Substituţie fideicomisară
| Comentarii |
|
substitutia fideicomisară, 1. Introducere 1. Introducere 3. Substituţia fideicomisară în noul cod civil 4. Ineficacitatea substituţiei 5. Obiectul liberalităţilor 6. Natura juridică a drepturilor instituitului şi substituitului 7. Concluzii
1. Introducere
Dorinţa de a stabili încă din timpul vieţii soarta anumitor bunuri pentru momentul când nu vom mai fi în viaţă, este strâns legată de natura umană şi de aceea substituţia a constituit dintotdeauna o atracţie, mai ales pentru acele persoane preocupate de asigurarea perenităţii familiei şi a numelui. S-a considerat chiar că o astfel de preocupare, de a încerca cu tot dinadinsul să ne menţinem vie amintirea şi după deces, nu ar fi conformă cu percepţia pe care ar trebui să o avem cu privire la sensul vieţii.
Vom parcurge azi o instituţie, cândva prezentă
în vechiul drept românesc, pe care apoi Codul civil român de la 1865 - după modelul Codului civil francez - a interzis-o, ca nemaifiind conformă spiritului revoluţionar de la începutul secolului al XIX-lea şi a noii stări sociale create şi pe care noul Cod civil român o permite din nou, după modelul recentei reforme a aceluiaşi Cod civil francez.
2. Consideraţii istorice
Ca multe instituţii din dreptul nostru, şi substituţia fideicomisară îşi găseşte originea în dreptul roman, unde au existat trei tipuri de substituţii: vulgare, pupilare şi quasi-pupilare. Substituţiile pupilare şi quasi-pupilare nu mai există, în dreptul civil român actual păstrându-se numai substituţia vulgară.
În afară de substituţii, la romani mai exista şi fideicomisul. Acesta era o dispoziţie prin care cineva lăsa unei persoane (fiduciarius) succesiunea întreagă sau o fracţiune din ea, ori un lucru determinat, cu rugămintea de a trece aceste lucruri unei alte persoane (fideicommisarius). într-una din formele sale primitive, fiduciarul servea drept suport pentru a face să parvină bunuri unei persoane care nu ar fi putut sau nu ar fi îndeplinit condiţiile să primească direct liberalitatea de la dispunător. Fideicomisul era un legat impus moştenitorului, dar nu în mod imperativ, ca succesiunea testamentară, ci mai mult sub formă de rugăminte. La început, liberalitatea numită fideicomis nu era apărată de dreptul civil şi era lipsită de orice acţiune. Fideicomisul nu cuprindea o substituţie, pentru că-i lipsea instituirea. în mod impropriu, au existat texte care au calificat fideicomisele drept substituţii, de unde a luat naştere cu timpul şi expresia substituţie fideicomisară, expresie care nu se găseşte în nici un text de drept roman, dar care este însă folosită de vechile noastre legiuiri.
Fideicomisele nu erau obligatorii, pentru că o simplă rugăminte nu putea să oblige, astfel încât executarea fideicomiselor era lăsată la conştiinţa celui însărcinat cu îndeplinirea lor (rădăcina cuvântului fideicomis, latinescul fides înseamnă încredere). Mai târziu, văzându-se mai multe exemple de rea-credinţă din partea celor însărcinaţi cu executarea unui fideicomis, împăratul Augustus le-a declarat obligatorii.
în legile noastre anterioare, nu numai ale Moldovei, dar şi ale Munteniei, substituţiile fideicomisare erau nu numai admise, dar încă privite cu favoare, pentru că ele erau mijlocul cel mai sigur de a conserva splendoarea numelui sau porecla neamului, cum se exprimă Codul Ipsilanti (art.3, capitolul pentru moşteniri) prin păstrarea averii în familie. Principiul democratic al egalităţii între membrii aceleiaşi familii era deci necunoscut, pentru că societatea veche era eminamente aristocratică şi fiindcă substituţiile erau în legătură intimă cu dreptul de primogenitură (le droit d’aînesse), bunurile erau date sau legate fiului cel mai mare, cu obligaţia de a le păstra toată viaţa şi de a le remite şi el fiului său cel mai mare şi aşa mai departe la infinit.
Substituţiile fideicomisare statornicind cea mai revoltătoare inegalitate între cei pe care natura i-a făcut egali, adică între copiii aceluiaşi părinte, erau menite să dispară şi, într-adevăr, codul actual imitând
pe legiuitorul francez revoluţionar de la finele veacului al XVIII-lea, le-a desfiinţat.
Montesquieu spunea că legile trebuie să susţină nobleţea şi cel mai bun mijloc pentru aceasta este să susţină substituţiile fideicomisare, ca o prerogativă particulară a nobilimii, căci substituţiile conservă bunurile în familii. în Franţa, substituţiile devenind perpetue, s-a încercat limitarea acestora la două grade. Dar legea a fost neputincioasă în faţa moravurilor, căci substituitul primind bunurile proceda la o nouă substituţie fideicomisară, astfel încât aceasta devenea perpetuă în fapt, deşi de drept era temporară. Legea din 14 noiembrie 1792 a interzis toate substituţiile. Ele erau incompatibile cu regimul democratic instaurat în urma revoluţiei din 1789.
