Reprezentarea în noul Cod Civil

Comentarii

0

reprezentarea în Noul Cod Civil, I. NOŢIUNEA SI FELURILE REPREZENTĂRII II. CONDIŢIILE REPREZENTĂRII III. EFECTELE REPREZENTĂRII IV. CONTRACTUL CU SINE ÎNSUSI SI DUBLA REPREZENTARE V. ÎNCETAREA REPREZENTĂRII

I. NOŢIUNEA SI FELURILE REPREZENTĂRII

1. Reprezentarea - excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic. Unul dintre principiile care guvernează efectele actelor juridice civile este cel al relativităţii, principiu consacrat legislativ prin dispoziţiile art. 973 din Codul civil încă în vigoare („Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”), şi preluat în termeni foarte apropiaţi în Noul cod civil român, în art. 1280 („Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”). Potrivit principiului relativităţii efectelor actelor juridice civile, un act juridic civil produce efecte numai faţă de autorul ori autorii săi, dând naştere la drepturi subiective şi la obligaţii numai în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor contractante, fără a putea să profite ori să dăuneze terţilor fres inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).

Există însă anumite cazuri în care actul juridic civil are puterea de a produce efecte atât faţă de autorul ori autorii săi, cât şi faţă de terţe persoane, care nu au participat, în mod efectiv, la încheierea actului respectiv, nici personal şi nici prin reprezentant. Atare situaţii poartă denumirea de excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, şi desemnează ipoteza în care actul în cauză dă naştere la drepturi subiective, în mod direct, în favoarea altor persoane decât cele care au participat la încheierea actului, ori, după caz, dă naştere la obligaţii civile în sarcina altor persoane decât părţile sale.

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil au fost clasificate în două categorii: excepţii reale şi excepţii aparente. Doctrina de specialitate nu a exprimat opinii unanime în această privinţă, dar opinia majoritară este în sensul că unica excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil o reprezintă stipulaţia pentru altul, deoarece numai în acest caz, în chiar temeiul contractului de stipulaţie, se nasc drepturi direct şi nemijlocit în patrimoniul unui terţ. Toate celelalte situaţii în care anumite efecte ale actului juridic încheiat se produc asupra altor persoane decât părţile la încheierea actului constituie simple excepţii aparente de la principiul relativităţii, precum situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, reprezentarea, simulaţia, acţiunile directe, cesiunea de creanţă, gestiunea intereselor altei persoane, actele juridice colective etc.

Prin urmare, potrivit clasificării anterior făcute, în categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile poate fi inclusă şi instituţia reprezentării, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reprezentarea, ca procedeu tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentatul), se caracterizează prin aceea că efectele actului juridic (drepturile şi obligaţiile) încheiat de reprezentant se produc în mod direct şi nemijlocit asupra persoanei reprezentatului. Prin urmare, actul juridic astfel încheiat produce efecte întocmai ca în cazul în care ar fi fost încheiat în mod direct de către persoana reprezentată.

In ceea ce îl priveşte pe terţul cocontractant, acesta este ţinut obligat la toate consecinţele decurgând din actul respectiv, în calitatea sa de parte la încheierea raportului juridic. Faţă de reprezentant însă, actul astfel încheiat nu produce efecte, în măsura în care persoana împuternicită a acţionat în numele şi pe seama celui reprezentat. Reprezentantul rămâne, aşadar, străin de efectele actului juridic încheiat, între el şi terţ nestabilindu-se nicio legătură contractuală.

Aşadar, elementul caracteristic al reprezentării este faptul că această instituţie permite transmiterea efectelor decurgând din actul juridic încheiat de reprezentant, în mod direct şi imediat, asupra persoanei reprezentate, în timp ce reprezentantul, împuternicit să acţioneze în interesul reprezentatului, dispare odată cu îndeplinirea atribuţiilor sale.

Având în vedere aceste particularităţi, reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic. Este indiferent dacă reprezentarea este convenţională, adică generată de contractul de mandat, ori legală sau judiciară, asupra acestei clasificări a reprezentării urmând a reveni mai jos.

Reprezentarea convenţională nu constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile deoarece, cu toate că această instituţie atrage după sine producerea în persoana unui terţ (reprezentatul) de efecte decurgând din actele juridice încheiate de către alte părţi (reprezentantul şi terţul cocontractant), reprezentatul nu are calitatea de terţ faţă de actul juridic încheiat în interesul său, ci este parte la acel act juridic. Raţiunea acestei soluţii constă în faptul că reprezentatul a împuternicit prin voinţa sa manifestată în mod expres o altă persoană să acţioneze în interesul său, ceea ce înseamnă, în esenţă, că acesta a acceptat să devină titularul drepturilor subiective şi al obligaţiilor ce urmează a se naşte din actele juridice încheiate de către împuternicit în interesul său. Cu alte cuvinte, prin acordarea puterii de reprezentare unui terţ, reprezentatul devine, în mod direct, parte la actul juridic ale cărui efecte se vor produce în persoana sa.

în ceea ce priveşte reprezentarea legală şi judiciară, nici aceasta nu poate fi considerată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice, mai ales datorită faptului că reprezentatul devine titularul drepturilor şi obligaţiilor

născute din actele juridice încheiate de către reprezentant în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti, iar nu în temeiul voinţei exprimate de către una dintre părţi. Aşadar, numai dacă efectele s-ar fi produs în patrimoniul reprezentatului, nu în temeiul legii, ci în temeiul contractului dintre reprezentantul legal sau judiciar şi terţ, ne-am fi aflat în faţa unei excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor actului juridic.

2. Temeiul juridic şi definiţia reprezentării. Din punctul de vedere al consacrării legislative a noţiunii de reprezentare, Codul civil român şi Codul comercial, amândouă încă în vigoare, nu cuprind dispoziţii cu caracter general referitoare la instituţia reprezentării, însă cuprind reglementări ale aplicaţiilor acesteia, precum cele privitoare la contractul de mandat, ca exponent principal al acestei instituţii, în art. 1532-1559 C. civ. şi art. 374-391 C. com. Doctrina însă a elaborat o teorie generală a reprezentării, întemeiată pe reglementările legale sumare şi principiile generale de drept.

Actuala lacună legislativă este acoperită de Noul Cod civil, care tratează în mod distinct instituţia reprezentării în art. 1295-1314. Dispoziţiile Noului Cod civil fac obiectul analizei în cele ce urmează.

Noul Cod civil nu conţine o definiţie propriu-zisă a reprezentării. Cu toate acestea, caracteristica esenţială a instituţiei reprezentării, ce ţine de efectele acesteia, este relevată de noul cod, în sensul că un contract încheiat de reprezentant în limitele împuternicirii şi în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi terţ (art. 1296).

Pornind de la elementele caracteristice ale instituţiei reprezentării astfel cum aceasta este reglementată în noua legislaţie civilă, dar şi de la doctrina de specialitate dedicată acestei instituţii înainte de apariţia Noului Cod civil, definim reprezentarea ca fiind acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, denumită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, efectele actului juridic astfel încheiat urmând a se produce în mod direct şi nemijlocit asupra persoanei reprezentatului.

3. Felurile reprezentării, a) Precizări prealabile. Reprezentarea se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii, unele legale, altele numai jurisprudenţiale sau doctrinare.

b) în funcţie de izvorul său, reprezentarea poate fi convenţională, legală sau judiciară. Potrivit dispoziţiilor art. 1295 NCC., „Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz”. Din acest text deducem o clasificare a instituţiei reprezentării, din punctul de vedere al izvorului său, realizată chiar de legiuitor. Astfel, reprezentarea poate fi legală, convenţională ori judiciară.

Reprezentarea convenţională este situaţia în care încheierea actului juridic de către reprezentant în numele şi pe seama reprezentatului, ale cărui efecte se vor produce în mod direct în persoana reprezentatului, are la bază împuternicirea de reprezentare acordată de către reprezentat reprezentantului. Acest fel de reprezentare este generată de contractul de mandat, deşi cele două noţiuni nu se confundă, aşa cum vom vedea mai jos, în contextul analizei corelaţiei dintre ele. Cu alte cuvinte, reprezentarea convenţională este întemeiată pe acordul de voinţă al părţilor contractului de mandat (cu reprezentare), prin care se conferă reprezentantului dreptul de a acţiona ca un intermediar, în scopul tratării de operaţiuni civile sau comerciale în numele şi pe seama adevăratului beneficiar al drepturilor sau obligaţiilor rezultând din operaţiunea concretă, care va avea calitatea de reprezentat.

Reprezentarea legală constituie procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, acţionează în numele şi pe seama altei persoane, numite reprezentat, în temeiul unei împuterniciri care nu izvorăşte din voinţa manifestată de către părţile la un acord, ci dintr-o prevedere legală. Legea este cea care conferă reprezentantului dreptul de a acţiona în numele şi pe seama reprezentatului, dispoziţiile legale aplicabile în materie fiind cele care stau la baza producerii efectelor juridice ale actelor astfel încheiate în persoana reprezentatului. O aplicaţie a reprezentării legale o constituie reprezentarea incapabilului (a minorului sub 14 ani şi a incapabilului pus sub interdicţie judecătorească).

Reprezentarea judiciară a generat controverse în literatura de specialitate înainte de adoptarea acestui cod. Aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, reprezentarea judiciară derivă din împuternicirea dată de către instanţa de judecată unui reprezentant de a acţiona pe seama altei persoane, numită reprezentat. Sechestrul judiciar constituie figura juridică tipică a acestei forme de reprezentare.

