Mediul înconjurător în CEDO
| Comentarii |
|
mediul înconjurător în CEDO, din jurisprudenţa Curţii rezultă din ce în ce mai clar că există o legătură, aproape imperceptibilă, dar reală, între mediul înconjurător şi respectarea drepturilor fundamentale, în fapt, considerăm că a apropia dreptul de preocupările individului este una din constantele, pe de o parte, ale legiuitorului european, iar, pe de altă parte, ale jurisprudenţei europene. în această privinţă, mediul înconjurător ocupă încă de acum un loc central atât în realitate, cât şi în imaginarul cetăţeanului.
Cu toate acestea, la prima vedere, poate părea neobişnuit să asociezi un text, conceput iată acum aproape cincizeci de ani - Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia) - unui concept - cel al protecţiei mediului înconjurător - care, prin implicaţiile sale politice şi economice, pare a se îndepărta, în principiu, de protecţia clasică a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Se cunoaşte despre Convenţie că nu este un instrument imobil. Cu toate că a fost elaborată la sfârşitul anilor ’40, ea este un instrument viu, ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale şi, în particular, în lumina concepţiilor ce prevalează în zilele noastre în societăţile democratice.
Pentru început, nu este justificat să se interpreteze de o manieră restrictivă drepturile şi libertăţile individuale garantate de Convenţie, pentru că o astfel de interpretare ar fi contrară obiectului şi scopului acestui instrument juridic. Dar, înainte de toate, trebuie subliniat că executarea unui angajament asumat în virtutea Convenţiei poate necesita măsuri pozitive din partea unui Stat şi că, într-un astfel de caz, acel Stat nu poate să rămână pasiv.
Toate acestea vor să spună că trebuie să existe în mod necesar o interpenetrare între etică - în felul în care o resimte opinia publică - şi drept. în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a admis deci că Statul contractant şi-a asumat în baza Convenţiei obligaţii ce depăşesc o concepţie pur pasivă, de abţinere. în plus faţă de obligaţiile mai clasice de acest tip, există obligaţii numite pozitive, de altfel inerente angajamentului solemn care figurează în Articolul 1 al Convenţiei: Statele trebuie să asigure tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile ce le sunt garantate.
După cum s-a mai subliniat, obiectul şi scopul Convenţiei, ca instrument de protecţie pentru fiinţele, umane, reclamă ca înţelegerea şi aplicarea dispoziţiilor sale să se facă într-o manieră care să menţină concrete şi efective exigenţele Convenţiei.
Prin urmare întrebarea care se pune este: cum au fost aplicate aceste principii în jurisprudenţa de la Strasbourg în problema protecţiei mediului de viaţă al persoanei umane?
Poate mai mult ca în orice altă materie, pentru ceea ce aparţine în mod clar mediului «drepturile» nu trebuie să fie disociate de «obligaţii». Cu alte cuvinte, atât individul, cât şi Statul - colectivitatea cetăţenilor - sunt îndreptăţiţi să revendice drepturi şi, în mod corespunzător, atât primul, cât şi al doilea sunt ţinuţi de îndatoriri care, în particular în cazul Statului, pot presupune o obligaţie de a adopta măsuri pozitive de natură specifică cu scopul de a proteja mediul de viaţă.
Pe terenul drepturilor şi libertăţilor individuale garantate de Convenţie, şi plecând de la soluţiile jurisprudenţei de la Strasbourg, protecţia mediului poate fi înţeleasă atât ca drept individual, cât şi ca limită a exercitării drepturilor şi libertăţilor individuale.
I. Protecţia mediului înconjurător ca drept individual
în cadrul sistemului european de protecţie judiciară a drepturilor omului, pentru a intra sub incidenţa garanţiilor Convenţiei, atingerile aduse mediului înconjurător şi, prin urmare, drepturilor individuaie ale omului, trebuie, în mod evident, să fie probate. In alţi termeni, justiţiabilii trebuie să fi furnizat măcar un început de dovadă cu privire la pretenţiile pe care le alegă, fără de care ei nu s-ar putea «pretinde», din punct de vedere al Convenţiei, victime ale unei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate prin acest text.