Noua ordine din secolul al XVIII-lea care exprima nevoi noi învăţa ca o axiomă că circulaţia bunurilor trebuie să fie liberă. Libertatea este favorabilă atât celor care vând, cât şi celor care cumpără şi favorizează bunăstarea generală.
S-a arătat, apoi că este paradoxal şi greu de admis ca o persoană să poată stabili soarta bunurilor sale, chiar şi pentru o generaţie, făcând astfel pe lângă propriul testament şi pe cel al unei terţe persoane; care devine astfel regimul moştenirii ab intestat, redus la literă moartă.
Codul civil francez nu a interzis toate substituţiile, admiţând unele derogări (în favoarea nepoţilor dăruitorului sau testatorului, ori în favoarea copiilor fraţilor săi, fără însă a le da acest nume -art.897, art. 1048 Cod civil francez), în timp ce Codul civil român a mers şi mai departe, neadmiţând nici o excepţie în această privinţă.
Ştim că, în prezent, în dreptul civil român, substituţiile sunt interzise.
Potrivit art.803 Substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziţie prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul, va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă, chiar în privinţa donatarului, a eredului numit sau a legatarului.
Observăm că interdicţia este atât de energică, încât sancţionează cu nulitatea nu numai liberalitatea făcută substituitului ci şi instituitului.
Nu vom insista asupra reglementării de lege lata a substituţiei fideicomisare, deoarece între a studia caracteristicile aceleaşi instituţii, interzisă fiind şi apoi permisă, optăm pentru o analiză directă a noii substituţii fideicomisare, pe care o considerăm mai utilă.
3. Substituţia fideicomisară în noul Cod civil
3.1. Definiţie. Caracteristici.
Sediul materiei îl găsim în Cartea a IV-a {Despre moştenire şi liberalităţi), Titlul III {Liberalităţile), Secţiunea a 3-a {Despre substituţiile fideicomisare), art.993-1000 noul Cod civil.
încă de la început, vom spune că în noua reglementare legiuitorul român a avut drept model pe cel francez.
în anul 2006, printr-o amplă reformă a Codului civil francez (intrată în vigoare în 2007), unde până în acel moment substituţiile erau de principiu interzise, fiind admise doar unele excepţii, s-a decis liberalizarea substituţiei fideicomisare.
Permiţând substituţia fideicomisară în toate cazurile, legiuitorul francez - într-un mod inspirat, dar în acelaşi timp şi practic - a ales să folosească o terminologie nouă - definind instituţia “liberalităţi graduale”. Am afirmat inspirat pentru că, probabil, s-a dorit o rupere definitivă de ceea ce a însemnat substituţia fideicomisară în trecut şi cu epoca istorică în care aceasta s-a dezvoltat, dar mai ales cu efectele negative ale acesteia, dar şi practic pentru că, într-adevăr, substituţia cuprinde două liberalităţi succesive.
Legiuitorul român a decis însă folosirea vechii terminologii.
într-un prim text de principiu (art.993), se prevede că dispoziţia prin care o persoană, numită instituit, este obligată să conserve bunul care constituie obiectul liberalităţii şi să-l transmită unui terţ, numit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.
Formula “nu produce efecte” - preluată din Codul civil francez - ne atrage atenţia, pentru că legiuitorul nu a mai folosit termeni imperativi interzicând în mod expres ca în vechea reglementare (“prohibite”, “va fi nulă”), dar este clar că o astfel de substituţie nepermisă, este nulă absolut, contravenind ordinii publice. Nu există o a altă categorie de acte - pe lângă cele nule, anulabile - a actelor care nu-şi produc efectele. în doctrina franceză există însă şi opinii care consideră că această liberalizare a domeniului de aplicare a substituţiei fideicomisare ar fi marcată tocmai prin folosirea sintagmei" nu produce efecte” şi care nu ar presupune nulitatea absolută, ci doar privarea de efecte a unei astfel de dispoziţii.
Potrivit art.994, o liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia instituitului, donatar sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător.
Într-o substituţie sunt trei părţi:
1. dispunătorul - care este donatorul sau testatorul (A);
2. instituitul - care este beneficiarul primei liberalităţi (donaţie sau testament) şi care are obligaţia de a conserva bunul primit (B);
3. substituitul- care este beneficiarul celei de-a doua liberalităţi şi căruia bunul îi va reveni după decesul instituitului (C).
Pornind de la definiţia prezentată, vom analiza pe larg condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
dispoziţie pentru a fi calificată substituţie fideicomisară.
