Patrimoniu
| Comentarii |
|
patrimoniu, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice, ce pot fi evaluate în bani. Patrimoniul este o universalitate juridică, cuprinzând într-o unitate totalitatea drepturilor (activul) şi obligaţiilor (pasivul).
patrimoniu, 1. Introducere 2. Noţiunea de patrimoniu în legislaţia civilă. 3. Definiţia patrimoniului.
1. Introducere
Parte integrantă a ştiinţei dreptului, ştiinţa dreptului civil operează cu noţiuni din care ea însăşi este constituită. Analiza lor permite cunoaşterea şi dezvoltarea acestei importante ramuri a sistemului român de drept care este dreptul civil. Una dintre aceste noţiuni este şi aceea de patrimoniu.
în dreptul civil, noţiunea de patrimoniu are un sens tehnic şi precis, sens pe care ne propunem a-l determina în cele ce urmează. Dar, aşa cum se întâmplă adeseori, suntem în prezenţa unei noţiuni care, cu înţelesuri specifice, este întâlnită şi în alte ramuri ale dreptului. Bunăoară, în dreptul internaţional public se vorbeşte despre patrimoniul comun al umanităţii, ce are ca obiect marea liberă, precum şi resursele minerale, solide, lichide ori gazoase in situ, care se găsesc pe fundul mărilor sau în subsolul acestora, inclusiv nodulii polimetalici. Este evident că noţiunea de patrimoniu astfel folosită are în vedere totalitatea acestor resurse şi marea liberă, ele aparţinând întregii umanităţi.
în legislaţia noastră de drept civil s-au făcut şi se fac adeseori referiri la noţiunea de patrimoniu. Deşi vom reveni imediat asupra acestei probleme, trebuie să evidenţiem că, potrivit art. 31 alin. (1) NCC, situat în materia persoanelor, orice persoană fizică sau juridică este titulara unui patrimoniu, ce include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.
De asemenea, noţiunea de patrimoniu este utilizată în diverse acte normative speciale, prin care se determină regimul juridic al unor anumite categorii de bunuri, adoptate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 182 din 20 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţio-
nal mobil, republicată, dispune că ansamblul bunurilor ce reprezintă o mărturie şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie, precum şi toate elementele rezultate din interacţiunea, de-a lungul timpului, între factorii umani şi cei naturali, bunuri identificate ca atare, constituie patrimoniul cultural naţional, indiferent de regimul de proprietate asupra acestor bunuri.
Tot astfel, Legea muzeelor şi colecţiilor publice nr. 311 din 23 iulie 2003, republicată, prevede că patrimoniul muzeal este alcătuit din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial ale unui muzeu sau, după caz, ale colecţiilor publice, bunuri ce se pot afla în proprietate publică sau în proprietate privată [art. 8 alin. (1)]. Mai mult, art. 2 lit. b) din această din urmă lege dispune că ansamblul de bunuri culturale şi naturale, constituit în mod sistematic şi coerent de către persoane fizice sau juridice de drept public ori de drept privat, alcătuieşte o colecţie; în măsura în care colecţiile sunt accesibile publicului şi specialiştilor, indiferent de titularul dreptului de proprietate, şi reunesc bunuri semnificative prin valoarea lor artistică, documentară, istorică, ştiinţifică, culturală şi memorialistică, acestea sunt publice. De asemenea, colecţiile de astfel de bunuri aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat sunt colecţii private, ce pot fi accesibile publicului şi specialiştilor numai cu acordul deţinătorilor acestora (art. 3 din Legea nr. 311/2003, republicată).
Fără a face referire la o anumită ramură de drept, uneori, în legislaţia noastră o grupare de bunuri, de valori care au aceeaşi natură sau acelaşi regim juridic poate fi desemnată prin noţiunea de fond. Astfel, art. 1 din Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fondului funciar, republicată , cu modificările ulterioare, dispune că terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României.