înainte de adoptarea Noului Cod, majoritatea doctrinei a considerat că, deşi reprezentantul acţionează în temeiul împuternicirii acordate de către instanţă, reprezentarea judiciară nu poate fi calificată ca fiind o a treia formă distinctă,

alături de reprezentarea convenţională şi cea legală. Raţiunea exprimată constă în aceea că reprezentarea judiciară, deşi aparent are la bază o manifestare de voinţă a judecătorului în sensul de a se acţiona în numele şi pe seama altei persoane, numite reprezentat, derivă tot dintr-o activitate a legiuitorului, care a reglementat în mod expres posibilitatea de a fi conferite puteri de reprezentare unei alte persoane decât cea asupra căreia se vor răsfrânge efectele actelor juridice încheiate, precum şi condiţiile în care atare persoană poate fi desemnată şi îşi poate îndeplini atribuţiile. In esenţă, aşadar, reprezentarea judiciară nu este decât o formă a reprezentării legale.

în lumina Noului Cod civil, controversa privind existenţa distinctă a reprezentării judiciare, ca formă a reprezentării, pare a fi tranşată. Cu toate acestea, suntem convinşi că discuţiile vor continua, iar, în ceea ce ne priveşte, considerăm că argumentele avansate de literatura de specialitate dinainte de noua reglementare civilă nu pot fi uşor trecute cu vederea.

c) Din punctul de vedere al întinderii puterilor conferite reprezentantului, reprezentarea poate fi generală (totală) ori specială (parţială)\ Reprezentarea generală (totală) constituie procedeul tehnico-juridic prin care reprezentantului îi este conferită puterea de a acţiona în interesul reprezentatului pentru încheierea tuturor actelor juridice ale acestuia, cu excepţia actelor cu caracter strict personal (procuratio omnium bonorum). Un exemplu în acest sens îl constituie mandatul general.

Reprezentarea specială (parţială) diferă de reprezentarea generală (totală) prin aceea că întinderea puterilor de reprezentare ale reprezentantului este limitată numai la anumite operaţiuni expres determinate ori la acte juridice anume indicate. Cu titlu de exemplu de reprezentare specială, putem menţiona mandatul acordat reprezentantului de a acţiona în numele şi pe seama persoanei reprezentate numai în scopul de a identifica un terţ cocontractant şi de a negocia încheierea unui act juridic cu terţul în cauză, fără a beneficia însă şi de puterea de a semna actul respectiv; participarea la o licitaţie în numele şi pe seama clientului; ipotecarea unui imobil etc.

4. Corelaţia dintre reprezentarea convenţională şi contractul de mandat cu sau fără reprezentare. în mod tradiţional, în dreptul civil român, reprezentarea

stă la baza contractului de mandat. Astfel, mandatul are ca fundament ideea reprezentării mandantului de către mandatarul desemnat pe calea contractului de mandat, în scopul încheierii în numele şi pe seama mandantului de acte juridice, ale căror efecte urmează a se produce în mod direct asupra persoanei mandantului.

Reprezentarea convenţională nu se confundă însă cu contractul de mandat.

Astfel, contractul de mandat poate fi însoţit de puterea de reprezentare, respectiv de împuternicirea conferită reprezentantului (mandatarului) de a încheia acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului (mandantului), caz în care ne aflăm în prezenţa unui mandat cu reprezentare sau al unui mandat propriu-zis. Pentru această situaţie juridică, doctrina utilizează şi termenii de reprezentare directă sau perfectă, după cum vom evidenţia mai jos.

Pe de altă parte, există mandat care nu este însoţit de puterea de reprezentare (mandat fără reprezentare), acesta fiind exprimat esenţialmente prin contractul de comision. Doctrina a folosit pentru acest tip de contracte şi noţiunea de reprezentare indirectă sau imperfectă, deoarece comisionarul încheie actul juridic cu terţul în nume propriu, însă pe seama comitentului.

Această particularitate a comisionului determină două categorii principale de efecte, analizate prin prisma instituţiei reprezentării, şi anume:

în primul rând, conform dispoziţiilor art. 406 alin. 1 C. com. „comisionarul este direct obligat, către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”. Astfel, deşi iniţiativa încheierii actelor juridice nu aparţine comisionarului, iar efectele acestora se produc asupra altei persoane decât cea care a contractat în nume propriu, consecinţa reprezentării indirecte (imperfecte) existente în cazul contractului de comision o constituie obligarea personală a reprezentantului faţă de terţi.

în al doilea rând, cu toate că actele juridice sunt încheiate de comisionar în nume propriu, iar în temeiul raporturilor dintre terţ şi comisionar, acesta din urmă apare drept debitor al obligaţiilor asumate şi creditor al prestaţiilor terţului, efectele actelor în cauză se produc în patrimoniul comitentului, în temeiul raportului de reprezentare indirectă (imperfectă) pe care contractul de comision îl presupune.

Din cele expuse rezultă că, deşi reprezentarea însoţeşte mandatul, ea nu este o condiţie de esenţa, ci numai de natura mandatului, aşa cum s-a arătat pe drept cuvânt în literatura de specialitate.

Aspectele juridice multiple şi complexe pe care le ridică mandatul cu reprezentare şi cel fără reprezentare ne determină să detaliem analiza acestor instituţii juridice în cele ce urmează.

5. Mandatul cu reprezentare şi fără reprezentare. în funcţie de tipul de împuternicire pe care mandantul îl acordă mandatarului, în temeiul contractului

de mandat încheiat şi în vederea realizării intereselor mandantului, mandatul poate fi cu reprezentare ori fără reprezentare.

Potrivit Codului civil încă în vigoare (art. 1532 şi urm.), contractul de mandat constituie acel act juridic prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă împuternicire şi pe care îl reprezintă.

Contractul de mandat comercial poate fi definit, în lumina art. 374 C. com., ca fiind contractul prin care o persoană fizică sau juridică, numită mandatar, se obligă către o altă persoană, numită mandant, să îndeplinească însărcinarea primită, constând în tratarea de afaceri comerciale, în numele şi pe seama mandantului.

In Noul Cod civil, mandatul este definit ca fiind contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art. 2009).

Noul Cod civil legiferează ca fiind determinantă clasificarea mandatului în mandat cu reprezentare şi mandat fără reprezentare, în art. 2011, dedicat felurilor mandatului, în general. Această viziune a legiuitorului se materializează în faptul că, în capitolul dedicat acestui tip de contract (art. 2009-2071), se disting mandatul cu reprezentare (art. 2013-2038) şi cel fără reprezentare (art. 2039-2071), în această din urmă categorie fiind incluse contractele de comision, de consignaţie şi de expediţie, aşa cum am văzut.

Din analiza textelor de lege relevante şi având în vedere studiile doctrinare efectuate, rezultă că noţiunile de mandat cu reprezentare şi cea de mandat fără reprezentare sunt susceptibile de două accepţiuni, în funcţie de următoarele criterii:

a) După cum mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului sau acţionează în nume propriu şi pe seama mandantului (principalului). Criteriul distincţiei îl constituie, aşadar, modul în care mandatarul este împuternicit să acţioneze în relaţia cu terţul.

Astfel, prin raportare la acest criteriu, mandatul este dat cu reprezentare în cazul în care mandatarul este împuternicit şi acţionează în numele şi pe seama mandantului său, în îndeplinirea atribuţiilor consemnate în contractul de mandat. Mandatul în acest caz este unul cu reprezentare, iar ca o condiţie definitorie mandatarul este obligat să îşi dezvăluie (exhibe), faţă de terţii cu care încheie acte juridice în interesul mandantului, adevărata sa calitate de reprezentant, aceştia putând astfel să cunoască faptul că încheie acte juridice cu un simplu intermediar, care nu va fi obligat personal şi direct faţă de terţi, şi care nu va dobândi calitatea de parte contractantă. Nearătarea calităţii de reprezentant atrage consecinţele juridice prevăzute de art. 1297 NCC, aşa cum vom vedea.

Efectele actelor juridice astfel încheiate se vor produce direct în patrimoniul mandantului, întocmai ca şi cum acesta ar fi participat personal la negocierea şi semnarea actelor în cauză.

Mandatul cu reprezentare este regula, iar cel fără reprezentare excepţia, aşa încât, dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit (art. 2012 alin. 1 NCC).

Celălalt element al alternativei îl constituie mandatul acordat fără reprezentare, care presupune faptul că mandatarul nu a fost împuternicit să contracteze cu terţul în numele principalului, el urmând a se obliga personal, prin semnarea actelor juridice în nume propriu. Noul Cod civil defineşte mandatul fără reprezentare ca fiind contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat (art. 2039). Aşadar, mandatarul fără reprezentare se obligă direct şi personal faţă de terţ, apare ca parte contractantă în actele juridice încheiate, obţinând drepturi şi asumându-şi obligaţiile ce decurg din aceste acte.

Totuşi, ca efect al încheierii unui contract de intermediere cu principalul, prin care aceasta din urmă a emis o împuternicire mandatarului, însărcinându-1 pe acesta să acţioneze în interesul său, efectele derivând din actele încheiate de mandatar cu terţii se vor produce asupra principalului, fiind astfel transmise de la mandatar către titularul interesului economic.