în cauza Tauira (France/ de exemplu, care se referea la pretinse atingeri aduse mediului înconjurător (atingeri aduse dreptului la viaţă al reclamanţilor, interdicţiei de a supune la tratamente degradante, vieţii private şi respectului proprietăţii) provocate de reluarea experimentelor nucleare franceze în Pacific în 1995, Comisia a subliniat între altele, că reclamanţii nu furnizaseră nici un fel de document privind starea lor de sănătate: ca urmare, nesusţinându-şi afirmaţiile, nu se puteau pretinde victime ale vreunei încălcări a Convenţiei. Potrivit Comisiei, « simpla invocare a riscurilor inerente utilizării, fie civilă, fie de natură militară, a energiei nucleare nu este suficientă pentru a permite reclamanţilor să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenţiei, un număr semnificativ de activităţi umane fiind generatoare de riscuri »; în acelaşi timp « trebuie ca ei să poată susţine, de o manieră argumentată şi circumstanţiată, că, în lipsa unor măsuri preventive suficiente luate de autorităţi, gradul de probabilitate a producerii unei pagube este suficient de ridicat pentru a putea fi considerat drept generator de violare a dreptului, sub condiţia ca actul criticat să nu aibă repercusiuni prea îndepărtate în timp. »
Actuala Curte a confirmat acest mod de a privi chestiunea interesului de a acţiona în justiţie în ceea ce priveşte atingerile mediului înconjurător. în cauza Asselbourg (Luxembourg), reclamanţii (persoane fizice şi asociaţia Greenpeace) au susţinut că punerea în funcţiune a unei oţelării le afectează calitatea vieţii. Curtea a considerat că un potenţial reclamant trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare privind probabilitatea producerii unei încălcări
a drepturilor sale personale, şi că simple suspiciuni sau prezumţii sunt insuficiente în această privinţă.
în acest caz, s-a considerat că: « simpla invocare a riscurilor de poluare inerente producţiei oţelului pe bază de deşeuri metalice nu este suficientă pentru a permite reclamanţilor să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenţiei. Trebuie ca ei să poată pretinde, de o manieră argumentată şi circumstanţiată că, în lipsa unor măsuri preventive suficiente luate de autorităţi, gradul de probabilitate a producerii unei pagube este suficient de ridicat pentru a putea fi considerat drept producător al unei încălcări a drepturilor, sub condiţia ca actul criticat să nu aibă repercusiuni prea îndepărtate în timp ».
a) Dreptul la un mediu înconjurător de o anumită calitate poate ţine de respectul
vieţii private şi al bunurilor
Pare evident că mediul înconjurător n-a fost în centrul preocupărilor legiuitorului european în momentul elaborării Convenţiei. Tradiţiile juridice în materie de drepturi fundamentale ale diferitelor ţări ale Europei de Vest, precum şi necesităţile imperioase ale momentului - apărarea instituţiilor democratice împotriva pericolului totalitarismului - nu militau în favoarea recunoaşterii unui drept care, la epoca respectivă, nu se înscria în logica juridică tradiţională. în funcţia sa de catalog al drepturilor fundamentale, Convenţia este susceptibilă totuşi de progres, cu atât mai mult cu cât ea trebuie « citită ca un tot », după expresia consacrată de jurisprudenţă.
Ca atare, nu surprinde faptul că abia la mijlocul anilor ‘70 Comisia, având în vedere noile condiţii de viaţă existente în Europa, a avut prilejul de a se apleca asupra problemei protecţiei mediului înconjurător, atât sub aspectul său material, cât şi sub aspectul său procesual.
Din punct de vedere al dreptului material, problema a fost ridicată pentru prima dată în cadrul celebrei cauze Arrondelle (Marea Britanie). în speţă, reclamantul, proprietarul unui pavilion situat la marginea pistelor de zbor şi de aterizare ale aeroportului londonez Gatwick şi în apropierea unei autostrăzi, s-a plâns de poluarea sonoră care încălca, în acelaşi timp, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi la respectarea bunurilor, această poluare contribuind, de altfel, şi la diminuarea valorii de circulaţie a locuinţei în discuţie. Comisia a admis implicit că plângerile suferite de reclamant ţineau mai ales de Articolul 8 al Convenţiei (viaţa privată) şi de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (respectul bunurilor).
Oricum, a fost necesară scurgerea a încă câţiva ani pentru ca jurisprudenţa să recunoască oficial că dreptul la un mediu înconjurător de o anumită calitate ţine de noţiunea de «viaţă privată», reglementată în Articolul 8 al Convenţiei. Cauzele Powell şi Rayner, Baggs aflate la originea acestei dezvoltări jurisprudenţiale se referă la probleme de poluare sonoră provocată de exploatarea aeroportului londonez Heathrow şi privesc anumiţi proprietari de locuinţe situate la marginea pistei.
Cât priveşte responsabilitatea ce incumba autorităţilor publice, Comisia a subliniat în decizia sa privind admisibilitatea plângerii în cererii în Cauza Rayner, următoarele: « Articolul 8, paragraful 1 al Convenţiei (...) nu trebuie interpretat ca fiind aplicabil doar măsurilor directe luate de autorităţi, care aduc atingere vieţii private şi/sau domiciliului individului. Articolul poate acoperi şi intruziuni indirecte, dacă sunt o consecinţă inevitabilă a măsurilor care nu vizează în mod specific pe particulari. »
în continuare, Comisia a afirmat că « o poluare sonoră poate afecta, fără nici o îndoială, starea fizică a individului şi, prin urmare, poate aduce atingere vieţii private a acestuia » şi că aceasta « poate, în egală măsură, să priveze un individ de posibilitatea de a se bucura de confortul domiciliului său ». Şi, mai mult, « poluarea sonoră produsă de avioane, foarte importantă din punct de vedere al nivelului şi frecvenţelor, poate afecta într-o manieră considerabilă valoarea bunurilor imobiliare sau chiar să le transforme în bunuri nevandabile, constituind în acest mod un fel de expropriere parţială ». Curtea însăşi s-a raliat acestui mod de a vedea lucrurile, estimând că « zgomotul avioanelor(...) a diminuat calitatea vieţii private şi confortul locuinţei ».