Acestea sunt:
1) să existe o dublă liberalitate, având ca obiect aceleaşi bunuri, făcută în folosul a două persoane deosebite: instituitul (grevatul) şi substituitul;
2) aceste liberalităţi trebuie să fie legate între ele printr-o trecere de timp;
3) dispoziţia trebuie să cuprindă pentru primul gratificat (instituitul) obligaţia şi de a păstra şi de a transmite substituitului bunurile dăruite sau legate.
Dacă una din aceste condiţii lipseşte nu există substituţie fideicomisară.
1) Prima condiţie pentru ca o dispoziţie să constituie o substituţie fideicomisară este să existe o dublă liberalitate. făcută de aceeaşi persoană (dispunătorul) în favoarea a două persoane diferite şi având aceleaşi bunuri de obiect.
3.2. Prima liberalitate
Prima liberalitate poate să îmbrace forma unei donaţii sau a unui legat.
De exemplu: donez sau las legat un bun lui A (instituitul) cu obligaţia de a-1 păstra toată viaţa lui şi de a-1 transmite, la moartea sa, lui B (substituitul).
Dacă liberalitatea este conţinută într-un legat, instituitul trebuie să existe în momentul decesului testatorului şi să fie capabil să primească legatul.
Legatul poate fi cu titlu particular, universal sau cu titlu universal.
Cine poate fi instituit
Deşi chestiunea a fost controversată, s-a decis -iar în actuala reglementare, care întrebuinţează termenul “deces”, este foarte clar - că în ceea ce priveşte instituitul (primul gratificat), acesta nu poate fi decât o persoană fizică; aşadar, nu există substituţie fideicomisară când instituitul este o persoană juridică.
în dreptul francez, sub imperiul vechii legislaţii s-a pus problema dacă dispoziţia prin care dispunătorul obliga moştenitorul său legal să conserve şi să transmită un bun unui terţ la decesul său constituia sau nu o substituţie fideicomisară. în doctrina vremii, ca să existe substituţie fideicomisară, s-a decis că nu este obligatoriu ca dispunătorul să facă o liberalitate expresă (donaţie sau testament), ci este suficient ca el să impună moştenitorului legal sarcina de a păstra şi de a remite bunurile, la moartea sa, unei persoane determinate, căci după cum arată Pothier putem greva de substituţii şi pe moştenitorii legali, pentru că noi suntem presupuşi că le-am lăsat, iar ei sunt presupuşi că au primit de la noi, tot ce putem să le luăm prin dispoziţie permisă de lege. în asemenea caz, instituitul este gratificat în mod tacit sau implicit.
în ceea ce ne priveşte, având în vedere actuala reglementare, problema îşi găseşte un răspuns foarte clar. Art.994 vorbeşte de liberalitate şi, desemnându-1 pe instituit, întrebuinţează cuvintele donatar şi legatar, deci nu se poate susţine că un moştenitor legal ar fi gratificat nici măcar tacit, astfel încât dispoziţia prin
care un moştenitor legal ar fi supus obligaţiei de conservare şi transmitere a bunurilor nu constituie o substituţie fideicomisară. Rămâne însă de discutat legalitatea unei asemenea interdicţii viagere, pentru că acest fel de dispoziţie este permisă numai dacă este temporară şi justificată de un interes legitim.
Instituitul care este moştenitor rezervatar
în ceea ce priveşte instituitul, dacă acesta este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina ce i-a fost impusă de a conserva şi de a transmite bunul nu poate să-i încalce rezerva sa succesorală (art.998). Aceasta reia principiul tradiţional potrivit căruia rezerva trebuie transmisă moştenitorilor liberă de orice sarcini. Aşadar, sarcinii i se aplică regulile de la reducţiunea liberalităţilor excesive. Tocmai de aceea, este posibil ca în practică, puţine substituţii să-şi producă pe deplin efectele dorite de dispunător. Mai mult, legiuitorul român, neadmiţând în continuare pactele asupra unei succesiuni viitoare (cu câteva excepţii recunoscute şi în trecut) nu a mai transpus şi art. 1054 al.2 Cod civil francez, potrivit căruia moştenitorul rezervatar (instituitul) poate accepta în cuprinsul actului de donaţie sau ulterior, prin act separat, ca sarcina să greveze total sau parţial, rezerva sa succesorală.
Substituţia fideicomisară - un singur grad
Noul Cod civil a limitat dreptul dispunătorului de a crea substituţii fideicomisare la infinit şi de aceea a limitat substituţia la un singur grad, substituitul neputând fi supus de către dispunător, obligaţiei de conservare şi de transmitere a bunurilor în favoarea unui alt substituit (art.996 al.3). Aşadar, o substituţie care l-ar greva pe substituit cu obligaţia de a transmite bunurile primite mai departe, ar urma să fie nulă în întregime, deci inclusiv cu privire la prima substituţie. Din păcate, legiuitorul român nu a mai transpus şi art. 1053 al.2 Cod civil francez, care, în acest caz, dispune că numai a doua substituţie este nulă, prima rămânând valabilă. Dacă însă legiuitorul român le-a perceput ca două substituţii distincte, prima permisă, iar a doua interzisă, atunci evident că numai cea de-a doua va fi nulă, prima rămânând valabilă, chiar şi în lipsa unui text expres asemănător celui din dreptul francez.