în ceea ce priveşte raporturile juridice născute între mandatar şi terţ, mandatarul fără reprezentare apare ca parte contractantă ţinută personal de obligaţiile apărute din actele juridice încheiate, indiferent dacă terţul avea sau nu cunoştinţă de faptul că tratează cu un intermediar.

în dreptul comercial, mandatul fără reprezentare îmbracă forma contractului de comision, pe care Noul Cod civil îl reglementează în art. 2043-2053. Alături de contractul de comision, care reprezintă contractul-tip de intermediere fără reprezentare, Noul Cod civil include în această categorie şi contractele de consignaţie (art. 2054-2063) şi de expediţie (art. 2064-2071). Doctrina de specialitate a analizat aceste forme ale mandatului fără reprezentare dinainte de apariţia Noului Cod civil.

în dreptul civil, mandatul fără reprezentare este analizat ca o formă a contractului de interpunere (convenţia de prete-nom, împrumut de nume). în literatura de specialitate, contractul de interpunere este privit ca fiind un mandat

simulat prin interpunere de persoane. Aşadar, din punctul de vedere al naturii juridice a contractului de interpunere, aceasta se prezintă ca un caz particular de simulaţie prin interpunere de persoane, indiferent dacă terţa persoană cu care contractează mandatarul ocult este sau nu parte la simulaţie.

Raţiunea pentru care părţile recurg practic la acest tip de contract rezidă în dorinţa mandantului de a rămâne, cel puţin aparent, străin de actele juridice pe care mandatarul le încheie pe seama sa, recurgând astfel la încheierea de acte juridice printr-un intermediar, fără ca persoana mandantului să fie făcută cunoscută.

Contractul de interpunere nu este, prin el însuşi ilicit, dar poate deveni astfel numai în măsura în care a fost utilizat în vederea atingerii unor scopuri ilicite, spre exemplu, pentru încălcarea ori eludarea unor dispoziţii imperative care interzic încheierea anumitor acte juridice de anume persoane (mandantul). In atare situaţie, atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult, cât şi actul juridic dintre mandatarul ocult şi terţul cocontractant vor fi nule. Mandatul fără reprezentare care nu urmăreşte eludarea dispoziţiilor prohibitive ale legii este reglementat, în ceea ce priveşte raporturile dintre participanţi, potrivit regulilor de la mandat.

b) După cum mandatarul este împuternicit numai să negocieze cu terţul, dar fără să încheie acte juridice cu acesta ori mandatarul este împuternicit să negocieze şi să încheie actele juridice cu terţul. Clasificarea mandatului în mandat cu reprezentare şi mandat fără reprezentare este făcută, în această situaţie, în funcţie de criteriul întinderii puterilor de reprezentare acordate mandatarului, care pot diferi prin raportare la conţinutul împuternicirii emise de mandant şi interesele acestuia.

In funcţie de acest al doilea criteriu, există mandat cu reprezentare în cazul în care mandatarul este împuternicit de către mandantul său nu numai să negocieze cu terţii acte juridice la încheierea cărora mandantul are un interes personal, dar şi să semneze aceste acte, asigurând încheierea lor propriu-zisă. Un asemenea mandat cu reprezentare există, de pildă, în cazul contractului de agenţie, atunci când agentul este însărcinat atât să negocieze cât şi să încheie contracte în numele şi pe seama comitentului (art. 2072 NCC).

Mandatul fără reprezentare desemnează situaţia în care mandatarul nu are atribuţii de semnare efectivă a actelor cu terţii, acesta rezumându-se la identificarea de potenţiali parteneri contractuali pentru mandant, cu care are puterea de a negocia acte juridice, acte care însă sunt semnate în numele propriu şi personal de către mandant. Ulterior identificării terţilor şi negocierii cu aceştia, rolul man

datarului se încheie, acesta dispare, iar asupra sa nu se răsfrânge niciun efect al actelor juridice încheiate de mandant cu terţii. O asemenea situaţie juridică apare, de exemplu, în cazul contractului de agenţie, atunci când agentul este însărcinat numai să negocieze contracte în numele şi pe seama comitentului (art. 2072 NCC), al contractului de intermediere ocazională (art. 2096 NCC), al contractului de curtaj, aşa cum am văzut.

Aşadar, în cazul mandatului cu reprezentare, ca şi al celui fără reprezentare, calitatea reprezentantului de mandatar se menţine, diferă însă întinderea puterilor conferite acestuia, care, în primul caz, reprezintă efectiv pe mandant la încheierea actului, prin semnarea în numele şi pe seama acestuia, iar, în cel de-al doilea caz, se rezumă la negocierea actelor, fără să participe la semnarea lor efectivă.

6. Reprezentarea perfectă şi imperfectă. în literatura de specialitate se adoptă o clasificare a reprezentării, în funcţie de conţinutul împuternicirii acordate de persoana reprezentată şi de modul în care împuternicitul acţionează în îndeplinirea obligaţiilor sale de reprezentare, în reprezentare perfectă ori imperfectă. Noul Cod civil nu utilizează aceste noţiuni juridice, fără însă ca ele să fie incompatibile cu cele de mandat cu reprezentare şi fără reprezentare pe care noua reglementare se întemeiază în clasificarea mandatului.

Reprezentarea perfectă constituie acea situaţie în care, în temeiul puterilor de reprezentare acordate împuternicitului, acesta acţionează în numele şi pe seama emitentului împuternicirii. Prin urmare, reprezentantul apare, în relaţia sa cu terţul cocontractant, ca un simplu intermediar, însărcinat să încheie operaţiuni în interesul altei persoane, iar nu pe seama sa.

Reprezentarea perfectă face ca, în raporturile dintre reprezentant şi terţul cocontractant, să nu se nască niciun raport juridic generator de drepturi şi obligaţii, deoarece reprezentantul nu devine parte la actul juridic pe care îl încheie şi, prin urmare, el nu va fi ţinut, în mod direct şi personal, de executarea corespunzătoare a actului pe care l-a semnat.

Toate consecinţele decurgând din actul încheiat se produc în patrimoniul persoanei reprezentate, în mod direct, întocmai ca şi cum aceasta ar fi participat personal la negocierea şi semnarea actului generator de efecte.

Reprezentarea imperfectă presupune încheierea de acte juridice de către persoana împuternicită, cu terţi cocontractanţi, acte semnate de către reprezentant în nume propriu, însă în contul persoanei reprezentate. Cu alte cuvinte, în relaţia

sa cu terţii cocontractanţi, reprezentantul se obligă personal să execute obligaţiile născute din actele juridice încheiate, acesta devenind el însuşi parte la actele juridice în cauză.

Indiferent dacă terţului cocontractant îi este adusă sau nu la cunoştinţă calitatea de reprezentant a persoanei cu care contractează, ca urmare a faptului că la baza încheierii actului respectiv a stat împuternicirea emisă reprezentantului de către persoana reprezentată, efectele decurgând din actul în cauză se răsfrâng asupra celui reprezentat. Acesta suportă, în mod direct, toate consecinţele actului încheiat, datorită manifestării sale de voinţă în sensul emiterii împuternicirii.

Aşadar, clasificarea reprezentării în reprezentare perfectă şi reprezentare imperfectă are la bază modalitatea în care intermediarul a contractat cu terţul. Astfel, contractarea în calitate de reprezentant, în numele emitentului împuternicirii, determină o formă de reprezentare perfectă, în timp ce contractarea în nume propriu determină o formă de reprezentare imperfectă.

Din cele arătate mai sus rezultă că reprezentarea perfectă este specifică mandatului cu reprezentare, pe când reprezentarea imperfectă concordă cu mandatul fără reprezentare, mai precis cu contractul de comision, ca exemplu tipic pentru acest din urmă fel de mandat.

7. Reprezentarea directă şi indirectă. în literatura de specialitate, din punctul de vedere al modului în care persoana împuternicită şi-a adus la îndeplinire îndatoririle de reprezentare a titularului interesului economic care stă la baza actului juridic încheiat, reprezentarea a fost clasificată în reprezentare directă şi reprezentare indirectă. în Noul Cod civil nu se întâlnesc aceste noţiuni juridice, dar ele nu sunt incompatibile cu cele de mandat cu reprezentare şi fără reprezentare.

Noţiunea de reprezentare directă desemnează aceeaşi instituţie de drept ca şi noţiunea de reprezentare perfectă.

Prin urmare, reprezentarea directă desemnează situaţia în care intermediarul contractează cu terţii în numele şi pe seama emitentului împuternicirii, efectele actelor juridice încheiate producându-se în mod direct în patrimoniul persoanei reprezentate.

Drepturile şi obligaţiile ce decurg din actele juridice încheiate cu terţii se nasc direct şi imediat în persoana reprezentatului, acesta căpătând atât calitatea de creditor al îndatoririlor asumate de terţi, cât şi pe cea de debitor al drepturilor dobândite de aceştia. De la însuşi momentul încheierii actelor juridice cu terţii, reprezentatul devine parte contractantă, în temeiul propriei sale manifestări de voinţă, în sensul acordării puterilor de reprezentare împuternicitului. De aceea, reprezentarea directă este specifică mandatului cu reprezentare.

Noţiunea de reprezentare indirectă are aceeaşi semnificaţie şi conţinut juridic ca şi noţiunea de reprezentare imperfectă.

Reprezentarea indirectă desemnează, cu alte cuvinte, ipoteza în care reprezentantul acţionează, în exercitarea atribuţiilor sale de reprezentare, în nume propriu, însă pe seama persoanei reprezentate (principalul), situaţie juridică specifică contractului de mandat fără reprezentare (comision şi variantele sale).