Dacă poluarea sonoră a fost primul tip de poluare examinat din perspectiva Convenţiei, o altă formă de poluare a fost la originea cauzei Lopez Ostra (Spania). în acest caz, reclamanta, care locuia cu familia sa, soţul şi copiii săi, într-o casă aşezată în vecinătatea unei staţii de epurare a apelor şi deşeurilor industriale, s-a plâns de mirosurile, zgomotele şi gazele poluatoare provocate de acea staţie de epurare. O astfel poluare făcuse insuportabil mediul de viaţă al familiei sale şi îi provocase ei şi apropiaţilor ei serioase probleme de sănătate.
în avizul său, Comisia constatase că emanaţiile de sulfură hidrogenată care proveneau de la staţia de epurare depăşeau nivelul autorizat, că puteau să pună în pericol sănătatea locuitorilor din zonele apropiate şi că, în fine, putea să existe o legătură de cauzalitate între emanaţiile menţionate şi afecţiunile de care suferea fiica reclamantei.
Curtea a recunoscut că, oricare ar fi putut să fie repercusiunile asupra sănătăţii, « atingeri grave ale mediului înconjurător pot afecta starea fizică a unei persoane şi o pot priva de dreptul de a beneficia de domiciliul său într-o măsură care ar fi de natură să dăuneze vieţii sale private şi familiale » (paragraful 51 din hotărâre). Particularitatea şi importanţa acestui caz rezidă în circumstanţele în care s-a produs atingerea adusă mediului înconjurător, ceea ce a condus Curtea la a conchide, împreună cu Comisia, că Articolul 8 al Convenţiei a fost încălcat.
b) Constrângerile legitime asupra exercitării drepturilor în materie de mediu înconjurător
Dreptul individual la un mediu înconjurător de o anumită calitate nu este absolut; el este supus constrângerilor ce îi pot fi impuse având în vedere necesităţile vieţii în colectivitate. Este adevărat că autorităţile publice sunt ţinute să asigure exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. în această problemă, în ceea ce priveşte demersul general privitor la precizarea obligaţiilor care incumbă Statului, Curtea a statuat următoarele: «Fie că abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive a Statului de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile date reclamanţilor de paragraful 1 al articolului 8, fie din perspectiva «ingerinţei unei autorităţi publice», justificabilă din punctul de vedere al paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de apropiate. în ambele cazuri, trebuie avut în vedere un just echilibru ce trebuie menţinut între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său; de asemenea, în cele două ipoteze, Statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în determinarea măsurilor ce trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenţiei. »
Este cunoscut că marja de apreciere a Statului poate fi destul de largă, mai ales atunci când se pune problema menţinerii echilibrului economic ale unei ţări. lată deci ideea conducătoare care dirijează coordonatele respectului dreptului la un mediu înconjurător de o anumită calitate: justul echilibru care, în alţi termeni, este o punere în balanţă a dreptului individual cu exigenţele legitime ale societăţii.
Este evident, de exemplu, că poluarea sonoră provocată de zgomotul excesiv cauzat de avioane este datorată traficului aerian din ce în ce mai intens. Or, după cum au apreciat Curtea şi Comisia, « existenţa marilor aeroporturi internaţionale, chiar în zonele urbane cu densitate mare de populaţie, şi folosirea crescândă a avioanelor cu reacţie au devenit, fără îndoială, necesare dezvoltării economice a unei ţări ». Prin urmare, exploatarea aeroporturilor « urmăreşte un scop legitim » deoarece « nu se pot elimina în totalitate repercusiunile negative asupra mediului înconjurător. » în mod evident, autorităţile sunt obligate să ia diverse măsuri pentru a ţine sub un anumit control zgomotul produs de avioane. In această materie trebuie, totuşi, să se recunoască Statelor o libertate de decizie semnificativă, pentru că nu este în competenţa organismelor Convenţiei « să se substituie autorităţilor naţionale pentru a aprecia în ce ar putea consta politica optimă în acest domeniu social şi tehnic dificil».'
In concluzie, este important să se determine în fiecare caz, în funcţie de ponderea intereselor în joc, gradul de necesitate şi proporţionalitatea ingerinţelor la care poate fi supus individul în materia mediului înconjurător.
