cu fondul, aceasta nu produce nici o consecinţă de ordin procedural faţă de părţi, care şi-au satisfăcut obligaţiile ce le reveneau prin invocarea excepţiei, putînd atrage doar sancţiuni de ordin disciplinar pentru judecători, întrucît aceste prevederi legale au un caracter de recomandare.

Aşa cum a precizat practica judiciară, instanţa de judecată este îndreptăţită să soluţioneze excepţia de necompetenţă, dacă s-a ridicat, sau să o pună în discuţie, dacă este vorba ,de necom-petenţa absolută, chiar dacă partea nu a fost citată cu această menţiune, Jn situaţia în care procedura de citare a ei a fost legal îndeplinită pentru termenul respectiv, deşi uneori instanţele judecătoreşti au considerat contrariul, ceea ce a făcut necesară intervenţia Tribunalului Suprem.

Dacă excepţia a fost admisă, instanţa de judecată, conside-rîndu-se necompetentă, urmează să pronunţe o hotărîre prin care se va dezînvesti de judecarea pricinii. Aşa cum prevede art. 159 al. 3 c. pr. civ., de îndată ce hotărîrea pronunţată rămîne definitivă, instanţa care s-a considerat necompetentă va trimite dosarul instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională.

în acest caz, spre deosebire de dreptul comun, termenul de recurs curge de la pronunţare, legiuitorul urmărind să nu treacă prea mult timp cu soluţionarea acestui incident, care oricum duce la o prelungire a judecăţii. Tot spre acest sfîrşit, art. 158 al. 4 prevede că trimiterea dosarului la instanţa competentă sau la dosarul jurisdicţional competent nu este împiedicată de exercitarea căii de atac a recursului de către partea care a obţinut, în urma cererii sale, declinarea competenţei. Exercitarea căii de atac a recursului într-o atare situaţie vădeşte reaua-credinţă, care urmăreşte tergiversarea judecăţii, atitudine ce nu putea fi încurajată de legiuitor.

Aşadar, instanţa de judecată pronunţă o hotărîre prin care-şi declină competenţa, şi nu respinge acţiunea ca inadmisibilă, aşa cum uneori au procedat instanţele judecătoreşti.

Instanţa de judecată va pronunţa de asemenea declinarea competenţei şi în cazul în care, fiind vorba de litigii de muncă de competenţa comisiei de judecată, a organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă, partea s-a adresat direct instanţei de judecată. Judecătoria sesizată cu plînere împotriva hotărîrii pronunţate de comisia de judecată, daca constată că soluţionarea litigiului este de competenţa organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă, urmează de asemenea să-şi decline competenţa în favoarea acestor organe, după ce desfiinţează hotărîrea atacată.

Valoarea litigiului care trebuie avută în vedere la stabilirea competenţei este cea arătată de reclamant prin acţiune, potrivit art. 112 pct. 3, c. pr. civ., la stabilirea valorii urmînd să se ţină seama atît de pretenţiile pentru trecut cît şi de cele formulate pentru viitor.

Tribunalul Suprem a stabilit, într-o decizie de speţă, că „reducerea ulterioară a pretenţiilor în cursul procesului nu este de natură să modifice competenţa, ea dealtfel nici plata parţială". Susţinerea nu este întru totul exactă. într-adevăr, plata

parţială ulterioară introducerii acţiunii nu este de natura să atragă după sine modificarea competenţei, dar dacă se face o modificare a acţiunii cu respectarea prevederilor legale, valoarea care va determina competenţa instanţei sau a comisiei de judecată va fi aceea din acţiunea modificată, şi nu aceea din acţiunea iniţială. Dealtfel şi Tribunalul Suprem a revenit asupra problemei într-o altă decizie, arătînd că, în cazul în care a avut loc o modificare de acţiune cu respectarea dispoziţiilor legale, această împrejurare atrage modificarea competenţei.

Hotărîrea de declinare a competenţei, după ce a rămas definitivă, are autoritate de lucru judecat, la fel ca orice altă hotărîre judecătorească. Prin această hotărîre, aşa cum am arătat, instanţa, considerînd întemeiată excepţia de necompetenţă, o admite şi-şi declină competenţa în favoarea unei alte instanţe judecătoreşti _ sau a unui organ cu activitate jurisdicţională, dis-punînd trimiterea dosarului la acea instanţă sau la acel organ.