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, mecanismul juridic al reprezentării indirecte a răspuns istoriceşte unei necesităţi de ordin practic, şi anume aceea de a evita o operaţiune juridică în doi timpi, dezavantajoasă pentru reprezentat, după cum urmează.

Astfel, în timpul întâi, în raporturile dintre terţi şi reprezentant, acesta din urmă apare ca parte la contract datorită faptului că a participat în mod direct şi personal la încheierea contractului. Din punct de vedere al terţilor, actul juridic încheiat ar trebui să-şi producă efectele asupra reprezentantului, drepturile şi obligaţiile derivate din acesta născându-se în patrimoniul reprezentantului.

în timpul doi, în raporturile dintre reprezentant şi persoana reprezentată, drepturile şi obligaţiile dobândite de reprezentant în nume propriu ar urma să fie transferate asupra persoanei reprezentate pe calea unui act juridic subsecvent încheiat între reprezentat şi reprezentant. Atare situaţie ar face însă ca, până la momentul încheierii actului subsecvent, persoana reprezentată să nu beneficieze de niciun drept şi să nu fie ţinută de nicio obligaţie decurgând din actele juridice încheiate de împuternicit cu terţii, ceea ce ar însemna că drepturile trec prin patrimoniul reprezentantului, putând fi urmărite de creditorii acestuia.

Reprezentarea indirectă a venit să răspundă acestei situaţii dezavantajoase pentru persoana reprezentată, în sensul că, prin mecanismul juridic pe care ea îl generează, în chiar temeiul contractului de comision încheiat de reprezentat cu reprezentantul, celui dintâi îi sunt în mod direct transferate drepturile şi obligaţiile rezultând din relaţia cu terţul, din chiar momentul încheierii actului juridic între reprezentant şi terţ, cu toate că între terţ şi persoana reprezentată nu există raporturi juridice.

II. CONDIŢIILE REPREZENTĂRII

8. Precizări prealabile. Condiţiile esenţiale ale reprezentării au făcut în nenumărate rânduri obiectul analizei doctrinare. Majoritatea literaturii de specialitate a opinat că la baza reprezentării stă întrunirea, în mod cumulativ, a trei condiţii, după cum urmează:

a) existenţa împuternicirii de a reprezenta;

b) manifestarea intenţiei de a reprezenta;

c) capacitatea şi voinţa valabilă a părţilor.

Fiecare dintre aceste trei condiţii necesită dezvoltări corespunzătoare.

9. Existenţa împuternicirii de a reprezenta. Ca regulă generală, existenţa valabilă a reprezentării presupune acordarea împuternicirii de a reprezenta de către reprezentat (dominus negotii) reprezentantului, care în temeiul acestei împuterniciri va încheia actul juridic în numele altei persoane (nomine alieno), iar nu pentru sine.

Puterea de reprezentare, în baza căreia reprezentantul încheie acte juridice cu terţii în interesul persoanei reprezentate, rezultă fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz (art. 1295 din Noul Cod civil), astfel cum am menţionat anterior.

Noul Cod civil prevede, din punctul de vedere al formei pe care trebuie să o îmbrace împuternicirea care stă la baza reprezentării, că împuternicirea nu este aptă de a produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie (art. 1301). Această dispoziţie legală, care are caracter de generalitate pentru reprezentare deoarece este inclusă în secţiunea dedicată acestei instituţii juridice, concordă pe deplin cu prevederea instituită pentru forma mandatului cu reprezentare în art. 2013 alin. 2 NCC, potrivit căreia „Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Aceste reglementări legale constituie o aplicare tipică a principiului simetriei formelor. în consecinţă, în cazul în care actul juridic pe care reprezentantul are îndatorirea de a-1 încheia în interesul reprezentatului urmează a fi încheiat în formă autentică, împuternicirea prin care se transferă puterea de reprezentare va trebui să fie acordată tot în formă autentică.

O excepţie de la principiul simetriei formelor este reglementată în art. 70 din Legea societăţilor comerciale nr. 31/19 9 0. Conform textului, „Actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică”.

împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură (art. 2012 alin. 2 NCC).

Din perspectiva terţului cu care reprezentantul contractează pe seama principalului, reglementarea Noului Cod civil stabileşte, în art. 1302, că terţul poate cere întotdeauna reprezentantului să îi prezinte dovezi asupra puterilor de reprezentare care i-au fost acordate de către reprezentat, în scopul probării, pe de o parte, a existenţei împuternicirii, iar pe de altă parte, a limitelor de reprezentare ale acesteia. Mai mult decât atât, dacă puterile de reprezentare sunt cuprinse într-un înscris, terţul poate solicita reprezentantului remiterea unei copii a înscrisului, semnată pentru conformitate.

în absenţa unei împuterniciri valabile ori în cazul în care limitele împuternicirii acordate sunt depăşite, reprezentarea nu poate avea drept efect transmiterea puterii de reprezentare, în mod valabil, asupra intermediarului ori producerea de efecte ale actelor juridice încheiate de către acesta cu terţii în patrimoniul persoanei presupus reprezentate. Aşadar, în împrejurările arătate, persoana în interesul căreia se încheie acte juridice va avea calitatea de terţ faţă de actele respective, operând în atare ipoteză principiul relativităţii efectelor actelor juridice. Prin urmare, actele în cauză nu vor putea nici să profite, nici să dăuneze terţilor. Această consecinţă a lipsei împuternicirii ori a depăşirii limitelor acesteia a fost statuată, în mod expres, prin dispoziţiile art. 1309 alin. 1 NCC, potrivit cărora „Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ”.

Cu toate acestea, o situaţie specială poate fi reţinută în ceea ce priveşte reprezentarea aparentă, instituţie reglementată de art. 1309 alin. 2 NCC. Potrivit textului, „Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-1 reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”.

Astfel, reprezentarea aparentă desemnează situaţia în care terţul contractează având credinţa scuzabilă şi legitimă că reprezentantul aparent are puteri de reprezentare, datorită comportamentului reprezentatului, care, prin atitudinea sa, lasă să se presupună că persoana cu care terţul contractează are împuternicirea de a acţiona pe seama sal în cazul în care reprezentarea este aparentă, actul juridic pe care reprezentantul îl încheie cu terţul în interesul persoanei reprezentate îşi va produce efectele asupra persoanei reprezentate, fie în baza principiului validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius), fie în temeiul răspunderii civile delictuale. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 1554 C. civ.

în vigoare, revocarea mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care, în neştiinţă de aceasta, a contractat de bună-credinţă cu mandatarul; în acest caz mandantul are recurs contra mandatarului său.

In acelaşi sens se pronunţă şi noua reglementare privitoare la modificarea şi revocarea împuternicirii, cuprinsă în dispoziţiile art. 1306 NCC, conform căreia neîndeplinirea obligaţiei de a aduce, prin mijloace corespunzătoare, la cunoştinţa terţilor împrejurarea modificării ori revocării împuternicirii acordate persoanei reprezentantului are drept consecinţă imposibilitatea de a face această situaţie opozabilă terţilor cu care reprezentantul contractează. Cu toate acestea, conform tezei a Il-a a art. 1306, cu titlu de excepţie, modificarea ori revocarea împuternicirii acordate, chiar în cazul în care nu au fost notificate prin mijloace corespunzătoare terţilor, pot deveni opozabile acestora dacă se dovedeşte că aceştia le cunoşteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului cu reprezentantul.

In general, împuternicirea de a reprezenta este emisă de către persoana reprezentată înainte de încheierea actelor juridice cu terţii. Este admisă, însă, posibilitatea ca împuternicirea să fie acordată ulterior tratării operaţiunilor cu terţii, sub forma ratificării actelor juridice încheiate în numele şi pe seama persoanei reprezentate.

Astfel, ratificarea constituie o excepţie de la regula menţionată anterior, referitoare la consecinţele inexistenţei ori depăşirii împuternicirii primite de către reprezentant, consecinţe constând în neproducerea de efecte ale actului juridic astfel încheiat asupra persoanei reprezentate. Aşadar, deşi împuternicirea de reprezentare nu a existat ori limitele sale au fost depăşite, ineficacitatea actului încheiat de reprezentant este înlăturată prin actul juridic unilateral al reprezentatului de a ratifica actele persoanei împuternicite.

Instituţia ratificării, sub aspectul reglementării sale legale, al trăsăturilor caracteristice şi al efectelor pe care le generează, urmează a fi tratată distinct, în continuare, odată cu problematica referitoare la efectele reprezentării în raporturile dintre reprezentant şi terţi.

10. Manifestarea intenţiei de a reprezenta. Cea de-a doua condiţie a reprezentării constă în existenţa intenţiei de a reprezenta şi manifestarea în exterior a acestei intenţii, prin exhibarea calităţii de reprezentant. Condiţia intenţiei trebuie să fie îndeplinită în ceea ce priveşte atât pe reprezentant, care acceptă să acţioneze în interesul altei persoane, cât şi pe terţul cocontractant, care cunoaşte şi acceptă încheierea actului juridic cu persoana reprezentantului, în numele şi pe seama reprezentatului, adică are contemplatio domini\ Aşadar, este esenţial ca reprezentantul şi terţul contractant să acţioneze având la bază o intenţie comună, aceea

de a coopera la încheierea unui act juridic în interesul altei persoane, act care să îşi răsfrângă efectele asupra acestei persoane reprezentate.

