Dreptul si practica interne pertinente - Amanalachioai contra României - Imposibilitatea obtinerii inapoierii fiicei care locuieste cu bunicii

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

54. Prevederile relevante din Codul familiei sunt următoarele:

Articolul 97 alin. 2

"Ei [părinţii] exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor."

Articolul 98

"Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.

Dacă unul dintre părinţi este mort_ , celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti."

Articolul 100 alin. 1 şi 3

"Copilul minor locuieşte la părinţii săi_ .

În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului."

Articolul 103

"Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de 10 ani."

Articolul 108

"Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.

Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea lor_ ; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare."

55. Autoritatea tutelară poate fi ajutată în activitatea sa de către colective de sprijin. Aceste colective sunt alcătuite din deputaţi, cadre didactice, jurişti, responsabili ai crucii roşii etc. Colectivele de sprijin nu au putere de decizie, aceasta aparţinând autorităţii tutelare; ele studiază doar pe teren aplicarea prevederilor legale în materie sau anumite aspecte ale problemelor cu care se confruntă autoritatea tutelară (I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a 5-a, 2000, p. 536). Dacă copilul nu locuieşte la domiciliul său, autoritatea tutelară competentă este cea de la reşedinţa sa.

56. Direcţiile judeţene pentru protecţia drepturilor copiilor sunt instituţii publice la nivel judeţean, cu personalitate juridică, aflate sub autoritatea consiliului judeţean. Rolul acestor instituţii este să le asigure copiilor în dificultate protecţia şi asistenţa necesare pentru a beneficia de drepturile lor şi de a le oferi sprijin şi consiliere pentru a preveni situaţiile care pun în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.

57. Într-o Decizie cu nr. 2.435 din 1 noiembrie 1984, Curtea Supremă de Justiţie, sesizată cu o cerere formulată de bunici pentru a li se încredinţa un copil în urma divorţului părinţilor săi, a statuat după cum urmează:

"În temeiul articolului 42 din Codul familiei, în caz de divorţ, copiii minori sunt preluaţi în îngrijire de unul dintre părinţi şi numai în mod excepţional de către un terţ, atunci când preluarea de către unul dintre părinţi este contrară intereselor sale.

Simpla afecţiune ce există între minor şi bunicii săi nu este suficientă pentru a le acorda acestora custodia şi a le înlătura astfel părinţilor obligaţia legală de a creşte şi educa direct copilul, chiar dacă părinţii şi-au dat acordul pentru ca copilul să fie ţinut de bunici. Acordul dat de părinţi nu leagă instanţa care trebuie să judece ţinând cont de interesele copilului."

58. Prevederile Codului de procedură civilă (CPC), în vigoare la data respectivă, referitoare la executarea unei hotărâri judecătoreşti, precum şi modificările ulterioare sunt descrise în Hotărârea Lafargue împotriva României, (nr. 37.284/02, § 68, 13 iulie 2006). Art. 581 din CPC, care este şi el relevant în speţă, prevede următoarele:

"Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări_

Ordonanţa este vremelnică şi executorie. Instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen."

59. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004. În temeiul art. 14 şi 16 din această lege, copilul, chiar despărţit de părinţii săi, are dreptul la un contact direct cu aceştia şi cu familia sa. Pentru a asigura relaţiile personale dintre copil şi părinte, legea prevede întâlniri cu părintele şi vizite la domiciliul acestuia, vizite prelungite, corespondenţă, precum şi transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele său (art. 15).

60. Conform art. 33 din această lege, copilul nu poate fi despărţit de părinţii săi sau de unul dintre ei împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiilor prevăzute în mod expres de lege, sub rezerva unei hotărâri judecătoreşti şi numai dacă această despărţire este impusă de interesul superior al copilului. Orice despărţire a copilului şi a părinţilor săi trebuie precedată de aplicarea de către serviciul de asistenţă socială a unui plan de servicii pentru informarea şi consilierea părinţilor, o terapie sau o mediere al cărei scop este să prevină despărţirea copilului de părinţii săi (art. 34 şi 35). Dacă, după aplicarea planului, se constată că menţinerea copilului lângă părinţii săi nu este posibilă, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului poate cere luarea unei "măsuri de protecţie specială" în favoarea copilului (art. 35 alin. 5).

61. Conform art. 39 din legea menţionată mai sus, copiii care, temporar sau definitiv, nu beneficiază de protecţia părinţilor lor pot beneficia de "protecţia alternativă", cum este tutela, măsurile de protecţie specială prevăzute de aceeaşi lege sau adopţia. Măsurile de protecţie specială sunt plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată. Părinţii pot contesta în justiţie măsurile de protecţie specială.

ÎN DREPT

I. ASUPRA OBIECTULUI LITIGIULUI

62. Invocând art. 8 din Convenţie, reclamantul susţine că autorităţile române nu au luat măsurile adecvate pentru a asigura unitatea familială prin înapoierea imediată a lui D. şi exercitarea drepturilor sale părinteşti. Întemeindu-se pe art. 6 § 1 din Convenţie, acesta se plânge de soluţia şi de inechitatea procedurii finalizate prin Decizia din data de 20 iunie 2003 şi de neexecutarea Sentinţei din data de 1 martie 2001 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.

63. Astfel cum a fost formulat de reclamant şi în circumstanţele speţei, acest capăt de cerere necesită o analiză numai din perspectiva art. 8 din Convenţie. Statuând asupra problemei principale ridicate cu privire la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea consideră că nu este necesar să se analizeze separat celelalte capete de cerere formulate în privinţa art. 6 din Convenţie (Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37.410/97, § 64, 10 mai 2007).

II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ART. 8 DIN CONVENŢIE

64. Reclamantul invocă art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."

A. Asupra admisibilităţii

65. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, ea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

B. Asupra fondului

Argumentele părţilor

Reclamantul

66. Reclamantul apreciază că autorităţile naţionale nu au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea vieţii sale de familie. El subliniază că este titularul drepturilor părinteşti şi că are custodia copilului, dar fără a putea să îşi exercite efectiv aceste drepturi. El consideră că bunicii îl reţin pe copil fără drept şi că îl manipulează, influenţându-l cu privire la alegerea sa de a locui sau nu cu tatăl său.

67. El arată că prin neluarea măsurilor necesare în vederea asigurării executării imediate a ordonanţei preşedinţiale din data de 1 martie 2001 ce dispunea înapoierea lui D. la el, autorităţile naţionale i-au încălcat grav drepturile părinteşti. Reclamantul subliniază lipsa de relevanţă a motivelor reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza să dispună înapoierea copilului. De asemenea, el denunţă durata procedurii care a statuat pe fondul cererii sale de restituire a copilului, care, după părerea sa, a fost anormal de îndelungată având în vedere obiectul litigiului, şi consideră că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile pe probe ce nu erau conforme cu realitatea. Reclamantul observă că trecerea timpului din cauza lipsei de diligenţă a autorităţilor l-a pus în faţa faptului împlinit şi că, în prezent, copilul, crescut de mai mulţi ani sub influenţa bunicilor săi, refuză orice contact cu el.

68. Reclamantul constată că urgenţa unei măsuri prin care să se obţină restituirea unui copil se apreciază în raport cu calitatea terţului ce reţine copilul. Astfel, autorităţile trebuie să acţioneze cu şi mai multă diligenţă atunci când copilul este reţinut de către un terţ, şi nu de către celălalt părinte.

b) Guvernul

69. Guvernul subliniază că procedura de ordonanţă preşedinţială este o procedură specială şi excepţională prin care instanţele sesizate nu judecă fondul cauzei, ci dispun măsuri cu caracter provizoriu dacă sunt întrunite condiţiile de urgenţă. Acesta observă că, în speţă, ordonanţa preşedinţială din 1 martie 2001 dispunea o măsură provizorie valabilă până în momentul în care instanţele naţionale vor soluţiona fondul cauzei. Prin urmare, după părerea sa, perioada ce trebuie luată în considerare pentru a dezbate neexecutarea ordonanţei menţionate mai sus se încheie la data de 8 iunie 2001, dată la care instanţele naţionale au respins pe fond cererea reclamantului având ca obiect obţinerea înapoierii copilului.

70. Guvernul mai arată că, în virtutea dispoziţiilor legale interne, principalul criteriu de luat în considerare în cadrul măsurilor luate pentru protecţia minorilor este interesul superior al copilului. Guvernul subliniază că orice schimbare în situaţia concretă a copilului poate duce la modificarea măsurilor luate în interesul său. De asemenea, acesta arată că legislaţia şi jurisprudenţa franceză şi engleză acordă un rol important bunicilor, atenuând astfel "exclusivitatea" puterii părinteşti.

71. Guvernul observă că neexecutarea ordonanţei preşedinţiale din 1 martie 2001 şi Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 iunie 2003 pot constitui o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. Totuşi, această ingerinţă este prevăzută de lege, şi anume de art. 581 din CPC care reglementează procedura ordonanţei preşedinţiale şi de art. 103 din CF. Ea urmărea un scop legitim, şi anume interesul superior al copilului de a rămâne cu bunicii săi, de care era foarte ataşat şi care îi ofereau condiţii materiale, morale şi educative adecvate.

72. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul observă că reclamantul beneficia de o singură hotărâre favorabilă care să dispună înapoierea lui D. la el, în timp ce bunicii dispuneau de 3 hotărâri favorabile. Guvernul subliniază că Curtea Supremă de Justiţie a statuat că interesul superior al lui D. era să locuiască la bunicii săi, unde beneficia de condiţii optime pentru dezvoltarea sa. De asemenea, el remarcă faptul că reclamantul avea uneori un comportament violent faţă de bunici şi de copil, aşa cum reiese dintr-un raport de expertiză realizat de DJPDC Maramureş (vezi paragraful 30 de mai sus).

Aprecierea Curţii

73. Curtea subliniază în primul rând că, în esenţă, legătura dintre reclamant şi copilul său minor intră în sfera vieţii de familie, în sensul art. 8 din Convenţie (vezi, în special, hotărârile Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, p. 17 - 18, § 44, seria A nr. 290, Hokkanen împotriva Finlandei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 19 - 20, §§ 54 - 55, şi Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40.031/98, § 49, CEDO 2000 - IX). Pe de altă parte, Curtea constată că acest lucru nu este controversat. Prin urmare, are datoria de a stabili dacă, ţinând cont de principiile desprinse din jurisprudenţa sa (vezi, de exemplu, Elsholz împotriva Germaniei [MC], nr. 25.735/94, § 43, CEDO 2000-VIII, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31.679/96, § 94, CEDO 2000-I, şi Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, nr. 56.673/00, § 49, CEDO 2003 - V), circumstanţele arătate de reclamant dezvăluie o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii de familie.

Existenţa unei ingerinţe

74. Curtea observă că reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine înapoierea copilului şi de a-şi exercita drepturile părinteşti asupra lui D. Curtea apreciază că sunt aplicabile atât obligaţiile "pozitive", cât şi cele "negative" ale autorităţilor naţionale, dar că nu este cazul să insiste asupra acestei distincţii, care nu se pretează în niciun caz unei definiţii exacte şi ale cărei principii sunt comparabile cu cele reţinute de Curte anterior (Iglesias Gil şi A.U.I., menţionată mai sus, § 48, şi Bianchi împotriva Elveţiei, nr. 7.548/04, § 88, 22 iunie 2006). Hotărârile şi totalitatea procedurilor urmate de reclamant în urma refuzului bunicilor de a restitui copilul constituie o "ingerinţă" în sensul paragrafului 2 al art. 8 din Convenţie, în măsura în care ele îl împiedică pe reclamant să se bucure de exercitarea autorităţii sale părinteşti şi de dreptul de a-şi păstra fiica (vezi Schmidt împotriva Franţei, nr. 35.109/02, § 58, 26 iulie 2007).

Asupra justificării ingerinţei

"Prevăzută de lege" şi "scop legitim"

75. În speţă, Curtea constată că Hotărârea din 20 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie este întemeiată pe art. 103 din CF, conform căruia instanţa putea să nu dispună înapoierea unui copil la persoanele care au autoritatea părintească, invocând interesul superior al copilului.

76. Fără a se preocupa de "calitatea" acestei legi (vezi Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, § 27, seria A nr. 176A), Curtea observă totuşi că art. 103 din CF le conferă instanţelor naţionale o putere de apreciere ale cărei întindere şi modalitate în care este exercitată nu sunt stabilite cu suficientă claritate şi precizie, având în vedere scopul legitim al măsurii. Dacă este incontestabil faptul că noţiunea de interes superior al copilului este deosebit de complexă, nu este mai puţin adevărat că textul acestui articol nu prevede, la luarea unei asemenea măsuri, garanţii pentru protejarea drepturilor principalelor părţi în cauză, şi anume ale părinţilor şi ale copilului, împotriva arbitrarului (a contrario, Schmidt, menţionată mai sus, §§ 64 - 65).

77. Totuşi, Curtea reaminteşte că a statuat deja că circumstanţele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăşte încredinţarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile [Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, § 62, seria A nr. 130]. În consecinţă, Curtea va porni de la principiul că ingerinţa în discuţie era "prevăzută de lege". Totuşi, marja de apreciere a autorităţilor interne, şi în mod deosebit cea a instanţelor, în interpretarea şi aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru.

78. Pe de altă parte, din conţinutul art. 103 menţionat mai sus, precum şi din motivele reţinute de instanţele naţionale rezultă clar că aplicarea sa în speţă avea ca scop apărarea intereselor lui D. Măsura litigioasă urmărea aşadar un scop legitim în raport cu al doilea paragraf al art. 8, şi anume protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.