Răspundere penală
| Comentarii |
|
răspundere penală - cea mai aspră formă a răspunderii juridice. Răspunderea penală implică obligaţia unei persoane de a răspunde în faţa organelor de urmărire penală şi apoi în faţa instanţei de judecată pentru fapta prevăzută de legea penală pe care a săvârşit-o, obligaţia de a suporta măsurile de constrângere penală prevăzute de lege pentru săvârşirea infracţiunii şi obligaţia de a executa pedeapsa aplicată. Executarea obligaţiilor ce decurg din răspunderea penală este impusă prin forţa de coerciţie a statului. Săvârşirea infracţiunii este singurul temei al răspunderii penale. Aceasta implică, din punct de vedere obiectiv, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar din punct de vedere subiectiv vinovăţia persoanei în săvârşirea faptei. ~ atenuată - răspunderea penală pentru o faptă săvârşită în circumstanţe atenuante sau în condiţiile unor cauze generale de diferenţiere a pedepsei, v. şi cauze de reducere a pedepsei, circumstanţe atenuante. ~ obiectivă - răspunderea penală pentru care nu există decât un temei obiectiv, adică numai săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu şi temeiul subiectiv, adică vinovăţia persoanei pentru săvârşirea acelei fapte.
răspunderea penală, alături de instituţia infracţiunii şi a sancţiunilor, este o instituţie fundamentală a dreptului penal. Ea este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale. Răspunderea penală este însuşi raportul juridic de conflict, de constrângere, raport juridic complex, cu drepturi şi obligaţii specifice pentru subiecţii participanţi. Singurul temei al răspunderii este infracţiunea.
Societatea umană reprezentată prin stat impune un comportament adecvat structurii sale politice şi economice pentru toţi membrii ei. Existenţa individului în complexul vieţii de relaţie este supusă normelor de toate categoriile, fie că este vorba de norme simple de convieţuire, de norme etice ori de norme juridice în general.
O consecinţă imediată a intervenţiei normelor de conduită în viaţa de relaţie este aceea a limitării şi condiţionării libertăţii de acţiune a individului. Numai astfel sunt posibile coexistenţa tuturor intr-un organism social şi realizarea concordanţei între interesele individuale cu cele colective, care se realizează printr-o limitare şi disciplinare utilă a conduitelor individuale. în aspectele sale cele mai importante şi mai strâns legate de interesele comune. întreaga noastră conduită este limitată în posibilităţile sale şi supusă comandamentelor colectivităţii organizate.
Normele juridice se găsesc sub control şi verificare continuă din partea autorităţii statale. Prin aceste norme, statul, prin organele sale, controlează şi supraveghează permanent activitatea membrilor colectivităţii. Această supraveghere a comportamentului uman este mai vizibilă şi mai susceptibilă de înţeles sub toate aspectele sale mai ales în momentul când anumite persoane sunt trase la răspundere, adică controlul şi verificarea intervin în cazul unor fapte precise. în situaţia faptelor interzise în special de legea penală, când infractorul, adică cel care înfrânge o dispoziţie legală, trebuie să justifice conduita sa antisocială şi să suporte consecinţele respective.
Fenomenul infracţional în ansamblul său reprezintă una dintre forţele negative în societate şi, dacă nu i s-ar opune anumite mijloace de limitare şi nu s-ar face eforturi de diminuare şi lichidare a lui, această forţă negativă prezentă în viaţa socială ar atinge un grad şi o intensitate de ordin destructiv aproape inimaginabile, ducând spre anarhie şi spre o luptă acerbă între agresori, pe de o parte, şi slujitorii ordinii de drept, pe de altă parte.
Nu este uşor să se găsească cele mai apte mijloace pentru a anihila un fenomen atât de primejdios şi, în acelaşi timp. să se păstreze în societate toţi cei care declanşează această forţă destructivă. ba mai mult, să se realizeze o reeducare a lor, o reinserţie socială, pentru integrarea lor totală în societate. Din această perspectivă, se remarcă faptul că de secole s-a transmis modalitatea pedepsei ca mijloc de combatere a infracţionalităţii (a criminalităţii), un mijloc de constrângere care poate îmbracă diferite forme, cu diverse consecinţe juridice.
Dacă este să facem aprecieri cu privire la pedeapsă, trebuie mai întâi să stabilim rolul şi locul ei în cadrul politicii penale a statului, ceea ce impune unele precizări prealabile privitoare la noţiunea de politică penală. Unii autori consideră politica penală o artă, alţii o consideră o ştiinţă, iar alţii o artă şi ştiinţă, totodată. Politica penală trebuie să se caracterizeze printr-o acţiune politică penală. Această acţiune nu poate fi realizată haotic, ci ea trebuie să aibă la bază raţiuni ştiinţifice. Ea se întemeiază pe datele şi concluziile furnizate de disciplinele ştiinţifice care studiază criminalitatea şi mijloacele de luptă împotriva acesteia (în special criminologia), pe cunoaşterea legităţilor obiective atât ale fenomenului infracţional, cât şi ale acţiunii de prevenire şi combatere a lui. Politica penală face parte din politica generală a României, astfel că sunt elaborate şi adoptate strategii de luptă împotriva infracţionalităţii pe termen scurt şi mediu.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Răspundere penală