Intenţia de a reprezenta poate fi expresă, atunci când rezultă din declaraţia explicită a reprezentantului, sau tacită, caz în care ea poate fi dedusă exfactis et rebus, adică din fapte ale reprezentatului ori reprezentantului sau din împrejurări ale încheierii actului juridic.

Neaducerea la cunoştinţa terţului cocontractant a calităţii împuternicitului de reprezentant conduce la obligarea reprezentantului la toate consecinţele ce decurg din actul juridic încheiat, în mod direct şi personal, ca parte la acel act juridic.

în acest sens se pronunţă şi Noul Cod civil, prin dispoziţiile cuprinse în art. 1297 alin. 1, conform cărora, chiar dacă acel contract a fost încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, contractul încheiat de reprezentant este producător de efecte juridice între reprezentant şi terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu alte cuvinte, neaducerea la cunoştinţa terţului a calităţii de reprezentant a persoanei cu care a contractat, face ca actul juridic respectiv să oblige pe terţ şi pe reprezentant, în mod direct, ca părţi la actul în cauză. împrejurarea dacă terţul „ar fi trebuit să cunoască” faptul că reprezentantul a acţionat în această calitate se va aprecia după criterii obiective, adică în funcţie de atitudinea oricărei alte persoane rezonabile şi diligente aflată în aceeaşi situaţie.

O situaţie specială faţă de regula din alin. 1 este reglementată în alin. 2 al art. 1297 NCC. Potrivit textului, „Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular (adică a persoanei reprezentate - n.n.) poate să exercite şi (s.n.) împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului”. Prin această prevedere se instituie, aşadar, o răspundere solidară a reprezentantului şi reprezentatului, faţă de terţ, în cazul în care este îndeplinită condiţia din text, şi anume aceea ca reprezentatul să fie o „întreprindere”. Această răspundere se justifică, credem noi, prin faptul că, reprezentatul fiind o „întreprindere”, este de presupus că raportul juridic se încheie între profesionişti, noţiune în care se încadrează în primul rând comercianţii, iar întreprinderea reprezentată are cel puţin o culpă in eligendo, prin desemnarea unui reprezentant care a ascuns terţului calitatea sa de intermediar, pretinzând fără temei că el este cel care are o asemenea calitate. Reglementarea din art. 1297 alin. 2 NCC pare a fi singulară în dreptul comercial român, ea neavând corespondent în Legea nr. 31/1990 unde, printr-o dispoziţie comună pentru toate societăţile comerciale, se prevede, în art. 72, că

obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, dacă legea nu dispune altfel.

Făcând o comparaţie între condiţia reprezentării la care ne referim (existenţa intenţiei de a reprezenta) şi condiţia precedentă (existenţa împuternicirii de a reprezenta), şi implicit între obiectul art. 1309 NCC şi art. 1297 NCC care reglementează separat aceste condiţii, remarcăm faptul că, în cazul acestei condiţii ipoteza este aceea în care contractul este încheiat de reprezentant „în limita puterilor conferite” (art. 1297 alin. 1 şi 2 NCC), pe când la condiţia anterior analizată ipoteza este cea a lipsei sau depăşirii împuternicirii de reprezentare.

Prin existenţa condiţiei pe care o analizăm (manifestarea intenţiei de a reprezenta), instituţia reprezentării, materializată prin contractul de mandat cu reprezentare, se deosebeşte esenţial de mandatul fără reprezentare, unde intenţia de a reprezenta nu este adusă la cunoştinţa ori este ignorată de către terţii cu care se încheie actele juridice (art. 2039 NCC). Ca atare, mandatarul fără reprezentare apare ca parte ţinută personal prin actele încheiate, acesta tratând cu terţii în nume propriu, mascând persoana mandantului (comitentului) faţă de terţi.

11. Capacitatea şi voinţa valabilă a părţilor, a) Capacitatea părţilor. Din punctul de vedere al condiţiilor pe care persoana reprezentată, cât şi reprezentantul său trebuie să le îndeplinească în scopul încheierii, pe de o parte, a unui raport juridic valabil în temeiul căreia să se transmită puterea de reprezentare, iar pe de altă parte, de acte juridice valabile între reprezentant şi terţi, producătoare de efecte juridice în patrimoniul persoanei reprezentate, Noul Cod civil reglementează explicit condiţia capacităţii părţilor la contractul de mandat cu reprezentare.

Astfel, noua reglementare civilă prevede, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, că „In cazul reprezentării convenţionale, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată” (art. 1298).

Aşadar, potrivit prevederilor art. 1298 NCC, în cazul reprezentării convenţionale, care are la bază manifestarea de voinţă a persoanei reprezentate în sensul de a acorda împuternicire pentru încheierea de acte juridice cu terţii în numele şi pe seama sa, atât reprezentatul cât şi reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată. Cu alte cuvinte, atât consimţământul exprimat de către reprezentant, cât şi de cel reprezentat, trebuie să aibă la bază o manifestare de voinţă valabilă, din punctul de vedere al capacităţii civile.

In ceea ce îl priveşte pe reprezentat, soluţia prevăzută de legiuitor se justifică prin aceea că reprezentatul devine creditor al obligaţiilor asumate de către terţi şi debitor al drepturilor dobândite de terţi pe calea actelor juridice contractate prin reprezentant. Astfel, pentru ca reprezentatul să poată transmite către reprezentant puterea de reprezentare, prin emiterea unei împuterniciri valabile, este necesar ca el însuşi să fi putut încheia, în nume propriu, actele a căror contractare o delegă.

în ceea ce îl priveşte pe reprezentant, în condiţiile în care acesta este împuternicit să încheie cu terţii acte juridice, chiar dacă efectele acestora se vor produce în patrimoniul altei persoane, pentru a putea încheia acte valabile, este necesar ca el însuşi să aibă capacitatea de a contracta în nume propriu cu terţii. Nu se poate admite ca prin manifestarea de voinţă a unei persoane incapabile să se producă efecte patrimoniale prin actele juridice la care a consimţit, chiar dacă reprezentantul este împuternicit să reprezinte interesele persoanei reprezentate care este capabilă. Cu alte cuvinte, cu toate că reprezentantul nu încheie actele juridice cu terţii în nume propriu, iar efectele acestor acte nu se vor produce în patrimoniul său, ci se vor produce în mod direct asupra persoanei reprezentate, reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi, în nume propriu şi pe seama sa, actele în cauză.

Sub aspect temporal, reprezentantul şi reprezentatul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu la momentul încheierii contractului de mandat cu reprezentare, iar reprezentantul şi la momentul încheierii cu terţul a actului juridic care face obiectul reprezentării.

b) Voinţa valabilă a părţilor. Pentru a putea fi îndeplinită condiţia existenţei voinţei valabile a reprezentantului şi reprezentatului, este necesar ca această voinţă să fie liberă şi neviciată, cu alte cuvinte, să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ.

La momentul încheierii actului juridic cu terţul, reprezentantul manifestă propria sa voinţă, chiar dacă face acest lucru în baza unei împuterniciri, în numele şi pe seama persoanei reprezentate. De aceea, actul juridic încheiat cu terţul este valabil numai dacă voinţa reprezentantului este liberă şi neviciată. în caz contrar, actul este lovit de nulitate, chiar dacă mandatul cu reprezentare conferit reprezentantului este valabil.

Pentru ipoteza în care consimţământul reprezentantului este viciat, Noul Cod civil reglementează sancţiunea anulabilităţii actului încheiat cu terţul, în art. 1299 teza I. Potrivit textului, „Contractul este anulabil atunci când consimţământul reprezentantului este viciat”.

Condiţia caracterului liber şi neviciat al voinţei trebuie întrunită şi în persoana reprezentatului. Viciul de consimţământ al reprezentatului are însă ca efect anulabilitatea actului încheiat de reprezentant cu terţul numai atunci când viciul priveşte elemente ale actului stabilite de reprezentat. Aceasta este reglementarea prevăzută de art. 1299 teza II NCC, potrivit căruia: „Dacă însă viciul de

consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată”. Ne imaginăm următorul exemplu: reprezentatul a împuternicit pe reprezentant să cumpere un anumit vas, pe care din eroare îl credea a fi de cristal, dar care în realitate era de sticlă obişnuită. In acest caz, viciul de consimţământ, care este o eroare asupra calităţilor substanţiale ale bunului care face obiectului actului (error in substantia), atrage nulitatea relativă a actului încheiat de reprezentant cu terţul, deoarece eroarea poartă asupra unui element stabilit de reprezentat prin procură.

Sancţiunea anulabilităţii actului încheiat de reprezentant cu terţul, pentru viciul de consimţământ al reprezentantului sau al reprezentatului în cazurile prevăzute de art. 1299 NCC, este concordantă cu dispoziţia generală din art. 1251 NCC, conform căreia contractul este lovit de nulitate relativă, printre altele, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat.

In ceea ce priveşte manifestarea de voinţă a reprezentantului, Noul Cod civil statuează, în plus, că buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului (art. 1300 alin. 1). De la această prevedere, în acelaşi alineat, a fost stabilită o excepţie, conform căreia buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei anumite împrejurări urmează a fi apreciate în ceea ce priveşte persoana reprezentată în cazul în care aceste aspecte sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat. Elementele stabilite de reprezentat pot privi acordarea împuternicirii de reprezentare, întinderea puterilor conferite reprezentantului etc.