S-a pus problema dacă o astfel de hotărîre judecătorească îşi extinde efectul de lucru judecat şi cu privire la instanţa sau organul cărora, fiind considerate competente să soluţioneze pricina, lise trimite dosarul. Problema a fost rezolvată în sensul că hotărîrea declinatorie de competenţă nu are autoritate de lucru judecat decît cu privire la faptul că instanţa ce s-a dez-învestit este necompetentă, nu şi cu privire la competenţa instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională căruia i se trimite dosarul. Aceste din urmă organe au ele însele dreptul de a hotărî dacă sînt competente sau nu să soluţioneze acea pricină, întrucît, aşa cum prevede art. 158 al. 1, c. pr. civ., fiecare instanţă de judecată, odată sesizată cu judecarea unei cauze, are obligaţia, dar şi dreptul, de a stabili dacă este sau nu competentă. Un argument în acest sens ni-1 oferă şi faptul că în codul de procedură civilă e reglementată instituţia conflictelor de

competenţă, care nu s-ar putea justifica într-o altă concepţie a legiuitorului cu privire la această problemă.

Aşadar, dacă instanţa de judecată se consideră necompetentă, pronunţă o hotărîre de declinare a competenţei nu numai atunci cînd se invocă necompetenţă jurisdicţională, dar şi atunci cînd se invocă necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, pricina fiind de competenţa unui organ de stat sau obştesc, cu activitate jurisdicţională. Art. 158, al. 3 c. pr. civ. precizează că în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă, indiferent dacă este vorba de necompetenţă absolută sau de necompetenţă relativă, instanţa este obligată să trimită dosarul instanţei competente, înlăturîndu-se vechea practică a instanţelor care, în caz de necompetenţă absolută, respingeau acţiunea ca rău îndreptată, şi-şi decimau competenţa numai în cazul necompetenţei relative. în cazul în care cererea cu care au fost sesizate instanţele judecătoreşti este însă de competenţa unui alt organ al statului, fără activitate jurisdicţională, soluţia nu mai poate fi aceea a declinării competenţei, ci a respingerii acţiunii ca inadmisibilă, aceeaşi soluţie impunîaidu-se şi în cazul în care competenţa soluţionării unui litigiu cu elemente de extraneitate aparţine unui organ de jurisdicţie din alt stat.

Atunci cînd instanţa consideră neîntemeiată excepţia de ne-competenţa, o va respinge, declarîndu-se competentă, pronunţînd o încheiere interlocutorie şi nu o hotărîre, întrucît potrivit art. 225 al. 2 c. pr. civ., hotărîrile date de instanţă în cursul judecăţii poartă denumirea de încheieri, sentinţe fiind acelea prin care instanţele rezolvă fondul pricinii sau se dezînvestesc de judecata acesteia. împotriva unei asemenea încheieri, partea nemulţumită poate declara recurs, potrivit art. 158 al. 2, c. pr. civ., după pronunţarea hotărîrii asupra fondului.

Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost ridicată la instanţa de fond, ea va putea fi invocată pe calea recursului, a recursului extraordinar, sau — cum am mai arătat — pe calea contestaţiei în anulare, cu excepţia necompetenţei relative, care nefiind invocată la instanţa de fond, nu mai poate fi invocată direct în faţa instanţei de recurs. în adevăr, art. 304 pct. 2 c. pr. civ. prevede ca fiind un motiv de recurs împrejurarea că instanţa şi-a depăşit competenţa, aceeaşi împrejurare putînd constitui şi un temei al recursului extraordinar.

Dacă invocarea necompetenţei este considerată întemeiată, instanţa de recurs va proceda, potrivit art. 312 pct. 2 lit. b, al. 2 c. pr civ., dispunînd casarea sentinţei şi trimiţînd cauza spre judecare instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii.

înainte de modificarea art. 158 şi 312 c. pr. civ., prin Decretul nr. 649/1967, dacă pricina era de competenţa unui organ de stat sau obştesc cu activitate jurisdicţionala, şi nu de competenţa instanţelor judecătoreşti, modul de a proceda al instanţei de recurs era diferit de acela al instanţei de fond.