Sau, potrivit art. 1 din Legea nr. 46 din 19 martie 2008 - Codul silvic, totalitatea pădurilor, terenurilor destinate împăduririlor, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional, care, potrivit art. 3 din acelaşi cod, este, după caz, proprietate publică sau privată şi reprezintă un bun de interes naţional.
Alteori, o grupare de bunuri care au aceeaşi natură sau acelaşi regim juridic poate fi desemnată prin noţiunea de domeniu. Spre exemplu, art. 4 din Legea fondului funciar prevede că terenurile pot face obiect al dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale ce au ca titulari persoane fizice sau juridice ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Din punctul de vedere al regimului juridic, terenurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991]. Dimpotrivă, terenurile din domeniul privat al statului sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 6 din Legea nr. 18/1991, republicată).
Aşadar, patrimoniu, colecţie, fond, domeniu sunt noţiuni care, în mod evident, evocă un ansamblu, o totalitate de bunuri. Totuşi, pe noi ne interesează noţiunea de patrimoniu. Care este punctul de plecare pentru a o putea defini astfel cum este ea specifică ştiinţei dreptului civil?
Răspunsul la această întrebare a fost dat de o manieră limpede şi precisă -aşa cum îi este întreaga operă ştiinţifică - de profesorul nostru şi al atâtor generaţii de studenţi Constantin Stătescu, cel care a ilustrat ani în şir cursurile de drept civil la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Continuând opera marilor săi înaintaşi - între care îi amintim aici pe profesorii Tr. lonaşcu, N. Ra-rincescu şi M. Eliescu -, profesorul Stătescu a insuflat pasiunea şi exigenţele şcolii de drept civil de la facultatea noastră şi celor care fac parte în prezent din elita cercetării juridice româneşti în materie. Nu putem decât să salutăm cu imensă satisfacţie cel puţin două depline reuşite recente: impresionantul tratat de drept civil privind drepturile reale, precum şi cartea din 2009 (actualizată în 2013) consacrată aceleiaşi materii ale profesorului Valeriu Stoica şi cursul universitar în materie, în mai multe ediţii, al profesorului Eugen Chelaru de la Universitatea din Piteşti.
în concepţia profesorului Stătescu, ştiinţa dreptului civil are ca obiect, în ultimă analiză, cercetarea raportului juridic civil ca relaţie socială reglementată de norma juridică civilă, privit în elementele sale structurale: subiecte, conţinut, obiect. Conţinutul raportului juridic civil este dat de drepturile subiective şi obligaţiile corelative care aparţin subiecţilor raportului juridic civil. Se ştie că drepturile subiective şi obligaţiile corelative pot fi patrimoniale, adică au un conţinut economic, şi personal-nepatrimoniale, care nu au un asemenea conţinut.
în principiu, drepturile personal-nepatrimoniale privesc subiectele raportului juridic civil şi, de aceea, sunt cercetate legate de acestea, fără a fi însă astfel epuizate. Bunăoară, unele dintre drepturile personal-nepatrimoniale sunt avute în vedere şi în cadrul altor ramuri ale dreptului privat, cum ar fi dreptul familiei sau drepturile de creaţie intelectuală.
Pentru definirea noţiunii de patrimoniu este evident că ne interesează numai drepturile şi obligaţiile subiective care au o valoare economică, adică cele patrimoniale. Cercetarea drepturilor subiective patrimoniale şi a obligaţiilor corelative poate fi făcută însă în două moduri. Ele pot fi cercetate separat, unul câte unul, ca
aparţinând unui anumit subiect de drept, deci unui anumit titular. Ele pot fi drepturi reale sau drepturi de creanţă. Dar pot fi cercetate şi ca un ansamblu, ca o universalitate juridică ce aparţine unui subiect de drept, fără a mai avea în vedere identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligaţii în parte, conştienţi fiind că ansamblul este alcătuit din acestea.
Printr-o asemenea încercare de reunire a tuturor drepturilor subiective cu conţinut economic şi a obligaţiilor corelative ajungem la o noţiune care realizează sinteza lor, adică la noţiunea de patrimoniu.