Pentru stabilirea efectelor juridice ale voinţei exprimate de reprezentant şi, pe cale de consecinţă, ale actelor încheiate de acesta cu terţii, reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca niciodată buna-credinţă a reprezentantului (art. 1300 alin. 2). Din acest text rezultă că buna-credinţă a reprezentantului nu înlătură reaua-credinţă a persoanei reprezentate, astfel încât nu are drept consecinţă acoperirea nevalabilităţii actului juridic încheiat în temeiul împuternicirii. De pildă, atunci când reprezentatul a împuternicit pe reprezentant să vândă terţului un bun care avea un viciu pe care cel dintâi l-a ascuns prin manopere dolozive, pe care reprezentantul nu le cunoştea, reprezentatul nu poate evita anulabilitatea actului, cerută de terţ, invocând buna-credinţă a reprezentantului împuternicit.

O condiţie suplimentară pentru existenţa voinţei valabil manifestate de către reprezentant este reglementată de Noul Cod civil în art. 1303, care statuează asupra împrejurărilor în care între persoana reprezentată şi reprezentantul desemnat există un conflict de interese. Astfel, potrivit textului, actele juridice încheiate de către reprezentant cu terţii, în condiţiile în care între reprezentant şi reprezentat există un conflict de interese, pot fi anulate la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de terţul contractant la data încheierii contractului. împrejurarea dacă terţul cocontractant trebuia să cunoască conflictul de interese dintre reprezentant şi reprezentat se va aprecia în mod obiectiv, în funcţie de atitudinea oricărei persoane diligente aflate în aceeaşi situaţie.

în concluzia celor arătate în legătură cu condiţia reprezentării de care ne ocupăm, apreciem că, deşi potrivit majorităţii doctrinei de specialitate cea de-a treia condiţie a reprezentării a fost considerată a fi voinţa valabilă a reprezentantului, reprezentarea necesită întrunirea a două voinţe, în mod cumulativ: voinţa persoanei reprezentate, care a emis împuternicirea, urmărind ca efectele actului juridic ce va fi încheiat de reprezentant să se producă în patrimoniul său, şi voinţa reprezentantului ca, în baza puterilor de reprezentare acordate, să acţioneze în interesul persoanei reprezentate. La aceasta se adaugă, dar pe un alt plan, voinţa terţului cocontractant de a încheia actul juridic, prin intermediul reprezentantului, însă ale cărui efecte să incumbe persoanei reprezentate.

în cazul mandatului fără reprezentare, prin faptul că actul juridic este încheiat cu terţul în nume propriu de către mandatar (comisionar), adesea fără ca terţul să aibă cunoştinţă de existenţa persoanei mandantului (comitentului), cea de-a treia voinţă necesară pentru existenţa reprezentării, şi anume voinţa terţului de a trata cu un reprezentant al mandantului, lipseşte, terţul rămânând străin de contractul de mandat fără reprezentare.

III. EFECTELE REPREZENTĂRII

12. Enumerare. Din punctul de vedere al efectelor pe care instituţia reprezentării le produce, acestea pot fi examinate dintr-o perspectivă tripartită, după cum urmează:

a) efectele produse între reprezentat şi terţ;

b) efectele dintre reprezentant şi reprezentat;

c) efectele dintre reprezentant şi terţ.

în continuare vom analiza fiecare dintre aceste categorii de efecte.

13. Efectele în raporturile dintre persoana reprezentată şi terţ. Principalul efect pe care instituţia reprezentării îl produce este reglementat prin dispoziţiile art. 1296 NCC. Astfel, potrivit dispoziţiilor menţionate, actul juridic încheiat de reprezentant cu un terţ, în limitele împuternicirii acordate şi în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.

Prin urmare, principiul în ceea ce priveşte efectele reprezentării este în sensul producerii de efecte în mod direct între persoana reprezentată şi terţul contractant, cu toate că actul juridic producător de efecte este încheiat de către altă persoană, în calitate de intermediar. Faptul încheierii actului juridic de către reprezentant este de natură a transmite toate drepturile şi obligaţiile decurgând din actul respectiv direct în persoana celui reprezentat, întocmai ca şi cum acesta ar fi participat personal, ca parte contractantă, la perfectarea actului juridic. Aşadar, de esenţa

reprezentării este tocmai consecinţa producerii de efecte în patrimoniul altei persoane prin încheierea de acte juridice prin intermediar.

împrejurarea că actul încheiat de mandatar cu terţul produce efecte în mod direct în patrimoniul (adică pe seama) mandantului este întâlnită nu numai în cazul mandatului cu reprezentare, ci şi al celui fără reprezentare. Dacă folosim, pentru mandatul cu reprezentare, noţiunea echivalentă de reprezentare directă, iar pentru cel fără reprezentare noţiunea de reprezentare indirectă, putem afirma că, indiferent de forma reprezentării - directă sau indirectă - efectul pe care actul juridic încheiat de către reprezentant pe seama persoanei reprezentate îl produce este similar. Acesta constă în dobândirea în mod direct în patrimoniul principalului a tuturor drepturilor şi asumarea tuturor obligaţiilor rezultând din actele încheiate cu terţii, fără ca aceste drepturi, respectiv obligaţii să treacă prin patrimoniul reprezentantului.

în cazul reprezentării directe/perfecte, de la însuşi momentul încheierii actelor juridice cu terţii, reprezentatul devine parte contractantă, în temeiul propriei sale manifestări de voinţă în sensul acordării puterilor de reprezentare împuternicitului. Acesta capătă aceeaşi poziţie ca şi cum ar fi încheiat el însuşi actele, în calitate de parte contractantă.

în ceea ce priveşte reprezentarea indirectă/imperfectă, persoana reprezentată beneficiază de toate efectele decurgând din actele care fac obiectul reprezentării, din chiar momentul încheierii lor, însă, în relaţia cu terţii contractanţi, calitatea de contractant revine comisionarului, care a semnat în nume propriu. De aceea, terţul poate solicita executarea contractului numai comisionarului. Pentru obligaţiile pentru care comitentul este debitor al comisionarului, care este, la rândul său, debitor al terţului, comitentul poate fi urmărit pentru executarea obligaţiilor sale, de către terţ, pe calea acţiunii oblice.

14. Efectele în raporturile dintre reprezentant şi persoana reprezentată. Ratificarea. în raporturile dintre reprezentat şi reprezentant există drepturi şi obligaţii reciproce rezultând din contractul de mandat pe care aceştia l-au încheiat, în temeiul contractului de mandat cu reprezentare, reprezentantul se obligă să acţioneze în calitate de intermediar, în scopul încheierii de acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama persoanei reprezentate. Prin urmare, pe calea contractului de mandat încheiat între reprezentat şi reprezentantul său, acestuia din urmă îi este emisă o împuternicire care îi permite să acţioneze în relaţia cu terţii în scopul satisfacerii interesului mandantului, astfel încât efectele actului juridic încheiat de reprezentant cu terţul să se producă direct şi imediat asupra persoanei reprezentate, adică fără ca aceste efecte să fie mai întâi transferate în patrimoniul reprezentantului.

Consecinţa faptului că transmiterea drepturilor operează în mod direct în raporturile dintre terţ şi persoana reprezentată (principalul) este aceea că bunurile ce fac obiectul acestor drepturi nu vor putea fi urmărite de creditorii reprezentantului. în măsura în care reprezentantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sale rezultând din raportul de mandat (spre exemplu, nu înaintează reprezentatului bunurile primite ca urmare a încheierii actelor juridice cu terţii ori nu avansează preţul primit de la terţi în schimbul mărfurilor vândute în interesul persoanei reprezentate) persoana reprezentată beneficiază de o acţiune împotriva acestuia, bazată pe raportul de reprezentare.

Pentru ca actul juridic încheiat de reprezentant cu terţul să îl oblige pe reprezentat este însă necesar ca reprezentantul să fi acţionat în limitele împuternicirii primite. Noul Cod civil prevede explicit această condiţie în art. 1296, potrivit căruia numai contractul încheiat de reprezentant „în limitele împuternicirii”, în numele reprezentatului, produce efecte direct între acesta din urmă şi terţ.

în caz contrar, adică în cazul lipsei ori depăşirii puterilor de reprezentare, ca regulă, contractul încheiat de reprezentant nu produce efecte între reprezentat şi terţ (art. 1309 alin. 1 NCC), reprezentatul nefiind aşadar ţinut de executarea actelor juridice contractate cu terţii de către reprezentant.

O primă excepţie de la regula de mai sus ar putea fi cazul în care se dovedeşte că reprezentatul a fost în culpă în legătură cu redactarea procurii, aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate.

A doua excepţie, legală, de la reglementarea din art. 1309 alin. 1 NCC o constituie reprezentarea aparentă. Astfel, dacă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-1 reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta (art. 1309 alin. 2). în cazul reprezentării aparente, terţul este determinat să contracteze având credinţa scuzabilă şi legitimă că reprezentantul (aparent) are puteri de reprezentare. Consecinţa reprezentării aparente constă în producerea de efecte decurgând din actul juridic încheiat de persoana împuternicită, asupra persoanei reprezentate.