în temeiul art. 158 c. pr. civ. şi în interpretarea mai largă dată de practica judiciară, instanţa de fond îşi declină competenţa nu numai în cazul necompetenţei jurisdicţionale, dar şi în acela al necompetenţei generale. Instanţa de recurs însă, întrucît art. 312 c. pr. civ. prevedea încă soluţia încetării procesului,

în ipoteza în care pricina nu era de competenţa instanţelor judecătoreşti, pronunţa această din urmă soluţie.

în sfîrşit, cu privire la hotărîrile rămase definitive, dar date cu încălcarea normelor de competenţă, se poate folosi şi calea contestaţiei în anulare. în adevăr, potrivit, art. 317 pct. 2 c. pr. civ., hotărîrile rămase definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare cînd au fost date de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. în consecinţă, numai necompetenţă absolută poate fi invocată pe această cale extraordinară de atac. Dacă însă necompetenţă absolută a fost invocată, în cursul judecăţii, pe cale de excepţie, dar a fost respinsă, aceasta nu va mai putea .constitui motiv pentru o contestaţie în anulare.

Cu toate că necompetenţă absolută poate fi invocată oricînd în faţa instanţei de fond, în faţa instanţei de recurs, pe calea recursului extraordinar şi a contestaţiei în anulare, se poate în-tîmpla ca o hotărîre judecătorească dată cu încălcarea normelor imperative de competenţă să rămînă în vigoare, fără a fi desfiinţată prin vreuna din modalităţile admise de lege. In atare situaţie s-a pus întrebarea dacă necompetenţă absolută poate fi acoperită odată cu rămînerea definitivă a hotărîrii.

Răspunzînd la aceasta, literatura noastră juridică consideră că o hotărîre dată cu încălcarea normelor imperative de competenţă, de vreme ce necompetenţă absolută nu a fost ridicată nici de părţi, nici din oficiu de către instanţă, rămîne definitivă, are putere de lucru judecat, acoperindu-se astfel şi necompetenţă absolută.

Aşadar, în dreptul nostru nu a fost împărtăşită teza mai veche, exprimată în literatura juridică franceza, potrivit căreia o astfel de hotărîre judecătorească, dată cu încălcarea normelor de competenţă absolută, ar trebui considerată ca inexistentă şi deci nu ar avea nici o putere. Teoria „inexistenţei" hotărîrii pentru motive de necompetenţă absolută îşi are însă aplicare — socotim noi — în cazul în care hotărîrea ar fi pronunţată de un organ care nu desfăşoară o activitate jurisdicţională, situaţie în care o astfel de hotărîre nu poate produce vreun efect, căci în caz contrar s-ar ajunge la o încălcare de atribuţii şi competenţe între diferite organe ale statului, cu serioase repercusiuni pentru legalitatea şi ordinea de drept socialistă.

8. Consecinţele admiterii excepţiei de necompetenţă

Efectul admiterii excepţiei de necompetenţă, aşa cum rezultă din prevederile art. 158 al. 3 c. pr. civ., este acela aldezîn-vestirii instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională competent, excepţia de necompetenţă avînd, dacă este admisă, un efect declinatoriu.

Admisă fiind excepţia de necompetenţă şi dispunîndu-se declinarea competenţei, înseamnă că actele de procedură îndeplinite pînă la acel moment au fost săvîrşite de o instanţă necompetentă. Se naşte astfel întrebarea care va fi soarta lor viitoare în faţa instanţei la care s-a trimis dosarul?

întrebarea este legitimă, întrucît art. 105 al. 1 c. pr. civ. prevede că „actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sînt nule“, ceea ce înseamnă că, în acest caz, nulitatea actelor de procedură operează de drept, nefiind condiţionată de existenţa vreunei vătămări. Nu aceeaşi este situaţia în cazul actelor de procedură îndeplinite de funcţionarii judecătoreşti necompetenţi, care spre deosebire de soluţia consacrată de vechiul art. 735 c. pr. civ., vor fi declarate nule numai dacă prin ele s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura (art. 105, al. 2 c. pr. civ.).

Răspunsul la întrebare ni-1 oferă art. 106 c. pr. civ., potrivit căruia „în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămîn cîştigate judecăţii, şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decît pentru motive temeinice". Această dispoziţie este aplicabilă atît în situaţia declinării competenţei de către instanţa de fond ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă, cît şi în aceea în care prima instanţă a respins excepţia, iar instanţa de recurs a casat hotărîrea pentru necompetenţă. Aşadar, în acest caz, instanţa de trimitere va putea aplica prevederile art. 160 c. pr. civ..