2. Noţiunea de patrimoniu în legislaţia civilă.
în legislaţia civilă română nu a existat şi nu există o definiţie a noţiunii de patrimoniu. Redactorii Codului civil român de la 1864, în prezent abrogat, după modelul celui francez de la 1804, i-au acordat puţină importanţă. Nu este mai puţin adevărat că această noţiune nu îi era străină fostului Cod civil, care făcea referiri la ea implicit sau explicit.
Cea mai generală referire la noţiunea de patrimoniu - de o manieră implicită -era făcută în art. 1718 fostul C. civ., potrivit cu care „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare". Trimiterea pe care o făcea vechiul cod civil la toate bunurile ce aparţin debitorului, „prezente şi viitoare", cu care acesta garanta îndeplinirea obligaţiilor asumate faţă de creditorul său, avea în vedere totalitatea bunurilor acestuia, universalitatea lor, privită ca atare. Fostul Cod civil se referea explicit la această noţiune atunci când reglementa aşa-numita separaţie de patrimonii. Potrivit art. 781 fostul C. civ., creditorii unei persoane care a decedat puteau cere „separaţia patrimoniului defunctului de acela al eredelur, cu scopul de a nu se produce confuziunea - în sensul de reunire - între patrimoniul pe care l-a lăsat persoana decedată şi patrimoniul propriu al moştenitorului ei. Procedând astfel, adică separând - în mâinile succesorului - patrimoniul acestuia de cel al defunctului, creditorii succesorali urmăreau să se asigure că se vor putea îndestula din bunurile care au aparţinut defunctului, fără a fi în concurenţă cu propriii creditori ai moştenitorului. Dacă nu ar proceda astfel, adică dacă nu ar provoca - repetăm: în mâinile succesorului - separaţia de patrimonii, cele două mase patrimoniale având ca unic titular pe moştenitor - cea moştenită şi cea proprie - s-ar uni, şi-ar pierde identitatea, cu consecinţa pentru creditorii succesorali că vor veni în concurs cu creditorii proprii ai moştenitorului.
în fostul Cod civil, noţiunea de „separaţie de patrimonii” mai era întâlnită în art. 784 şi în art. 1743 din materia privilegiilor.
Mult mai numeroase sunt referirile la noţiunea de patrimoniu în sensul ei tehnic de drept civil în legislaţia civilă adoptată în ţara noastră după anul 1950, în special cea din ultimii ani, prin care au fost reglementate organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, societăţilor cooperative, a unor categorii de subiecte de drept public, cum sunt unităţile administrativ-teritoriale, ori de drept privat, precum asociaţiile cu scop lucrativ şi fundaţiile, a organizaţiilor profesionale ale profesiilor liberale autorizate, precum avocaţii, medicii, arhitecţii, executorii judecătoreşti, notarii publici etc., în reglementările aplicabile regimului juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi cel al agenţilor economici, întreprinderi individuale şi de familie. Nu vom insista asupra acestor reglementări, ele pot fi consultate cu uşurinţă în diverse moduri.
în chip firesc, pe baza dezvoltărilor din literatura juridică, în special cea din a doua jumătate a secolului trecut şi din primele două decenii ale acestuia, precum şi prin luarea în considerare a normelor în materie din diverse acte normative ale legislaţiei noastre civile, chiar fără a fi definită ca atare, noţiunea de patrimoniu este mult mai „prezentă" în dispoziţiile noului Cod civil român. Astfel, Titlul I consacrat unor dispoziţii generale din Cartea I ce reglementează materia persoanelor cuprinde trei articole - art. 31 -33 - extrem de importante, de natură a contura atât conţinutul noţiunii de patrimoniu, cât şi, aşa cum vom arăta mai departe, caracterele sale juridice.