Consecinţa faptului că reprezentantul a încheiat actul juridic cu terţul fără să aibă împuternicire ori cu depăşirea limitele puterilor care i-au fost încredinţate este aceea că el „răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, fără culpă, în încheierea valabilă a contractului” (art. 1310 NCC). Se remarcă faptul că, în acest caz, sancţiunea nu este aceea că actul va produce efecte faţă de reprezentant, aşa cum se întâmplă atunci când contractul cu terţul a fost încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite dar acesta din urmă nu a divulgat terţului calitatea lui de mandatar, situaţie prevăzută de art. 1297

NCC. în ipoteza la care se referă art. 1310 NCC, sancţiunea este numai aceea că reprezentantul datorează despăgubiri terţului pentru eventualele prejudicii cauzate.

Cea mai importantă excepţie de la prevederile art. 1309 alin. 1 o regăsim în instituţia ratificării. Astfel, în ipoteza în care reprezentantul acţionează pe seama persoanei reprezentate fără a avea împuternicire ori cu depăşirea limitelor împuternicirii acordate, cel în numele căruia s-a încheiat contractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă (art. 1311 alin. 1 NCC).

Efectul juridic al ratificării este acela că actul încheiat de reprezentant cu terţul va produce efecte faţă de reprezentat, ratificarea echivalând cu mandatul (ratihabitio mandato aequiparatur).

Instituţia ratificării a fost concepută pentru cazurile în care, deşi persoana reprezentată nu a emis împuternicirea de reprezentare anterior încheierii actelor juridice cu terţii ori, cu toate că a emis-o, împuternicirea a avut în vedere condiţii mai restrictive de contractare decât cele asumate de reprezentant, ea decide, ulterior contractării de către reprezentant cu terţii, că actele juridice respective, în condiţiile în care au fost încheiate, îi sunt favorabile şi doreşte să beneficieze de efectele lor juridice.

Ratificarea este un act juridic unilateral care, pentru a fi valabil, trebuie să respecte formele cerute de lege pentru valabilitatea contractului ratificat, aşa cum am văzut că prevede art. 1311 alin. 1 NCC. Astfel, este acordată satisfacţie principiului simetriei formei actului juridic, ca şi în cazul formei împuternicirii (art. 1301, coroborat cu art. 2013 NCC), aşa cum am arătat.

Ratificarea consolidează retroactiv actul juridic ratificat, făcând ca efectele acestuia să se răsfrângă asupra persoanei reprezentate, din chiar momentul încheierii actului dintre reprezentant şi terţ. Acest efect al ratificării este explicit prevăzut de art. 1312 NCC, care totodată statuează şi o excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor ratificării. Potrivit textului, ratificarea nu poate „afecta însă drepturile dobândite de terţi între timp”. Această excepţie se întemeiază pe principiul, mai puternic, al respectării drepturilor câştigate de terţi între momentul încheierii actului şi cel al ratificării.

Privitor la momentul până la care poate interveni actul unilateral al ratificării, conform dispoziţiilor art. 1311 alin. 2 NCC, terţul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul să nu mai poată fi ratificat. în măsura în care un atare termen nu este acordat, apreciem că ratificarea poate interveni la orice moment ulterior încheierii actului juridic cu terţul.

Cu toate acestea, o dispoziţie specială cuprinsă în art. 1314 NCC limitează posibilităţile persoanei reprezentate de a exercita dreptul de ratificare a actelor juridice încheiate fără respectarea limitelor împuternicirii ori în lipsa puterilor de reprezentare conferite. Astfel, contractul încheiat cu terţul poate fi desfiinţat înainte ca actul unilateral al ratificării să fi intervenit, dacă terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant au convenit asupra acestui aspect.

Dreptul persoanei reprezentate de a ratifica actele încheiate de reprezentant cu depăşirea limitelor împuternicirii acordate ori în absenţa totală a împuternicirii, este transmisibil moştenitorilor, în ipoteza în care reprezentatul decedează anterior exercitării facultăţii de a ratifica (art. 1313 NCC).

15. Efectele în raporturile dintre reprezentant şi terţ. încheierea actelor juridice care constituie obiectul împuternicirii în numele şi pe seama persoanei reprezentate face ca în relaţia dintre terţul contractant şi reprezentant să nu se nască raporturi juridice producătoare de efecte. Drepturile şi obligaţiile decurgând din actele încheiate de reprezentant se produc exclusiv asupra reprezentatului, în mod direct şi imediat, acesta din urmă apărând în raport cu terţul ca parte contractantă, întocmai ca şi cum el ar fi participat personal la încheierea actelor în cauză.

Aşadar, rolul reprezentantului încetează în momentul în care el a încheiat actul cu terţul, din acel moment el devenind străin faţă de act, principiul relativităţii efectelor (res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest) fiindu-i pe deplin aplicabil. Aşa cum s-a exprimat plastic literatura de specialitate, reprezentantul îndeplineşte rolul pe care îl are schela unei construcţii; ea serveşte la ridicarea construcţiei, după care devine inutilă.

Situaţia este diferită în cazul mandatului fără reprezentare, adică al reprezentării indirecte/imperfecte, aşa cum am mai arătat. Astfel, în acest caz, încheierea de acte juridice cu terţii în nume propriu de către reprezentant conduce la crearea de raporturi juridice între acesta şi terţii contractanţi. Deşi efectele acestor acte juridice se vor transmite în mod direct şi imediat asupra persoanei reprezentate, drept consecinţă a raporturilor de intermediere existente, reprezentantul apare ca parte la contract, datorită faptului că acesta a participat în nume propriu la încheierea contractului. Din perspectiva terţilor contractanţi, actele juridice astfel încheiate îşi produc efectele asupra reprezentantului, în calitatea acestuia de persoană cu care au contractat, drepturile şi obligaţiile derivate din acte născându-se în mod direct în patrimoniul reprezentantului. Pe cale de consecinţă, în cazul reprezentării indirecte, reprezentantul îşi asumă în nume propriu executarea corespunzătoare a contractului, ceea ce implică faptul că terţul poate solicita executarea direct reprezentantului.

Un aspect conex privitor la efectele reprezentării în raporturile dintre terţ şi reprezentant îl regăsim în dispoziţiile art. 1310 NCC, pe care deja l-am analizat. Reamintim că, potrivit acestui text, reprezentantul răspunde faţă de terţul cu care contractează în ipoteza în care acţionează fără împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, iar ratificarea nu a avut loc. în atare situaţie, reprezentantul va fi ţinut răspunzător pentru toate prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, fără culpă, în încheierea valabilă a contractului.

IV. CONTRACTUL CU SINE ÎNSUSI SI DUBLA REPREZENTARE

16. Contractul cu sine însusi. Acesta s-a bucurat de atentia doctrinei înainte de adoptarea Noului Cod civil.

Problema majoră care s-a discutat este aceea a validităţii unui asemenea contract, adică dacă actele juridice care formează obiectul reprezentării pot fi valabil încheiate de către reprezentant cu sine însuşi, iar nu cu terţii. Aceasta este ipoteza în care, spre exemplu, reprezentantul, însărcinat să vândă bunurile persoanei reprezentate, le cumpără chiar el, ori, fiind împuternicit să cumpere anumite mărfuri pe seama persoanei de la care emană împuternicirea, încheie contractul cu sine însuşi, vânzându-i acesteia mărfuri pe care el însuşi le deţine în proprietate.

Aşadar, efectul acestor operaţiuni este că reprezentantul dobândeşte dublă calitate, atât de creditor cât şi de debitor, prin faptul că, fie încheie actul juridic în calitate de vânzător în interesul reprezentatului şi de cumpărător în interesul său, fie se înfăţişează drept cumpărător în interesul reprezentatului şi vânzător în interesul său propriu.

Majoritatea literaturii de specialitate a susţinut, ca regulă, validitatea contractului cu sine însuşi. Desigur, au fost consemnate excepţiile legale. Este vorba, spre exemplu, de art. 1308 din Codul civil încă în vigoare, care prevede că este lovit de nulitate actul prin care mandatarul devine adjudecatar, în mod direct ori prin persoane interpuse, al averii pe care este însărcinat să o vândă şi de art. 128 C. fam. potrivit căruia este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, pe de altă parte.

O parte din doctrină însă, pentru argumente de ordin practic, a înclinat către interzicerea contractării cu sine însuşi. Raţiunile avute în vedere pentru interzicerea reprezentantului de a încheia cu sine însuşi actele juridice indicate de către clientul său pe baza contractului de reprezentare încheiat, au fost întemeiate pe existenţa unor interese contrare pe care cele două calităţi dobândite

de intermediar le presupun, interese care pot fi prejudiciate prin întrunirea ambelor în persoana aceleiaşi părţi. în exemplul menţionat anterior, interesul intermediarului acţionând în calitate de vânzător de a obţine cel mai mare preţ posibil pentru mărfurile reprezentatului intră în conflict cu interesul său personal, în calitatea sa de cumpărător, de a achiziţiona bunuri la un preţ cât mai scăzut.

S-a remarcat că există, aşadar, riscul prejudicierii clientului reprezentat, prin aceea că, deşi reprezentantul este împuternicit să apere cât mai bine interesele acestuia, obligaţia asumată prin contract va trece în plan secundar faţă de tendinţa firească a intermediarului de a-şi apăra propriile interese. Există, prin urmare, riscul săvârşirii de abuzuri de către intermediar, prin aceea că urmăreşte avantaje proprii, cu preţul sacrificării intereselor clientului său. Reprezentantul devine, în acest fel, adversar al reprezentatului, fiind puţin probabil să continue să-şi îndeplinească în condiţii corecte obligaţiile rezultând din contractul de intermediere încheiat.

Noul Cod civil a curmat aceste controverse doctrinare. Astfel, conform dispoziţiilor art. 1304 alin. 1, contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens ori cuprinsul contractului nu a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese.

Se remarcă faptul că noua reglementare civilă, deşi instituie regula anula-bilităţii contractului cu sine însuşi, prevede totodată importante excepţii care, prin numărul şi întinderea lor, conduc la restrângerea majoră a situaţiilor în care se va produce nulitatea relativă a unui asemenea contract.

Astfel, în primul rând, anulabilitatea contractului încheiat de reprezentant cu sine însuşi poate fi cerută numai de reprezentat. A contrario, reprezentantul, care a contractat cu sine însuşi, nu are o asemenea calitate procesuală.

în al doilea rând, nulitatea relativă nu va surveni dacă reprezentantul a fost împuternicit în mod explicit în sensul că poate încheia contractul cu el însuşi. Această excepţie este o consecinţă firească a principiului pacta sunt servanda la nivelul contractului de mandat dintre cele două părţi.

în fine, anulabilitatea nu va interveni nici atunci când din conţinutul contractul de mandat nu rezultă explicit că este exclusă posibilitatea acestui tip de conflict de interese între reprezentat şi reprezentant. Se remarcă formularea negativă a textului din Noul Cod civil („cu excepţia cazului în care ... cuprinsul contractului nu a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese”), de unde se deduce intenţia legiuitorului de a considera contractul cu sine însuşi ca fiind valabil şi atunci când contractul de mandat tace în ceea ce priveşte posibilitatea reprezentantului de a contracta cu sine însuşi.

17. Dubla reprezentare. Şi aceasta a făcut, la rândul său, obiectul analizei doctrinare înainte de adoptarea noului cod.

Dubla reprezentare desemnează acea situaţie în care persoana împuternicită încheie actul juridic care formează obiectul reprezentării cu un terţ pe care tot această persoană îl reprezintă. Cu alte cuvinte, împuternicitul, în temeiul puterilor sale de reprezentare primite de la doi terţi, încheie actul juridic în interesul celor două persoane pe care le reprezintă deopotrivă.

La fel ca şi în cazul actului cu sine însuşi, în cazul dublei reprezentări există riscul neglijării intereselor unuia dintre reprezentaţi, în favoarea celeilalte persoane reprezentate.

în scopul evitării oricăror posibilităţi de nesocotire a intereselor reprezentaţilor de către persoana împuternicită, reprezentaţii, care fie sunt în cunoştinţă de cauză cu privire la dubla reprezentare, fie prefigurează eventualitatea încheierii unui act juridic în aceste condiţii, pot emite împuternicirea în mod special în vederea încheierii actului în aceste condiţii, ori pot configura clauzele contractuale de aşa natură încât să excludă vătămarea intereselor proprii. în aceste cazuri, situaţia juridică a dublei reprezentări apare în mod clar, ea fiind stabilită de înseşi părţile la mandat.

Pentru celelalte cazuri, literatura de specialitate dinainte de adoptarea noului cod a opinat, în majoritatea sa, în sensul că dubla reprezentare, ca şi contractul cu sine însuşi, atâta timp cât nu este interzisă de lege în mod expres, trebuie socotită ca valabilă. Totodată însă, datorită însemnatelor consecinţe practice pe care le poate produce asupra persoanelor reprezentate, s-a recunoscut că actele juridice încheiate în interesul a două persoane care au avut acelaşi reprezentant pot fi anulate pentru doi prin reticenţă ori pentru violarea de către reprezentant a obligaţiei de loialitate faţă de reprezentaţii săil

în Noul Cod civil, prevederile referitoare la contractul cu sine însuşi sunt aplicabile deopotrivă şi în cazul dublei reprezentări (art. 1304 alin. 2).

V. ÎNCETAREA REPREZENTĂRII

18. Sediul materiei. Cauze de încetare, a) Reglementare. încetarea reprezentării este reglementată în Noul Cod civil prin dispoziţiile art. 1305-1308.

Reprezentarea are un caracter intuitu personae, aşa încât ea încetează ori de câte ori se ivesc evenimente care aduc atingere acestui caracter.

Cauzele care conduc la încetarea efectelor reprezentării sunt parţial diferite, în funcţie de forma de reprezentare avută în vedere.

b) Cauzele speciale de încetare a reprezentării convenţionale. Reprezentarea convenţionale încetează, în afară de cauzele generale de stingere a obligaţiilor contractuale (prin executare, expirarea termenului stipulat în contract, imposibilitatea fortuită de executare a împuternicirii etc.), din cauzele speciale prevăzute de art. 1305 NCC. Potrivit textului, „Puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat”.

Revocarea împuternicirii, atât timp cât textul citat nu distinge, poate fi făcută oricând şi fără explicaţie (ad nutum). Dreptul mandantului de a revoca oricând, expres sau tacit, mandatul este prevăzut în mod explicit în art. 2031 NCC, care reglementează condiţiile revocării mandatului cu reprezentare. Posibilitatea reprezentatului de a revoca împuternicirea este firească, atât timp cât reprezentarea convenţională are ca temei această împuternicire, iar ea este emisă în interesul reprezentatului.

Renunţarea reprezentantului la puterea de reprezentare poate avea loc, de asemenea, oricând şi fără explicaţie, pentru aceleaşi considerente. Pentru mandatul cu reprezentare, această posibilitate este statuată expres în art. 2034 NCC.

Revocarea împuternicirii de către reprezentat şi renunţarea reprezentantului trebuie comunicate (notificate) celeilalte părţi, iar în lipsa comunicării partea prejudiciată poate solicita despăgubiri, dacă a suferit prejudicii din acest motiv, potrivit dreptului comun.

c) Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta, în general. Puterea de reprezentare, indiferent dacă izvorăşte din contract, din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, poate să înceteze şi din cauzele prevăzute de art. 1307 alin. 1-2 NCC. Aceleaşi cauze sunt menţionate, pentru cazul particular al mandatului cu reprezentare, în art. 2030 lit. c) şi 2035 NCC.

Astfel, puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenţie ori din natura afacerii nu rezultă contrariul (art. 1307 alin. 1 NCC). Această dispoziţie este aplicabilă în ceea ce priveşte pe reprezentantul ori reprezentatul persoană fizică.

Reprezentarea legală încetează, spre exemplu, în momentul în care minorul lipsit de capacitate de exerciţiu dobândeşte capacitate restrânsă de exerciţiu, ca efect al împlinirii vârstei de 14 ani, prin moartea fie a persoanei reprezentate, fie a reprezentantului, sau în momentul ridicării interdicţiei judecătoreşti, în cazul persoanei de peste 14 ani.

Referitor la reprezentantul ori reprezentatul persoană juridică, legiuitorul statuează că puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa (art. 1307 alin. 2 NCC).

Puterea de reprezentare încetează şi în cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau a reprezentatului, în condiţiile prevăzute de lege (art. 1307 alin. 3). Legea la care textul face trimitere este, în principal, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

20. Efectele încetării reprezentării. în relaţia dintre reprezentat şi reprezentant, consecinţa încetării puterii de a reprezenta este dispariţia dreptului şi obligaţiei reprezentantului de a acţiona pe seama persoanei reprezentate, orice act juridic încheiat cu terţii ulterior acestui moment fiind incapabil de a produce efecte juridice în relaţia dintre principal şi terţi.

Pentru ca acest efect să se producă este însă necesar ca reprezentantul să fi cunoscut încetarea împuternicirii. Tot ceea ce reprezentantul a făcut, în numele reprezentatului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a reprezentării este socotit ca valabil făcut în executarea împuternicirii. Aceste consecinţe juridice sunt prevăzute în art. 2036 NCC pentru mandatul cu reprezentare, dar se aplică pentru identitate de raţiune în cazul reprezentării în general (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet).

La încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri (art. 1308 NCC). Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului decât dacă acesta din urmă refuză să îi remită o copie certificată de pe înscris cu menţiunea că puterea de reprezentare a încetat (art. 1308 alin. 2 NCC).

în ceea ce priveşte efectele încetării reprezentării faţă de terţi, Noul Cod civil conţine anumite dispoziţii speciale.

Astfel, regula inopozabilităţii faţă de terţi a încetării puterilor de reprezentare neaduse la cunoştinţa acestora este statuată prin dispoziţiile art. 1307 alin. 4, conform cărora încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare.

O prevedere similară, dar pentru cazul special al încetării reprezentării convenţionale prin revocare, este cuprinsă în art. 1306 NCC. Conform textului, orice revocare a împuternicirii - ca şi modificarea acesteia - trebuie adusă la cunoştinţa terţilor prin mijloace corespunzătoare. în caz contrar, încetarea puterilor de reprezentare (ca şi modificarea acestora) nu este opozabilă terţilor decât dacă se dovedeşte că aceştia o cunoşteau ori puteau să o cunoască în momentul încheierii contractului.

Aprecierea împrejurării dacă terţii „trebuiau” sau „puteau” să cunoască încetarea puterii de a reprezenta, respectiv revocarea (sau modificarea) împuternicirii se va face de către judecător sau arbitru după criterii obiective, în funcţie de atitudinea oricărei alte persoane diligente, aflate în aceeaşi situaţie.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Mediul înconjurător în CEDO Răspunderea juridică (civlă și penală) a medicului pentru culpă profesională și răspunderea unității sanitare