3.3. A doua liberalitate
Pe lângă prima liberalitate făcută instituitului, trebuie să mai existe încă o liberalitate făcută substi
tuitului, căci tocmai această a doua liberalitate constituie substituţia.
Şi a doua liberalitate poate să îmbrace forma unei donaţii sau a unui legat, aceasta depinzând însă de forma pe care o îmbracă prima liberalitate. Dacă prima liberalitate este o donaţie, cea de-a doua se va analiza ca o ofertă de donaţie, iar dacă prima liberalitate va fi făcută sub forma unui legat şi cea de-a doua va fi tot un legat.
în toate cazurile, este important de reţinut, ceea ce rezultă şi din schema prezentată, că substituitul dobândeşte bunul direct de la donator/testator şi nu de la instituit, care nu face altceva decât să i-1 transmită, ceea ce legiuitorul a şi spus expres în art.996 al. 1.
Dispunătorul îi poate impune substituitului orice fel de sarcini, cu excepţia aceleia de a conserva bunul şi de a-1 transmite mai departe unei alte persoane.
Cine poate fi substituit
Codul civil impune ca substituitul să fie desemnat de dispunător, deoarece ca să existe sarcina de a păstra şi de a transmite trebuie ca această sarcină să fie impusă în folosul unei persoane determinate sau care poate fi determinată. Aşadar, substituitul nu poate fi lăsat la alegerea instituitului sau a unei terţe persoane.
Se pune problema dacă substituitul ar putea fi o persoană juridică. Din interpretarea textelor şi din analiza spiritului reglementării, putem trage concluzia că substituitul (al doilea gratificat) nu poate fi decât o persoană fizică, nu şi o persoană juridică.
Substituitul trebuie să existe la momentul decesului instituitului, nu în timpul vieţii dispunătorului şi nici la data decesului acestuia.
Acceptarea celei de-a doua liberalităţi
Am văzut că a doua liberalitate poate fi făcută sub forma unei oferte de donaţii sau a unui legat.
înainte de a analiza separat acceptarea ofertei de donaţie şi a legatului, amintim că art.996 al.l dispune că dreptul substituitului se deschide din ziua morţii instituitului. Ce trebuie să înţelegem prin aceasta? Că substituitul nu poate accepta oferta de donaţie/legatul ce i-a fost făcut de dispunător decât abia la decesul instituitului?
în mod obişnuit, cel căruia i s-a făcut o ofertă de donaţie o poate accepta oricând din momentul în care a luat cunoştinţă de aceasta, iar legatarul poate accepta legatul din momentul deschiderii succesiunii. Ar urma că substituitul poate accepta oferta de donaţie
oricând, iar legatul, după decesul testatorului, în ambele cazuri chiar şi în timpul vieţii instituitului. Aceasta pare să rezulte şi din interpretarea art.999, potrivit căruia oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului. Aşadar, per a contrario, oferta de donaţie poate fi acceptată, potrivit dreptului comun, în timpul vieţii donatorului, deci prin ipoteză, în timpul vieţii instituitului.
O condiţie esenţială însă pentru ca să existe substituţie este ca substituitul să fie în viaţă la decesul instituitului, pentru ca transmisiunea bunului să poată avea loc.
Astfel, acceptarea ofertei de donaţie, respectiv a legatului în timpul vieţii instituitului nu poate produce efectele acceptării unei liberalităţi obişnuite, pentru că substituitul nu dobândeşte nici un drept la momentul acceptării, el trebuind în primul rând să fie în viaţă la decesul instituitului, dovadă este şi faptul că dacă substituitul nu mai este în viaţă la data decesului instituitului, el nu a putut dobândi nici un drept, în pofida acceptării anterioare făcute, iar a doua liberalitate devine caducă.
S-ar putea susţine că, de fapt, drepturile substituitului au luat naştere la momentul când i s-a făcut oferta de donaţie, respectiv la decesul testatorului şi numai executarea lor ar fi amânată la decesul instituitului.
Art.996 este foarte clar însă atunci când afirmă că drepturile substituitului se nasc la decesul institutului. Aşadar, derogator de la dreptul comun, în cazul substituţiei, oferta de donaţie, respectiv legatul nu pot fi acceptate decât după decesul instituitului, pentru că trebuie în primul rând verificată condiţia capacităţii de a primi liberalitatea, care în acest caz, trebuie să se situeze în timp după decesul instituitului. Cât timp nu se ştie dacă substituitul are sau nu capacitatea de a primi liberalitatea, el nu are capacitatea de a exercita nici un drept de opţiune (nici acceptare, nici renunţare). Condiţia capacităţii fiind o condiţie de validitate ea nu poate fi transformată într-o condiţie suspensivă de care să depindă eficacitatea actului de acceptare. Mai mult, acceptarea unui legat sau a unei oferte de donaţii nu poate fi afectată de nicio modalitate.