După ce în primul alineat al art. 31 NCC se arată că orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu care cuprinde toate drepturile şi toate datoriile acesteia evaluabile în bani, alin. (2) al aceluiaşi text dispune că patrimoniul unei persoane poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Articolul 31 alin. (3) NCC enumeră ca fiind patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale fiduciare constituite potrivit dispoziţiilor Titlului IV din Cartea a IIl-a a noului Cod civil, patrimoniile afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii ca având acelaşi caracter. Pe lângă fiducie, noţiunea de patrimoniu este evocată şi în alte texte ale noului Cod civil român. Astfel, art. 214 alin. (1) NCC dispune că membrii organelor care asigură administrarea unei persoane juridice au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia între patrimoniul acesteia şi propriul lor patrimoniu-, suntem în prezenţa unei separaţii de patrimonii, de natură să împiedice confuzia între patrimoniul persoanei juridice şi cel al persoanelor fizice care. potrivit statutului ori actului de înfiinţare a persoanei juridice, au calitatea de membri ai organelor de administrare a activităţii acesteia. Urmare a existenţei acestei separaţii de patrimonii, creditorii personali ai administratorilor nu vor putea urmări bunurile din patrimoniul persoanei juridice a căror administrare o asigură, după cum, în principiu,
creditorii persoanei juridice nu vor putea urmări bunurile din patrimoniul propriu al administratorului ei.
De asemenea, noţiunea de patrimoniu este evocată şi în alte texte ale noului Cod civil român, precum art. 1114 alin. (2), care dispune că moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia; art. 1624, potrivit căruia în cadrul aceluiaşi raport obligaţional nu poate opera confuziunea între calitatea de creditor şi cea de debitor, atunci când creanţa şi datoria se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite', art. 1920, care prevede că, în executarea obligaţiilor faţă de creditorii societăţii, fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul său la patrimoniul social, numai în cazurile în care creditorul social nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor; art. 792 din materia administrării bunurilor altuia, potrivit cu care are această calitate persoana împuternicită prin legat ori prin convenţie cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale ori a unui patrimoniu ce nu îi aparţine. în mod implicit, preluând dispoziţia care era cuprinsă în art. 1718 fostul C. civ. român, în prezent abrogat, noţiunea de patrimoniu este evocată şi de art. 2324 alin. (1) NCC, potrivit cu care cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare, acestea servind drept garanţie comună a creditorilor săi, constituind, aşadar, ceea ce se denumeşte a fi gajul general al creditorilor chirografari.
3. Definiţia patrimoniului.
În fostul Cod civil român de la 1864 nu a existat o definiţie a noţiunii de patrimoniu. Ea nu se regăseşte nici în reglementările cuprinse în noul Cod civil. Simpla evocare a unor menţiuni din legislaţia noastră civilă în vigoare privitoare la noţiunea de patrimoniu ne conduce în chip netăgăduit la ideea că acesta presupune, prin el însuşi, o însumare de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic ce aparţin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică. Cum s-a spus, patrimoniul „nu mai presupune luarea în considerare a drepturilor şi obligaţiilor concrete pe care subiectul de drept le are la un moment dat, ci ansamblul acestor drepturi şi obligaţii, privite fără luarea în considerare a individualităţii lor". El este asemănător unui „adevărat recipient, al cărui conţinut poate fi supus unei permanente fluctuaţii, fără ca existenţa recipientului să fie afectată". Aşa fiind,
putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept.
Nu este singura definiţie care s-a dat patrimoniului. Astfel, profesorii Tr. lonaşcu şi S. Brădeanu l-au definit ca „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”.
Menţionăm că, în concepţia profesorului Stoica, cu referire la doctrina franceză mai veche, în noţiunea de patrimoniu ar intra numai drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ca bunuri incorporale. în acest sens, el susţine că „patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunurile materiale corporale”. Este însă de reţinut că în dreptul nostru civil drepturile patrimoniale sunt considerate ca fiind bunuri. în definitiv, toate drepturile şi obligaţiile cu caracter economic se referă la bunuri corporale sau incorporale sau sunt ele însele bunuri. De aceea, se poate lesne renunţa la menţionarea lor în definiţia patrimoniului.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale
