Pedeapsa
| Comentarii |
|
pedeapsa, este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, al cărei scop este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.
pedeapsă - sancţiune juridică penală care are scopul de a reeduca pe cel căruia i se aplică, în sensul reintegrării sale în societate şi acela de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni. ~ principală - pedeapsă care îşi îndeplineşte rolul represiv şi educativ în mod de sine stătător, putând fi aplicată singură. Amenda se aplică, de regulă, alternativ cu pedeapsa închisorii. ~ complementară - pedeapsă pe care instanţa o aplică pentru a completa o pedeapsă principală. Pedeapsa complementară nu se aplică niciodată de sine stătător. Sunt pedepse complementare interzicerea unor drepturi şi degradarea militară. în trecut se mai putea aplica şi confiscarea averii parţială sau totală. ~ accesorie -sancţiune care însoţeşte de drept o pedeapsă principală, fară a fi nevoie să fie pronunţată de instanţă şi care constă în interzicerea tuturor acelor drepturi la care se referă pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei principale. ~ cu moartea - sancţiune care se aplica până în 1990 drept măsură excepţională pentru infracţiunile cele mai grave, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. ~ cu detenţiunea pe viaţă - sancţiune ce se aplică începând cu anul 1990 pentru cele mai grave dintre infracţiunile prevăzute de legea penală sau pentru variantele de pericol social deosebit de ridicat ale unora dintre infracţiuni. Este prevăzută în mod alternativ cu pedeapsa închisorii. ~ alternative -pedepse principale care se aplică în mod alternativ (de ex., închisoare sau amendă), la alegerea instanţei de judecată, în raport cu gradul de pericol al faptei şi al făptuitorului. ~privative de libertate - pedepse care constau în privarea de libertate a condamnatului. în Codul penal în vigoare pedepse privative de libertate sunt închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. ~ privativă de drepturi - pedeapsă care constă în privarea condamnatului de unele drepturi, anumite determinate. în Codul penal în vigoare pedepsele privative de drepturi sunt pedepse complementare. ~ corporală - pedepse care se execută asupra corpului condamnatului. în legiuirile vechi erau cunoscute: mustrarea, schingiuirea, bătaia. Legiuirile modeme, în majoritate, nu mai prevăd pedepse corporale (cu excepţia pedepsei cu moartea). ~pecuniară - pedeapsă care constă în plata unei sume de bani (amenda). ~ morală - pedeapsă care constă într-o dezaprobare a conduitei infractorului (de ex. mustrarea) ori în publicarea sau afişarea hotărârii de condamnare spre a fi cunoscută de opinia publică. ~ determinată - pedeapsă ale cărei limite sunt prevăzute chiar de lege, urmând ca instanţa, în cadrul acestor limite, să stabilească pedeapsa concretă. ~ nedeterminată - pedeapsă pentru care legea nu prevede nici o limită şi a cărei durată nu este determinată odată cu pronunţarea hotărârii, ci mai târziu, în raport cu comportarea condamnatului în timpul executării pedepsei, de către organele de executare. Legea noastră penală nu admite pedepse nedeterminate şi sentinţe nedeterminate. ~ co-recţională - pedeapsă prevăzută în codul penal anterior în caz de delict: închisoare corecţională de la o lună la 12 ani, detenţiune simplă de la o lună la 12 ani, amendă. ~ contravenţională - denumire folosită în Codul penal anterior pentru pedepse aplicate în cazul contravenţiilor: închisoarea poliţienească de la o zi la o lună şi amenda.
pedeapsă, noţiunea de pedeapsă este proprie dreptului penal, deşi o găsim utilizată şi în alte ramuri de drept sau în domeniul pedagogiei, eticii, religiei etc. Trebuie arătat însă că paleta de mijloace de sancţionare a celor care încalcă normele juridice penale este mai largă şi atât Codul penal, cât şi doctrina penală au îmbrăţişat noţiunea de sancţiuni penale, care cuprind şi pedepsele. Inventatorii termenului de pedeapsă au fost moraliştii şi teologii, care s-au remarcat prin crearea unor sancţiuni de toate categoriile, canoanele bisericii fiind o sursă de sancţiuni multiple, cu un specific propriu.
În prezent s-a cristalizat o disciplină - penologia - care se ocupă cu cercetarea rolului, funcţiilor, esenţei, scopului pedepsei, cu clasificarea pedepselor, cu normele de executare a acestora şi cu căile de sporire a eficienţei lor în combaterea infracţiunilor.
Pedepsele secolului XXI nu mai corespund cu filozofia secolelor anterioare. Pedeapsa cu moartea, supliciile, munca forţată, deportarea, recluziunea pe viaţă, închisoarea datornicilor au dispărut. Acestora le-au luat locul detenţiunea pe viaţă, zilele-amendă, executarea pedepsei în sisteme necarcerale. iertarea de pedeapsă etc.
Pedepsele trebuie să răspundă la două obiective:
a) prevenţia generală faţă de ceilalţi membrii ai societăţii, care vor fi intimidaţi şi astfel se vor abţine de la activităţi infracţionale îndreptate împotriva ordinii de drept, a societăţii în general;
b) prevenţia specială, în sensul că prin pedeapsă societatea se va asigura împotriva infractorului, care va fi oprit să repete actele ce constituie fapte prevăzute de legea penală, asigurându-se protecţia ei faţă de un element ostil.
Legislaţia penală modernă recunoaşte caracterul aflictiv al pedepsei. înlăturarea acestui caracter ar fi o utopie, o negare a realităţii, după cum susţinea profesorul V. Dongoroz. Caracterul cel mai pronunţat aflictiv îl au pedepsele principale.
Politica penală a statelor feudale era întemeiată pe principiul imputaţiunii, care consta în aplicarea sancţiunilor penale persoanelor şi lucrurilor, chiar când se putea stabili o relaţie obiectivă între fapta comisă şi aceste persoane vii sau lucruri şi uneori chiar morţi. Justiţia feudală a practicat sistemul imputaţiunii colective, când pentru fapta unei singure persoane, în afară de orice legături de ordin subiectiv sau obiectiv ale acesteia cu alte persoane, răspunderea penală intervenea pentru grupuri întregi.
Răspunderea penală limitată la persoana infractorului şi condiţionată a constituit dezideratul burgheziei liberare în Revoluţia franceză şi rezolvarea a fost adusă prin cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, în virtutea căreia răspunderea penală devine personală, limitată şi condiţionată.
Legislaţiile ulterioare momentului Revoluţiei franceze au adoptat principiul răspunderii penale în mod limitat şi condiţionat.
Acelaşi principiu a fost păstrat şi în legislaţia română, în sensul că orice persoană care a săvârşit o faptă ce constituie infracţiune urmează a fi adusă în faţa instanţelor de judecată pentru a răspunde din punct de vedere penal.