Acceptarea ofertei de donaţie
Potrivit dreptului comun (art. 1013), orice ofertă de donaţie trebuie acceptată în timpul vieţii donatorului. Cu toate acestea, în mod excepţional şi derogator de la art.1013, legiuitorul permite în art.999, ca ofertade donaţie făcută substituitului să poată fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului.
Contrar opiniei pe care am exprimat-o, din lectura art.999 rezultă că oferta de donaţie poate fi acceptată de substituit imediat ce a luat cunoştinţă de ea, deci nu numai pe timpul vieţii dispunătorului, dar şi după decesul acestuia, aşadar inclusiv în timpul vieţii instituitului. întrucât substituitul dobândeşte bunul direct de la dispunător şi nu de la instituit, nu se pune problema ca acceptarea ofertei de donaţie să constituie un pact asupra unei succesiuni viitoare (care este în continuare interzis de principiu, de noul Cod civil, cu câteva excepţii).
Având în vedere dispoziţiile generale privind formarea contractului de donaţie, prin ofertă şi acceptare, care îşi găsesc aplicarea şi în speţă, orice acceptare a unei oferte trebuie obligatoriu comunicată ofertantului, pentru că acesta poate să revoce oricând oferta dacă nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului.
Aşadar, dispunătorul poate revoca oricând oferta de donaţie făcută substituitului dacă acesta nu i-a comunicat acceptarea acesteia. Dacă însă dispunătorul decedează, fără ca substituitul să fi acceptat oferta de donaţie, contrar dreptului comun, art.999 permite totuşi substituitului să accepte oferta de donaţie, ceea ce înseamnă că oferta a devenit irevocabilă, o dată cu decesul dispunătorului. De aceea, o eventuală comunicare a acceptării ofertei nici nu s-ar mai impune să fie făcută moştenitorilor dispunătorului.
Transpunând art. 1055 Cod civil francez în art.999 Cod civil român, legiuitorul român nu a tradus şi primul alineat, potrivit căruia autorul unei oferte de donaţie poate să o revoce în ceea ce priveşte substituitul atât timp cât acesta nu i-a notificat acceptarea, considerând probabil că în această privinţă - adică pe timpul vieţii dispunătorului - se aplică regulile generale cu privire la acceptarea şi comunicarea acceptării ofertei, precum şi la posibilitatea revocării donaţiei de către ofertant.
Remarcăm faptul că dacă atât dispunătorul, cât şi instituitul au decedat, substituitul nu este constrâns de nici un termen în care să accepte sau să renunţe la liberalitate, întrucât oferta de donaţie ce i-a fost făcută nu a devenit caducă prin moartea dispunătorului, fiind încă valabilă, astfel încât substituitul îşi poate exercita acest drept cât trăieşte.
Acceptarea legatului
Când a doua liberalitate îmbracă forma unui legat, vor fi observate regulile în materie cu privire la forma legatelor, incapacităţi, reducţiune, revocare, caducitate, acceptare.
Deşi substituitul ţine drepturile direct de la dispunător (testator), el nu trebuie să existe la data decesului acestuia, ci la data decesului instituitului (art. 1000 prevede că substituţia este ineficace în cazul în care substituitul predecedează instituitului, nu şi dacă substituitul nu este în viaţă la decesul testatorului).
Având în vedere că acceptarea unui legat trebuie făcută în termen de un an de la data decesului testatorului, se pune întrebarea - care de această dată are nevoie de un răspuns clar - dacă substituitul trebuie să accepte moştenirea în termen de un an de la data decesului testatorului sau de la data decesului instituitului. Dacă am considera, cum ar fi firesc, că termenul de un an curge de la data decesului testatorului, atunci fără îndoială că aproape majoritatea substituţiilor ar deveni ineficace, întrucât de cele mai multe ori, instituitul nici nu este născut la data decesului dispunătorului.
Având în vedere natura specială a acestei construcţii juridice şi pentru ca aceasta să-şi dovedească eficacitatea urmărită de legiuitor, singura soluţie viabilă (dar totuşi dificil de explicat) este aceea ca termenul de un an să curgă de la data decesului instituitului şi nu a testatorului (deşi, după cum am văzut, substituitul nu are nici un raport juridic cu instituitul).
4. Ineficacitatea substituţiei
Sub titulatura Ineficacitatea substituţiei, art. 1000 noul Cod Civil dispune că atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, dacă dispunătorul nu a prevăzut ca bunul să fie primit de moştenitorii substituitului sau nu a desemnat un al doilea substituit. Cu predecesul substituitului asimilăm şi situaţia în care acesta nici măcar nu este născut la decesul instituitului.
De fapt, situaţiile de mai sus sunt cazuri de ineficacite ale celei de-a doua liberalităţi.