Chiar dacă hotărârea dată în speţă de o Cameră a Curţii face obiectul reexaminării de către Marea Cameră, se cuvine a fi menţionată cauza Hatton (Marea Britanie) care ridică din nou problema poluării sonore provocate de aeroportul Heathrow. Spre deosebire de speţa deja examinată de Comisie şi de fosta Curte şi care privea de manieră generală zgomotul provocat de aeronave, în acest caz reclamanţii reclamă în particular zgomotul cauzat de traficul aerian pe timp de noapte. Este evident că, dincolo de planul de politică comercială urmat de companiile de aviaţie, există consideraţii economice ce includ preocupări care depăşesc interesul acestora în măsura în care este în joc interesul public, adică al colectivităţii. Principiul reliefat de Curte pentru punerea în balanţă a celor două interese,
individual şi colectiv, care se opuneau în această speţă, excede în mod evident cadrului acestui caz. « Curtea subliniază că, pentru a menţine echilibrul dorit, Statele trebuie să ţină cont de toate împrejurările relevante. Mai mult, în domeniul cu atât mai sensibil al protecţiei mediului înconjurător, simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru a face să treacă drepturile individului în pian secund. Curtea reaminteşte că în cauza Lopez Ostra c. Spania mai sus menţionată, independent de interesul economic incontestabil pentru economia naţională a tăbăcăriilor în discuţie, ea a examinat de o manieră aprofundată dacă «autorităţile naţionale luaseră măsurile necesare pentru a proteja dreptul reclamantei la respectarea domiciliului său ca şi a vieţii sale private şi familiale (...)». Curtea consideră că Statele sunt obligate să reducă la minimum posibil ingerinţele în exercitarea acestor drepturi, căutând soluţii alternative şi, în general, încercând să-şi[ atingă scopurile în modalitatea care respectă în cea mai mare măsură drepturile omului. în acest scop, fiecare proiect trebuie precedat de o anchetă şi de un studiu aprofundat şi exhaustiv vizând găsirea celei mai bune soluţii posibile pentru a proteja efectiv justul echilibru cerut. »
Oricare va fi soluţia definitivă ce va fi reţinută de Marea Cameră în cazul menţionat, metoda conturată aduce o clarificare cu privire la nivelul de preocupare de care trebuie să dea dovadă autorităţile publice atunci când drepturi legate atât de intim de persoana umană, precum dreptul de a te bucura în linişte de propriul domiciliu, sunt afectate de anumite politici economice.
Este interesant de subliniat cum, în anumite cauze, ponderea intereselor aflate în discuţie a condus Curtea la a aprecia că, pe baza principiilor elaborate în materia respectării mediului de viaţă, nu a putut fi stabilită existenţa nici unei încălcări a Convenţiei. De exemplu, în cauza Asselbourg care se referă la punerea în funcţiune a unei oţelării din Luxemburg, Curtea, plasându-se în sfera Articolului 8 al Convenţiei, a evidenţiat următoarele: « în opinia Curţii, nu rezultă din dosar faptul că condiţiile de exploatare fixate de autorităţile luxemburgheze şi în special normele de emisie a poluanţilor atmosferici ar fi fost insuficiente până la punctul de a constitui o atingere gravă a principiului precauţiei. Este adevărat că reclamanţii au susţinut că, de la punerea în funcţiune a oţelăriei la sfârşitul anului 1993, a survenit o poluare, în special de natură olfactivă. Curtea reţine însă că reclamanţii nu au adus decât puţine informaţii cu privire la realitatea şi intensitatea elementelor de poluare în litigiu, precum şi în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între acestea şi calitatea vieţii reclamanţilor. Mai mult, nu a fost contestat faptul că autorităţile luxemburgheze au luat toate măsurile utile, după punerea în funcţiune a oţelăriei, pentru cai_ aceasta să respecte în cel mai scurt timp normele fixate în autorizaţiile de exploatare. în sfârşit, nu s-a contestat faptul că reclamanţii dispun în dreptul intern luxemburghez de căi de atac civile sau penale care le-ar permite să se plângă de consecinţele dovedite asupra sănătăţii lor sau asupra calităţii vieţii, produse de punerea în funcţiune a oţelăriei electrice de către societatea ARBED. »
c) Protecţia procesuală în materia mediului înconjurător
Dacă există o exigenţă care, în principiu, nu este tributară nici unei marje de apreciere, aceasta este exigenţa protecţiei jurisdicţionale pe care orice justiţiabil are dreptul să o pretindă, indiferent că plângerea priveşte un drept sau o obligaţie cu caracter civil. Cu alte cuvinte, nu se poate concepe un proces echitabil caracterizat, printre altele, printr-un termen rezonabil de derulare, aşa cum cere articolul 6 din Convenţie, fără posibilitatea justiţiabilului de a accede la o instanţă care să statueze asupra oricărei plângeri de natură civilă. Din acest punct de vedere, jurisprudenţa pare să considere că elementul patrimonial determină natura, civilă sau nu, a plângerii formulate sau care se intenţionează a fi formulată în faţa autorităţilor judiciare naţionale.
