Punere în întârziere
| Comentarii |
|
punere în întârziere, manifestare de voinţă formală prin care creditorul încunoştinţează pe debitor că obligaţia sa a ajuns la scadenţă şi îl invită să şi-o execute. De regulă, p.î. se face printr-o notificare scrisă, trimisă debitorului prin intermediul executorului judecătoresc. Legea lasă însă părţilor libertatea să convină ca p.î. să se facă în orice altă formă sau ca ea să nu mai fie necesară; în acest din urmă caz, debitorul este considerat pus în întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare (dies interpellat pro hominem). Cererea de chemare în judecată a debitorului - chiar dacă a fost introdusă la o instanţă necompetentă - are ca efect, printre altele, şi punerea în întârziere a acestuia. Dacă legea sau contractul nu stabilesc altfel, simpla împlinire a scadenţei nu operează, implicit, p.î. a debitorului, deoarece se prezumă că, atâta vreme cât creditorul nu cere executarea creanţei sale, el nu este prejudiciat prin întârziere şi că a acordat tacit o prorogare a termenului de scadenţă. Domeniul de aplicare a p.î. este circumscris, prin excelenţă, obligaţiilor contractuale. Creditorul unei obligaţii ex delicto nu este ţinut să-l pună pe debitor în întârziere. Pe de altă parte, în anumite situaţii, însăşi natura obligaţiei face inaplicabilă ori inutilă p.î. Aşa se întâmplă în ce priveşte: obligaţiile de a nu face, în cazul cărora debitorul răspunde pentru simplul fapt al încălcării lor; situaţia când executarea obligaţiei a devenit imposibilă ori debitorul şi-a manifestat expres şi categoric voinţa de a nu executa; împrejurarea în care creditorul nu mai doreşte executarea şi optează pentru rezoluţia contractului; ipoteza când, potrivit legii, contractului sau naturii obligaţiei, aceasta nu poate fi executată decât într-un anumit termen pe care debitorul l-a lăsat să treacă; obligaţiile a căror executare implică o prestaţie continuă (de exemplu, obligaţia furnizării energiei electrice, apei, gazului etc.). Uneori, însuşi legiuitorul stabileşte expres că p.î. nu este necesară sau că anumite efecte ale acesteia se produc independent de înfăptuirea sa. Printre ipotezele de acest gen, menţionăm: cel care a primit cu rea-credinţă o plată nedatorată trebuia să o restituie împreună cu fructele produse din ziua plăţii; cel care a furat un lucru suportă riscurile pieirii lui etc. P.î. produce următoarele efecte: a) din momentul înfăptuirii ei, debitorul datorează daune-interese moratorii şi (sau) compensatorii; b) din acelaşi moment încep să curgă dobânzi pentru sumele de bani datorate; c) ca urmare a p.î., trec asupra debito-
rului riscurile pieirii fortuite a lucrului cert transmis, dar încă nepredat creditorului, afară numai dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul în care i l-ar fi predat. Efectele datorate p.î. încetează în următoarele împrejurări: creditorul renunţă expres sau tacit la demersul întreprins; acceptarea de către el a unei novaţii; renunţarea la acţiune sau perimarea acţiunii prin care debitorul a fost pus în întârziere. P.î. a debitorului poate înceta şi prin oferta reală urmată de consemna-ţiune, care îl pune în întârziere pe creditor.
PUNERE ÎN ÎNTÂRZIERE, manifestare de voinţă formală, prin care creditorul încunoştinţează pe debitor, printr-o notificare scrisă că obligaţia lui a ajuns la scadenţă şi îl invită să şi-o execute. De obicei, punerea în întârziere se face la scadenţă. Punerea în întârziere nu este aplicabilă decât în domeniul obligaţiilor contractuale; creditorul unei obligaţii din delict nu este ţinut să pună pe debitor în întârziere. Uneori, însăşi natura obligaţiei face inaplicabilă ori inutilă punerea în întârziere; de ex., în obligaţiile de a nu face, în care debitorul răspunde pentru simplul fapt al încălcării obligaţiei în cazul în care executarea obligaţiei a devenit imposibilă ori debitorul şi-a manifestat expres şi categoric voinţa de a nu executa; In cazul în care creditorul nu mai doreşte executarea, optând pentru rezoluţia contractului sau naturii obligatorii, aceasta nu poate fi executată decât într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă; în obligaţiile a căror executare implică o prestaţie continuă (de ex. obligaţia furnizării energiei electrice, apei, gazului etc.). în anumite cazuri, însuşi legiuitorul prevede expres că punerea în întârziere nu este necesară (sau că anumite efecte ale acesteia se produc independent de punerea în întârziere). Astfel, cel care a primit cu rea credinţă o plată nedatorată, trebuie să o restituie împreună cu fructele produse din ziua plăţii; cel care a furat un lucru suportă riscurile pieirii lui, chiar fortuite, fiind de drept în întârziere în ce priveşte obligaţia restituirii lucrului sau a preţului acestuia; Punerea în întârziere produce următoarele efecte: a) din momentul ei, debitorul datorează daune-interese moratorii şi (sau) compensatorii; b) din acest moment încep să curgă dobânzile pentru sumele de bani datorate; c) trec asupra debitorului riscurile pieirii fortuite a lucrului cert transmis, dar încă nepredat creditorului (afară dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dar i l-ar fi predat). Efectele punerii în întârziere încetează prin renunţarea expresă a creditorului ori renunţarea sa tacită (acordarea de către creditor a unui nou termen de executare; acceptarea de către el a unei motivaţii; renunţarea la acţiune sau perimarea acţiunii, prin care debitorul a fost pus în întârziere).