Codul nu a prevăzut expres ce se întâmplă atunci când prima liberalitate ar deveni ineficace (renunţarea instituitului la legat, predecesul instituitului înaintea testatorului, reducţiunea liberalităţii pentru asigurarea rezervei moştenitorilor dispunătorului, revocarea liberalităţii în cazurile prevăzute de lege). Deşi cea de-a doua liberalitate pare a fi grefată pe prima, acestea fiind legate tocmai prin sarcina primului gratificat de a conserva bunul şi de a i-1 transmite celui de-al doilea gratificat, nu mai puţin adevărat este că acestea sunt două liberalităţi distincte. Dacă prima liberalitate este ineficace, atunci evident nu mai există substituţie fideicomisară, dar cea de-a doua liberalitate
rămâne valabilă ca un act distinct, neputându-se susţine că inexistenţa primei liberalităţi ar atrage şi caducitatea celei de-a doua. Aşadar, nemaiexistând substituţie fideicomisară, nici al.l art.996 potrivit căruia drepturile substituitului se nasc la decesul instituitului, nu-şi mai poate găsi aplicarea. Pentru ca a doua liberalitate să-şi producă efectele se cere însă ca substituitul să fie capabil să primească şi toate celelalte condiţii să fie îndeplinite în funcţie de forma îmbracată de liberalitate.
Ne atrage atenţia dispoziţia potrivit căreia în cazul ineficacităţii substituţiei, bunul revine instituitului, cu excepţia cazului când dispunătorul a prevăzut pentru această situaţie, că bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit.
Dacă a doua liberalitate este făcută sub forma unui legat, atunci în ambele ipoteze ne aflăm în prezenţa unei substituţii vulgare admisă şi azi şi destul de uzitată, prin care testatorul desemnează un alt legatar, pentru cazul ineficacităţii primului legat.
Dacă a doua liberalitate este făcută sub forma unei oferte de donaţie, atunci desemnarea unui al doilea substituit sau faptul culegerii bunului de către moştenitorii substituitului, echivalează cu o ofertă de donaţie făcută direct acestora. Această ofertă îşi va produce efectele în cazul în care prima ofertă este ineficace.
5. Obiectul liberalităţilor
Pe lângă condiţiile expuse, se mai cere încă, pentru ca să existe substituţie fideicomisară, ca ambele liberalităţi să aibă ca obiect aceleaşi bunuri, căci în cazul în care s-ar lăsa uzufructul unor bunuri lui A şi nuda proprietate a aceloraşi bunuri lui B, dispoziţia n-ar mai fi o substituţie fideicomisară (actualul art.805).
în vechea reglementare, când substituţia era interzisă, s-a pus problema dacă uzufructul aceluiaşi lucru poate fi lăsat prin acest mecanism la două persoane, în mod succesiv.
De exemplu, las nuda proprietate asupra casei mele lui A, iar uzufructul casei îl las lui B, apoi la decesul lui B, lui C. Cu toate că C se va folosi de uzufruct după B, în doctrină s-a decis că nu există substituţie, pentru că obiectul liberalităţii făcută lui B nu este acelaşi cu al liberalităţii făcute lui C. Uzufructul lăsat lui B, stingându-se la moartea sa, acel lăsat lui C, este un nou uzufruct. Aşadar, uzufructul nu poate face obiectul unei substituţii fideicomisare.
Când bunul care face obiectul liberalităţii este imobil, sarcina trebuie notată în cartea funciară (art.995 al.3).
2) A doua condiţie necesară pentru existenţa unei substituţii fideicomisare este trecerea unui timp oarecare de la acceptarea liberalităţii din partea instituitului şi până la transmiterea făcută substituitului, spaţiu de timp care ţine toată viaţa instituitului.
Liberalităţile nu trebuie să vină una în lipsa celeilalte, nici una odată cu cealaltă, ci succesiv, una după alta.
Dispoziţia n-ar fi o substituţie fideicomisară atunci când transmiterea ar trebui să aibă loc într-un tennen oarecare, de exemplu, în cazul când testatorul ar fi zis ca lucrul legat să fie dat lui C, în termen de 10 ani sau la majoratul său. în asemenea caz, instituitul va fi considerat ca legatar al unui uzufruct cu termen. Dreptul fideicomisarului se va deschide la moartea testatorului şi numai restituirea va fi amânată până ce termenul va ajunge la scadenţă.
Observăm că instituitul nu beneficiază de vreo cale legală pentru a transmite, în timpul vieţii sale, nici dreptul de proprietate, nici dreptul de folosinţă asupra bunului substituitului, aceasta urmând să aibă loc în virtutea legii, numai la decesul instituitului. Legiuitorul român nu a mai tradus şi alineatul 2 al art. 1050 Cod civil francez, care permitea instituitului să abandoneze în favoarea substituitului folosinţa bunului care face obiectul liberalităţii. Textul art. 1060 cu privire la sarcina excesivă a legatului cu titlu particular, care permite legatarului să predea beneficiarului sarcinii bunurile primite prin legat sau valoarea lor, atunci când sarcina ar depăşi valoarea legatului, nu-şi poate găsi aplicarea în speţă pentru că sarcina impusă instituitului nu presupune o prestaţie din partea sa care să depăşească valoarea legatului, ci numai simpla obligaţie de conservare a bunului.
Ordinea succesivă este un caracter esenţial şi substanţial al substituţiei fideicomisare. Fără ordine succesivă nu există substituţie.
Ordinea succesivă cuprinde două idei: 1) instituitul trebuie să transmită bunurile donate sau legate la moartea lui; 2) această transmitere nu va avea loc decât dacă substituitul a supravieţuit instituitului, ceea ce înseamnă că transmiterea impusă instituitului este incertă.
3) Un drept nu se poate naşte fără ca titularul lui să fie cunoscut şi titularul unei substituţii fideicomisare nu poate fi cunoscut decât la moartea instituitului. Dreptul substituitului fiind subordonat existenţei acestuia în momentul morţii instituitului, numai la acea epocă se poate ştii dacă acel drept a luat naştere, în această ordine de idei, dreptul substituitului nu poate lua naştere dacă legea în momentul morţii instituitului
ar interzice din nou substituţiile fideicomisare, fără a se putea spune că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legilor, care nu are în vedere decât drepturi născute şi dobândite sub legea veche.
Substituţia fideicomisară implicând obligaţia juridică de a păstra şi de a transmite substituitului averea donată sau legată, rezultă că această sarcină trebuie să fie impusă instituitului într-un mod imperativ şi obligatoriu, căci un simplu sfat, o dorinţă, o recomandare sau o rugăminte n-ar echivala cu sarcina de a păstra bunul şi n-ar face ca dispoziţia să fie o substituţie fideicomisară.
Art.995 (Efectele cu privire la bunuri) dispune în alineatul 1 că sarcina prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul acestuia.
Care ar fi situaţiile în care bunurile nu s-ar mai afla la decesul instituitului în patrimoniul acestuia? Având în vedere că sarcina constă tocmai în obligaţia instituitului de a transmite bunurile substituitului, deci de a nu le înstrăina sub nici o formă în timpul vieţii sale, formula cuprinsă în art.995, referitoare la bunurile care se mai află în patrimoniul instituitului, nu poate face referire la o eventuală înstrăinare voluntară a bunurilor de către instituit (care astfel ar încălca sarcina impusă), ci la pieirea totală a acestora, la exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau la cazul reducţiunii primei liberalităţi făcută instituitului, pentru încălcarea rezervei succesorale a moştenitorilor dispunătorului. Cum rezerva trebuie asigurată în natură, liberalitatea va fi supusă reducţiunii şi bunul va ieşi din patrimoniul instituitului.
Aşadar, dacă aceste bunuri nu se mai află în patrimoniul instituitului la decesul său, sarcina nu-şi poate produce efectele, iar instituitul nu poate fi obligat să transmită substituitului valoarea acestor bunuri. în doctrina franceză s-a exprimat însă şi opinia că art.995 n-ar fi de ordine publică, iar testatorul ar putea obliga pe instituit să transmită substituitului valoarea bunurilor care nu mai există.
Doar în cazul valorilor mobiliare, legiuitorul a admis subrogaţia reală, prevăzând că sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc (art.995 al.2).
6. Natura juridică a drepturilor instituitului şi substituitului
Probabil cel mai interesant aspect şi care, cu siguranţă, va atrage atenţia doctrinei şi a jurisprudenţei este calificarea juridică a drepturilor instituitului şi ale substituitului cu privire la obiectul liberalităţii.
Ce drept deţine instituitul asupra bunului până la deces şi ce prerogative îi conferă acesta? Este un drept deplin sau este un drept afectat de o condiţie?
Mai întâi, vom spune că este vorba despre un drept de proprietate. Este cert că acest drept există în patrimoniul instituitului toată viaţa sa. Este incert dacă acest drept va mai exista în patrimoniul său şi după deces, aceasta depinzând în primul rând de faptul dacă substituitul îi supravieţuieşte şi dacă acceptă sau nu liberalitatea. Dacă substituitul este incapabil de a primi liberalitatea sau renunţă la liberalitate, dreptul de proprietate al instituitului asupra bunului va rămâne în patrimoniul său definitiv şi se va transmite la moştenitorii săi. Dacă substituitul supravieţuieşte instituitului şi acceptă liberalitatea, dreptul de proprietate al instituitului se va stinge la decesul său, pentru că substituitul ţine drepturile sale direct de la dispunător şi nu de la instituit, aşa cum dispune art.996 al. 1.