în cauza Zimmermann şi Steiner (Elveţia), reclamanţii locuiau în vecinătatea aeroportului Zurich-KIoten şi, în această calitate, au intentat acţiuni în despăgubire pentru prejudiciile suferite din cauza zgomotului şi a poluării aerului provocate de traficul de pe aeroport. Comisia de evaluare elveţiană competentă în domeniu a respins aceste cereri, pe motiv că prejudiciul respectiv este de natură morală şi nu patrimonială, acesta din urmă fiind singurul care ar putea fi luat în considerare potrivit prevederilor legii federale a exproprierii. Curtea a relevat că drepturile « de natură personală sau patrimonială » pe care le revendicau reclamanţii îmbracă un caracter privat, deci civil. O asemenea afirmaţie pare în principiu că lasă deschisă calea pentru interpretarea largă a noţiunii de «drept civil», ce poate astfel îngloba dreptul - nepatrimonial - la un mediu înconjurător de oanumită calitate, categoriei de drepturi ce se înscriu în cadrul noţiunii de «viaţă privată». în orice caz, jurisprudenţa pare să fi subordonat aplicabilitatea Articolului 6 al Convenţiei, în ceea ce priveşte plângerile în materie de mediu înconjurător, unui element de natură patrimonială. Astfel, o procedură de despăgubire privitoare la prejudiciile cauzate de o staţie de retratare a deşeurilor menajere şi industriale, declanşată de proprietarii unui teren adiacent care se plângeau de poluarea apei, este legată - potrivit Curţii - « de dreptul lor de a se folosi de apa puţurilor ca apă de băut, element al dreptului lor de proprietate asupra terenului. »
In cauza Balmer-Schafroth (Elveţia), pendinte în faţa Curţii, a fost abordată chestiunea căii jurisdicţionale ce ar trebui să fie conferite în dreptul naţional oricărei persoane care s-ar plânge de decizia de punere în exploatare a unei centrale nucleare, cu condiţia, bineînţeles, de a exista un interes valabil pentru o asemenea plângere. în cauză se punea în discuţie decizia Consiliului federal elveţian, organ cu competenţă exclusivă în materie, de a extinde valabilitatea unei autorizaţii de exploatare a unei centrale nucleare. Reclamanţii, care locuiesc în vecinătatea centralei, se plâng că nu au avut acces la o instanţă pentru a contesta decizia în litigiu. Curtea a considerat că, faţă de împrejurările particulare ale speţei, Articolul 6 al Convenţiei nu era aplicabil în cauză sub aspectul său civil, lată raţionamentul care a fost dezvoltat în cauză: « Curtea reaminteşte că, în recursul lor, reclamanţii au cerut Consiliului federal să respingă cererea de prelungire a permisului de exploatare pe motiv că, în opinia lor, centrala din Muhleberg prezenta defecte de construcţie grave şi iremediabile, nu satisfăcea cele mai moderne norme de securitate şi că starea sa antrena un risc de accident superior celui normal. Reclamanţii au încercai să dovedească deficienţele tehnice invocate şi necesitatea de a reduce prin toate mijloacele ameninţarea ce decurgea din acestea pentru populaţie şi pentru mediul înconjurător în general. Totuşi, ei nu au stabilit o legătură directă între condiţiile de exploatare a centralei pe care le-au invocat în cauză şi dreptul lor la integritate fizică, pentru că nu au demonstrat că, din cauza funcţionării centralei din Muhleberg, sunt personal expuşi unei ameninţări nu numai serioase, ci şi determinată şi, mai ales, iminentă. în absenţa unei astfel de constatări, efectele asupra[ populaţiei ale măsurilor pe care le-ar fi putut lua Consiliul federal în cauză rămân ipotetice. în consecinţă, nici pericolele, nici remediile nu prezentau gradul de probabilitate cerut pentru ca problema în litigiu să fie direct determinantă, în sensul jurisprudenţei Curţii, pentru dreptul invocat de persoanele
interesate. într-adevăr, Curtea consideră că legătura între decizia Consiliului federal şi dreptul invocat de către reclamanţi este mult prea incertă şi prea îndepărtată. »
în cauza Asselbourg, amintită mai sus, reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de acces la justiţie din cauza respingerii recursului lor în reformare de către Consiliul de Stat pentru lipsa interesului de a exercita acţiunea. în speţă, Curtea a considerat că respingerea căii de atac pentru lipsa interesului de a exercita acţiunea nu a restrâns accesul reclamanţilor la justiţie, lată raţionamentul urmat în cauză: « fn fapt, recursul în reformare al reclamanţilor a fost îndreptat împotriva autorizaţiei de exploatare a unei noi oţelării electrice înainte chiar de finalizarea construirii acesteia. Tulburările menţionate de reclamanţi nu au apărut decât după punerea acesteia în funcţiune. De altfel, reclamanţii dispun fiecare, în mod individual, în dreptul luxemburghez, de căi legale care le-ar permite să pună capăt încălcărilor invocate privitoare la articolul 8 al Convenţiei. »
d) Noi frontiere jurisprudenţiale în materia mediului înconjurător
Un nivel mai amplu al conştiinţei publice în materia mediului înconjurător poate permite progresul în acest domeniu, prin propunerea de soluţii noi, curajoase chiar.
In materia protecţiei individului împotriva atingerilor aduse mediului înconjurător, cauza Mc Ginley şi EE (Marea Britanie) are o importanţă specială, pentru că priveşte comunicarea informaţiilor privind apărarea. între 1957 şi 1958, reclamanţii, împreună cu alţi militari, au luat parte la campania de experimente nucleare britanice în Pacific. Pentru că ulterior prezentau numeroase simptome ale unor boli grave şi considerând că aceste boli erau consecinţa expunerii la testele nucleare, ei au cerut să li se acorde beneficiul unei pensii. Totuşi, ei nu au putut prezenta în faţa instanţei competente toate elementele dosarului pentru că acestea aveau în mare parte regim de « secret de apărare ».
Curtea a considerat că, problema accesului la informaţii care ar fi putut fie să liniştească temerile celor interesaţi, fie să le permită evaluarea pericolului la care fuseseră expuşi, prezenta o legătură suficient de strânsă cu viaţa lor privată şi familială în sensul Articolului 8.
în opinia Curţii, dat fiind că expunerea la niveluri ridicate de radiaţii este cunoscută pentru efectele sale ascunse, dar grave şi de durată, era normal că incertitudinea reclamanţilor cu privire la a şti dacă au fost sau nu expuşi unor pericole le-a creat acestora o temere şi un disconfort importante. în acest context, a fost stabilit un principiu important în materie de acces la informaţii deţinute de autorităţile de administrare în domeniu. « Din moment ce aceste documente conţineau informaţii care i-ar fi putut ajuta să evalueze nivelul radiaţiilor în zonele în care se găseau staţionaţi în timpul testelor şi care, astfel, le-ar fi putut îndepărta temerile în această privinţă, ei aveau un interes protejat de articolul 8 de a avea acces la aceste documente. » Şi, în plus: « Din moment ce un guvern se angajează în activităţi periculoase -precum cele în cauză - susceptibile de a avea consecinţe nefaste ascunse asupra sănătăţii persoanelor care participă la acestea, respectul vieţii private şi familiale garantat de articolul 8 impune implementarea unei proceduri efective şi accesibile care să permită unor astfel de persoane să solicite comunicarea tuturor informaţiilor pertinente şi relevante. »
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a subliniat că Statului îi incumbă o obligaţie pozitivă de a permite reclamanţilor să obţină informaţiile conţinute în documente, ţinând cont de
« lipsa aparentă a vreunui interes public de a nu le comunica ». Având în vedere faptul că sistemul în vigoare prevedea o procedură care le-ar fi permis reclamanţilor să solicite prezentarea documentelor pertinente, procedură de care cei în cauză nu se prevalaseră, Curtea a apreciat că Statul şi-a îndeplinit, în privinţa reclamanţilor, obligaţiile sale pozitive decurgând din Articolul 8.
Importanţa accesului la o informaţie precisă şi detaliată în materie de riscuri majore pentru mediul înconjurător a fost confirmată de Curte în cauza Guerra (Italia). Plângerea principală privea poluarea provocată de funcţionarea unei uzine chimice, situată în sudul Italiei, precum şi riscurile de accidente majore şi lipsa măsurilor din partea autorităţilor publice. Acest caz priveşte în mod special neadoptarea de către aceste autorităţi a măsurilor de informare a populaţiei - şi prin urmare a reclamanţilor - asupra riscurilor survenite, precum şi măsurile ce trebuia luate în caz de accident major. Aceste măsuri sunt, de altfel, impuse de reglementările italiene pentru aplicarea directivei numite « Seveso » a Comunităţii Europene, privind riscurile de accidente majore legate de anumite activităţi industriale periculoase pentru mediul înconjurător şi bunăstarea populaţiei afectate.
Problema în speţă era de a şti dacă reclamanţii, prin prisma apartenenţei lor la segmentul de populaţie direct interesat de activitatea uzinei în chestiune şi al contextului în care se situa cauza, aveau dreptul de a primi informaţii şi dacă acest drept impunea adoptarea de către autorităţile publice a unor măsuri pozitive de informare în scopul de a asigura respectul vieţii private şi al domiciliului acestora. Analizând dacă autorităţile naţionale luaseră măsurile necesare pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor persoanelor interesate, Curtea a arătat că, deşi se adoptaseră hotărâri la nivel ministerial, municipalitatea în cauză « încă aştepta să primească directivele serviciului de protecţie civilă pentru a dispune şi a comunica populaţiei măsurile ce urmau a fi luate şi regulile ce ar fi trebuit urmate în caz de accident. »
Reafirmând principiul potrivit căruia atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta bunăstarea persoanelor şi le pot priva de uzul normal al domiciliului lor de o manieră de natură a tulbura viaţa lor privată şi familială, Curtea a considerat că în cauză, persoanele interesate « au rămas, până la stoparea producţiei de fertilizante în 1994, în aşteptarea informaţiilor esenţiale care le-ar fi permis să evalueze riscurile ce ar fi putut rezulta pentru ele şi apropiaţii lor din faptul de a continua să locuiască pe teritoriul Manfredoniei, o comună atât de expusă pericolului în cazul producerii unui accident în incinta uzinei» şi că statul « nu şi-a îndeplinit obligaţia sa de a garanta dreptul reclamanţilor ia respectul vieţii lor private şi familiale, în dispreţul articolului 8 al Convenţiei».
într-adevăr, reclamanţii invocaseră de asemenea încălcarea dreptului la viaţă (Articolul 2 al Convenţiei), dar Curtea a considerat că, având în vedere că se constatase o încălcare a Articolului 8, nu se mai impunea examinarea cauzei sub acest aspect.
O problemă relevantă sub acest aspect a fost abordată într-o cauză britanică, L.C.B. (Marea Britanie), supusă Curţii de fiica unui militar care participase la testele nucleare britanice de pe insula Christmas din Pacific în 1957 şi în 1958. Bolnavă de leucemie, maladie detectată atunci când avea 4 ani, ea s-a plâns, invocând încălcarea Articolului 2 (dreptul la viaţă) şi 3 (interzicerea tratamentelor inumane) din Convenţie, că autorităţile nu i-au informat pe părinţii ei că tatăl său fusese expus radiaţiilor provocate de testele nucleare şi, mai ales, că fiica lor putea fi expusă unor riscuri genetice. Ea a susţinut, în fapt, că maladia sa era consecinţa directă a radiaţiilor la care fusese expus tatăl său şi că o informare din timp ar fi putut facilita diagnosticarea bolii de o manieră menită să amelioreze tratamentul medical.
Curtea a analizat dacă Statul luase toate măsurile cerute pentru a împiedica punerea inutilă în pericol a vieţii reclamantei. în acest scop, au fost examinate voluminoasele informaţii furnizate de părţi asupra aspectului iradierii, excesivă sau nu, a tatălui reclamantei. Cu privire la problema de a şti dacă se putea pretinde în mod rezonabil autorităţilor să furnizeze
în acea perioadă recomandări părinţilor reclamantei şi să supravegheze sănătatea copilului acestora, în cazul în care ar fi dispus de informaţii de natură a indica faptul că tatăl reclamantei fusese iradiat, Curtea a considerat că « se poate pretinde Statului să ia asemenea măsuri din proprie iniţiativă numai dacă la momentul respectiv ar fi părut veridic faptul că o asemenea iradiere a tatălui reclamantei este susceptibilă să antreneze riscuri reale pentru sănătatea reclamantei ». Or, examinând rapoartele experţilor aflate în posesia sa, Curtea a considerat a nu fi convinsă că existenţa unei legături de cauzalitate între iradierea tatălui şi apariţia leucemiei la copilul concepul ulterior fusese stabilită şi că, prin urmare, nu putea « concluziona in mod rezonabil că la finele anilor 60 autorităţile britanice puteau sau trebuia să ia măsuri cu privire la reclamantă pe baza unei astfel de legături care nu fusese stabilită ».
în mod evident, această evoluţie jurisprudenţială relevă o sensibilitate crescândă cu privire la problemele unui mediu înconjurător sănătos pentru om. Toate acestea se datorează faptului că protecţia demnitătii omului nu se mărgineşte la limitele unei protecţii tradiţionale a drepturilor fundamentale. în concluzie, nu este vorba de progrese de natură a bulversa statul de drept în ţările Europei, chiar dacă ele comportă adoptarea de către autorităţile publice naţionale a unor măsuri ce exced soluţiilor acceptate în mod obişnuit de o jurisprudenţă naţională, câteodată puţin prea timorată.
II. Protecţia mediului înconjurător ca limită a exercitării drepturilor şi libertăţilor individuale
Aceeaşi obligaţie pozitivă care incumbă Statului şi care îi impune să adopte măsuri în scopul protejării cetăţeanului împotriva atingerilor aduse cadrului său de viaţă, poate conduce autorităţile publice la ingerinţe în sfera drepturilor individuale având drept scop legitim protecţia mediului înconjurător. Drept urmare, aceste drepturi sunt limitate nu doar prin prisma unor considerente legate de stricta utilitate publică - justificând, de exemplu, exproprierea pentru realizarea unor scopuri sociale - privind salvgardarea bunăstării economice a unei ţări, ci şi ca efect al necesităţii asigurării protecţiei mediului înconjurător, valoare proclamată la nivel înalt, deşi imperceptibilă. Astfel, aşa cum Comisia a reamintit în cauza Fredin « protecţia naturii este general recunoscută în Statele contractante ca prezentând un interes deosebit pentru societatea actuală. »
în aceeaşi cauză, Curtea a reliefat că nu trebuie ignorat faptul că « societatea contemporană se preocupă din ce în ce mai mult de conservarea mediului înconjurător. ». Această cauză privea restricţiile în materie de exploatare a unei cariere de pietriş, impuse proprietarilor de către autorităţile suedeze pe baza unei legi din 1964 privitoare la protecţia naturii. Anumite dispoziţii ale acestei legi priveau restrângerea modului de exploatare a carierelor de pietriş. Autorizarea de exploatare acordată în 1963 fusese prin urmare modificată într-un sens foarte restrictiv. Admiţând că reclamanţii suferiseră un prejudiciu important comparativ cu potenţialul pe care l-ar fi avut cariera de pietriş dacă s-ar fi permis exploatarea acesteia în condiţiile autorizării din 1963, Curtea a considerat că un just echilibru a fost păstrat între interesele proprietarilor şi imperativele de interes general privind protecţia naturii.
Alte cauze, toate declarate inadmisibile de către Comisie, au ridicat problema punerii în balanţă a intereselor proprietarilor de terenuri sau de case cu interesul colectiv de a proteja mediul înconjurător. Din această jurisprudenţă rezultă nu numai că protecţia naturii este un scop legitim căruia colectivitatea îi conferă o mare importanţă, ci şi că, în materie de limitare a folosirii unui bun, autorităţile dispun de o marjă de apreciere extrem de vastă care extinde în aceeaşi măsură limitele proporţionalităţii.
Situaţiile examinate până în acest moment, în care interesul general se opune intereselor individuale, mai ales în materia respectării bunurilor, rezultă dintr-o politică deliberată de protecţie a naturii aplicată de Stat. Limitările aduse folosirii bunurilor individuale care pot rezulta din această cauză au fost considerate conforme scopului de a proteja natura. Astfel, într-o cauză finlandeză, proprietarii s-au plâns cu privire la aplicarea unui program de protecţie a ţărmurilor maritime şi lacustre ce impunea acestora obligaţii precise, în special în materie de construcţii şi silvicultură. Comisia a considerat că acest program nu este sursa unor consecinţe atât de grave asupra proprietăţii reclamanţilor încât să constituie o expropriere de fapt. în orice caz, cu toate că au avut loc anumite repercusiuni asupra drepturilor proprietarilor, a fost păstrat un echilibru între interesele în joc, cu atât mai mult cu cât scopul programului în cauză reflectă exigenţele interesului general al comunităţii în materie de protejare a mediului înconjurător.
Prin urmare este admis de jurisprudenţă, pe de o parte, că protecţia mediului înconjurător constituie o limită legitimă a exercitării unui drept individual, şi, pe de altă parte, că marja de apreciere rezervată Statului este destul de largă, ţinând cont de interesul în continuă creştere privitor la păstrarea intactă a mediului de viaţă în societăţile europene.
III. Concluzie în mod necesar provizorie
Dacă am dori să concluzionăm la finalul acestei prezentări succinte a jurisprudenţei, am putea fi tentaţi să afirmăm că protecţia mediului înconjurător, aşa cum este aplicată de autorităţile publice, poate justifica aproape orice cu condiţia evidentă de a include doar măsuri pertinente şi proporţionale cu scopul. Dimpotrivă, dreptul individual la un anumit mediu de viaţă, privit, de exemplu, din punctul de vedere al respectului vieţii private, este supus unor constrângeri, precum bunăstarea economică a unei ţări legate de desfăşurarea de activităţi industriale sau de exploatarea centralelor nucleare.
Nu este totuşi mai puţin adevărat că un drept individual la un anumit mediu de viaţă este de acum deja recunoscut de către jurisprudenţă şi că autorităţilor publice le revine obligaţia corespunzătoare de a păstra un just echilibru. Acest just echilibru este, în principiu, respectat în cazul în care constrângerile cărora le este supus un individ vizează prezervarea în general a mediului înconjurător, asigurându-se un tip de « statu-quo »: este afectat dreptul de folosi propriile bunuri sau propriul domiciliu, iar persoana interesată este ţinută la un comportament pasiv, constând în principal în lipsa oricărei alterări aduse echilibrului mediului natural.
Care este însă soluţia în cazul atingerilor aduse mediului înconjurător de activităţile poluante industriale, publice sau private, care se pot dovedi periculoase pentru sănătatea omului? în acest caz, dreptul individual la mediu înconjurător, recunoscut de jurisprudenţă, este dublat de o veritabilă obligaţie a autorităţilor publice de a adopta măsuri menite să asigure respectarea acestui drept. A ţine cont de bunăstarea economică, spre exemplu, nu presupune a impune persoanelor suportarea unor tulburări semnificative care afectează în mod sensibil cadrul de viaţă a acestora.