Este acest drept condiţional? Adică, supravieţuirea substituitului ar putea fi privită ca o condiţie, astfel încât să se considere că primul gratificat este proprietar sub condiţie rezolutorie, iar al doilea este proprietar sub aceeaşi condiţie, dar suspensivă? Oricât de seducătoare pare a fi această teorie şi care a fost oarecum adoptată de doctrina şi jurisprudenţa franceză, s-a dovedit că, juridic, efectele îndeplinirii condiţiei sunt incompatibile cu substituţia fideicomisară. Mai precis, la momentul îndeplinirii condiţiei, prima liberalitate se desfiinţează cu efect retroactiv si se consideră că nu a existat niciodată, si ultima liberalitate este considerată singura liberalitate. ceea ce contravine mecanismului substituţiei, care presupune în mod obligatoriu două liberalităţi. Apoi, un proprietar sub condiţie rezolutorie nu are obligaţia de a conserva bunul care este specifică instituitului.
Ce prerogative are instituitul asupra bunului? Pe perioada cât instituitul trăieşte neştiindu-se care va fi soarta liberalităţii jacută substituitului, dreptul de proprietate al instituitului nu este deplin. în orice caz, în opinia noastră, dreptul de dispoziţie asupra bunului şi ne referim aici atât la dispoziţia juridică, cât şi la cea materială lipseşte, pentru că el nu poate îndeplini nici un act care să fie incompatibil cu sarcina ce i-a fost impusă. El este obligat să conserve substanţa lucrului şi să-l menţină în patrimoniul său. Un eventual act de dispoziţie ar echivala cu o încălcare a sarcinii. Nici nu se poate recunoaşte posibilitatea înstrăinării bunurilor sub condiţie, pentru că instituitul nu poate ceda mai multe drepturi decât are,
ori după cum am văzut dreptul său nu este unul condiţional.
Nu se poate admite că dreptul de proprietate al instituitului ar fi unul deplin, iar că sarcina de a conserva bunul în patrimonul său echivalează cu o simplă interdicţie de înstrăinare şi grevare. într-adevăr, aceasta ar putea explica cum, la momentul ineficacităţii substituţiei, bunul “revine” instituitului fără nicio formalitate, dar dacă admitem că dreptul de proprietate al instituitului este unul deplin de la început, fiind grevat doar de o simplă interdicţie, nu se poate explica cum acesta va ieşi din patrimoniul său, în cazul în care substituţia îşi va produce efectele.
în ceea ce priveşte prerogativele substituitului asupra bunurilor în timpul vieţii instituitului, o parte a doctrinei franceze consideră că acesta este proprietar sub condiţie suspensivă, iar o parte a recurs la teoria drepturilor eventuale.
Rămâne în continuare o provocare, mai ales pentru notari - practicieni prin excelenţă - de a stabili care sunt prerogativele instituitului asupra bunului, atunci când acesta ar dori să întocmească mai ales acte de dispoziţie.
7. Concluzii
în reglementarea modernă a substituţiei, observăm că aceasta nu mai este apanajul unei caste şi nici nu se mai întemeiază pe vechiul drept de primogentură, pentru că orice persoană poate fi instituit, respectiv substituit, nu neapărat un moştenitor al dispunătorului sau fiul său cel mai mare. Mai mult, vechiul scop al substituţiei de a păstra bunurile în familie, s-ar putea să nici nu fie unul primordial urmărit de dispunător, din moment ce, cum am arătat, substituitul poate fi o persoană străină de familie.
Nici contextul social şi istoric nu mai permite dezvoltarea unor inegalităţi de natură să compromită regimurile democratice existente.
încă din anii 1930, M. Planiol şi G. Ripert, dar şi L. Josserand observau că substituţiile fideicomisare -deşi interzise - nu mai prezentau inconvenientele de acum două secole şi că în multe cazuri existau interese serioase pentru ca acestea să fie menţinute, astfel încât propuneau o interpretare restrictivă a textului legal, care să ducă la nulitatea câtor mai puţine astfel de dispoziţii.
Dacă rămâne totuşi un inconvenient major, acela este cu siguranţă, cel al scoaterii bunurilor din circuitul civil.
substituţie fideicomisară, dispoziţie prin care autorul liberalităţii făcute printr-un act de ultimă voinţă îl obligă pe gratificat, numit instituit, să păstreze bunurile primite iar la moartea sa să le transmită altei persoane, numită substituit, desemnate chiar de autor. Substituţia fideicomisară era oprită de lege în vechiul Cod Civil sub sancţionarea nulităţii absolute, pe motivul că prin ea dispunătorul statorniceşte soarta bunurilor pentru mai mult de o generaţie, astfel încât asemenea bunuri devin practic inalienabile şi insesizabile.
Substituția fideicomisară este dispoziția prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalității și să le transmită unui terț, denumit substituit, desemnat de dispunător.
Substituția fideicomisară presupune crearea de reacții juridice strict între 3 (trei) persoane: DISPUNĂTOR – INSTITUIT și SUBSTITUIT.
Dispunătorul nu mai poate indica sarcini în persoana substituitului.