Necesitatea ingerintei intr-o societate democratica - Amanalachioai contra României - Imposibilitatea obtinerii inapoierii fiicei care locuieste cu bunicii

Necesitatea ingerinţei într-o societate democratică

79. Pentru a aprecia "necesitatea" măsurii litigioase "într-o societate democratică", Curtea va analiza, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de faţă, cele ale copilului, cele ale tatălui şi, în circumstanţele speţei, cele ale bunicilor, ţinând cont în acelaşi timp şi de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie (Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, nr. 39.388/05, § 62, CEDO 2007-...). Ea nu are ca obligaţie să se substituie autorităţilor interne pentru a reglementa problemele privind încredinţarea, ci îi revine obligaţia de a aprecia din perspectiva Convenţiei hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere (Hokkanen, menţionată mai sus, § 55, şi Elsholz, menţionată mai sus, § 48).

80. Dacă Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale se bucură de o mare marjă în aprecierea în special a necesităţii de a încredinţa un copil unei alte persoane decât părinţilor săi, în schimb ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare. Aceste restricţii prezintă riscul de a distruge relaţiile de familie dintre părinţi şi un copil mic (Gnahoré, menţionată mai sus, § 54, şi  Sahin împotriva Germaniei [MC], nr. 30.943/96, § 65, CEDO 2003-VIII). Astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului şi care au suficientă greutate şi soliditate (Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 148, CEDO 2000-VIII, şi Couillard Maugery împotriva Franţei, nr. 64.796/01, § 242, 1 iulie 2004).

81. Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea subliniază totuşi că acest interes prezintă un dublu aspect (Gnahoré, menţionată mai sus, § 59): pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (Maumousseau şi Washington, menţionată mai sus, § 67). De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptură a unei părţi a legăturii de familie şi ca să se facă tot posibilul să se păstreze relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, "să se reconstituie" familia (Schmidt, menţionată mai sus, § 84).

82. Curtea va analiza în primul rând motivele avansate de instanţele naţionale pentru a justifica hotărârea de a o plasa pe D. la bunici şi, în al doilea rând, dacă autorităţile naţionale au dat dovadă de preocupare pentru a menţine o legătură părintească între D. şi tatăl său.

α) Asupra motivelor hotărârilor instanţelor naţionale pentru refuzul de înapoiere a copilului

83. Curtea observă încă de la început că din dosar rezultă că înainte de apariţia litigiului, încredinţându-şi copilul bunicilor săi pe perioada vacanţei, reclamantul a avut un comportament normal ce putea fi considerat ca fiind în interesul copilului, în scopul de a întări legătura de familie dintre fiica sa şi părinţii mamei sale decedate. De asemenea, Curtea observă că, dacă deplasarea lui D. la domiciliul bunicilor săi s-a făcut cu acordul reclamantului, neînapoierea copilului la domiciliul său înainte de data de 23 octombrie 2001, perioadă în care reclamantul îşi exercita drepturile părinteşti, poate îmbrăca un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât o ordonanţă preşedinţială dispunea înapoierea sa imediată la tatăl său.

84. Curtea observă că, în speţă, instanţele naţionale au pronunţat soluţii contradictorii referitor la chestiunea dacă reclamantul îşi dăduse acordul pentru ca D. să rămână să locuiască la bunicii săi pentru o perioadă nedeterminată (vezi paragrafele 13, 36 şi 40 de mai sus). Totuşi, afirmaţia reclamantului conform căreia acesta îşi dăduse acordul pentru ca D. să rămână la bunicii săi numai pe perioada vacanţei este întărită de atitudinea sa. Într-adevăr, acesta a început demersuri pentru a obţine înapoierea lui D. fără întârziere, după ce bunicii l-au informat despre refuzul lor de a o restitui. Pe de altă parte, referitor la această chestiune Curtea constată că, dacă copilul ar fi fost încredinţat bunicilor pentru o perioadă nedeterminată, aceştia nu ar mai fi avut nevoie să facă acest demers. Aşadar, Curtea apreciază că prin aceasta cauza de faţă se diferenţiază de cauzele Hokkanen, menţionată mai sus, şi Nanning împotriva Germaniei (nr. 39.741/02, §§ 67 - 68, 12 iulie 2007), în care s-a stabilit că părinţii îşi dăduseră acordul pentru copiii lor să rămână să locuiască la bunici şi, respectiv, la părinţii adoptivi pentru perioade foarte lungi, fără să facă demersuri să obţină înapoierea lor.

85. Curtea observă cu titlu introductiv că toate instanţele naţionale au fost de acord cu faptul că reclamantul era capabil să îi ofere lui D. condiţii de viaţă normale şi că afecţiunea sa pentru copil era sinceră. Totuşi, pentru a refuza să dispună înapoierea lui D. la reclamant, instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile pe condiţiile materiale şi comportamentul reclamantului, pe posibilele dificultăţi ale lui D. de a se integra în noua sa familie şi pe integrarea lui D. în mediul bunicilor pentru care ea avea un ataşament profund.

86. Curtea reaminteşte că faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici (Wallová şi Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23.848/04, § 71, 26 octombrie 2006). În speţă, reclamantul, funcţionar, beneficia de o locuinţă stabilă şi de condiţii materiale normale, cum de altfel au şi constatat instanţele naţionale. Capacităţile sale educative şi afective nu au fost aduse în discuţie [a contrario, Rampogna şi Murgia împotriva Italiei (dec.), nr. 40.753/98, 11 mai 1999, şi M.G. şi M.T.A. împotriva Italiei (dec.), nr. 17.421/02, 28 iunie 2005].

87. În ceea ce priveşte pretinsul comportament violent al reclamantului, Curtea observă că toate hotărârile fac referire doar la incidentul ce a avut loc la data de 28 august 2001 (vezi paragraful 17 de mai sus) care nu a dat naştere unei anchete penale (vezi paragrafele 18 şi 40 de mai sus) sau unei anchete specializate pentru a evalua comportamentul reclamantului. În acest sens, Curtea nu poate decât să constate că din dosar reiese că, în niciun stadiu al procedurii şi în ciuda obiectului litigiului, instanţele naţionale nu au considerat necesar să solicite un raport specializat referitor la starea psihologică a tatălui şi copilului, la raporturile existente între ei sau, ţinând cont de vârsta tânără a copilului, la influenţele pe care mediul în care trăia le putea exercita asupra sa.

88. Curtea admite că noile condiţii de viaţă ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanţele naţionale. Totuşi, în măsura în care raportul de expertiză realizat la domiciliul reclamantului a constatat că noua familie a reclamantului oferea condiţii afective şi morale normale pentru a creşte un copil (vezi paragraful 35 de mai sus in fine), Curtea apreciază că era necesară o motivaţie mai convingătoare pentru a nu lua în considerare un astfel de raport.

89. Argumentul decisiv reţinut de instanţele naţionale pentru a respinge cererea reclamantului ce urmărea înapoierea copilului a fost marele ataşament ce exista între D. şi bunicii săi în ultimii ani; astfel, ele au apreciat că era în interesul superior al lui D. să rămână să locuiască temporar în mediul în care a trăit în ultima vreme şi în care s-a integrat. Un asemenea argument este de înţeles având în vedere capacitatea de adaptare a unui copil şi faptul că D. locuieşte la bunicii săi de la o vârstă foarte tânără. Totuşi, Curtea reiterează principiul bine stabilit în jurisprudenţa sa conform căruia scopul Convenţiei constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33). Conform acestei logici, ea consideră că respectarea efectivă a vieţii de familie presupune ca relaţiile viitoare dintre părinte şi copil să se stabilească numai pe baza tuturor elementelor relevante, nu prin simpla trecere a timpului [Ignaccolo-Zenide, menţionată mai sus, § 102, şi Pini şi alţii împotriva României, nr. 78.028/01 şi 78.030/01, § 175, CEDO 2004-V (extrase)].

90. Curtea apreciază că, în cauza de faţă, motivele reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza înapoierea lui D. la tatăl său nu corespund circumstanţelor "cu totul excepţionale" ce ar putea justifica o ruptură a legăturii de familie. Totuşi, ea este de acord cu faptul că, din cauza trecerii timpului şi a integrării lui D. în familia bunicilor, instanţele naţionale au putut să refuze "pentru moment", după cum ele însele menţionează, întoarcerea copilului. Totuşi, dacă Curtea admite că o schimbare în situaţia de fapt poate justifica în mod excepţional o decizie referitoare la preluarea în grijă a copilului, ea trebuie să se asigure că schimbările esenţiale în cauză nu sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţilor statului (Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005, şi, mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003) şi că autorităţile competente au depus toate eforturile să menţină relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, "să reconstituie" familia (Schmidt, menţionată mai sus, § 84).

β) Asupra măsurilor luate de autorităţile naţionale pentru a asigura legătura de familie dintre reclamant şi copilul său

91. Curtea apreciază că, în speţă, trebuie acordată o importanţă deosebită faptului că nimeni nu contestă că reclamantul are autoritatea părintească şi custodia lui D. Mai mult, instanţele naţionale sunt de aceeaşi părere, potrivit căreia copilul îşi are domiciliul la tatăl său. Totuşi, reclamantul nu îşi poate exercita drepturile părinteşti.

92. Curtea reaminteşte în primul rând că, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei măsuri se judecă în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare [Ignaccolo-Zenide, menţionată mai sus, § 102, Pini şi alţii împotriva României, nr. 78.028/01 şi 78.030/01, § 175, CEDO 2004-V (extrase), şi Monory, menţionată mai sus, § 82].

93. Sub acest aspect trebuie menţionat că, deşi reclamantul a formulat cererea de ordonanţă preşedinţială la data de 7 ianuarie 2001, ea nu a fost analizată de instanţe decât la 1 martie şi 20 aprilie 2001, adică după 10 săptămâni de la refuzul bunicilor de a restitui copilul şi de la depunerea cererii reclamantului. Or, Curtea nu este convinsă că un astfel de interval de timp este adecvat pentru esenţa unei astfel de acţiuni, care presupune urgenţă şi al cărei scop este să ferească individul de orice prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla trecere a timpului (Ignaccolo-Zenide, menţionată mai sus, § 102). Dacă din partea autorităţilor se cere o diligenţă deosebită atunci când în discuţie se află încredinţarea unui copil, Curtea este de părere că această cerinţă de celeritate este cu atât mai strictă în cazul în care, ca şi în speţă, un părinte cere înapoierea copilului său de la o persoană care îl deţine fără a avea acest drept şi fără acordul său.

94. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor referitoare la înapoierea unui copil, înţelegerea şi colaborarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important (Ignaccolo Zenide, menţionată mai sus, § 94). În plus, atunci când apar dificultăţi, datorate în principal refuzului persoanei la care se află copilul de a se supune executării hotărârii ce dispune înapoierea sa imediată, autorităţile competente au obligaţia să ia măsurile adecvate pentru a sancţiona această lipsă de cooperare şi dacă, în principiu, în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, recurgerea la sancţiuni nu poate fi înlăturată în caz de comportament vădit ilegal al persoanei cu care locuieşte copilul (Maumousseau şi Washington, menţionată mai sus, § 83).

95. Curtea observă că, în speţă, tentativele reclamantului de a-i constrânge pe bunici să execute ordonanţa preşedinţială cu ajutorul unui executor judecătoresc şi urmând calea penală s-au dovedit a fi în zadar, în special din cauza atitudinii prea puţin active a autorităţilor competente (vezi paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Mai mult, autorităţile penale au pronunţat hotărârea lor definitivă după 2 ani şi jumătate de la depunerea plângerii de către reclamant împotriva bunicilor care refuzau să execute o hotărâre judecătorească definitivă (vezi paragraful 43 de mai sus). În plus, autorităţile specializate în protecţia drepturilor copilului nu au reuşit să coopereze în mod fructuos (vezi paragraful 31 de mai sus). Prin urmare, Curtea apreciază că, neacţionând cu diligenţă, autorităţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu şi, în consecinţă, au contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie.

96. De asemenea, Curtea observă că părţile au formulat argumente similare în faţa instanţelor naţionale cu ocazia acţiunii având ca obiect înapoierea copilului şi cu ocazia celei referitoare la încredinţarea lui D. Or, dacă aceste argumente nu au fost reţinute de instanţele naţionale pentru a-i retrage reclamantului custodia lui D., ele nu au fost totuşi considerate suficiente pentru a dispune înapoierea copilului la tatăl său (vezi paragrafele 39 şi 40 de mai sus). Mai mult, instanţele naţionale au statuat că afecţiunea existentă între copil şi bunici nu era suficientă, ea singură, să justifice despărţirea unui părinte de copilul său (vezi şi paragrafele 40 şi 57 de mai sus). Prin urmare, această practică a instanţelor naţionale a afectat previzibilitatea acţiunii reclamantului ce urmărea obţinerea înapoierii copilului de la persoane care îl ţineau fără a avea acest drept.

97. În plus, Curtea consideră că, dacă instanţele naţionale refuză temporar înapoierea unui copil la tatăl său, ale cărui drepturi părinteşti nu au fost limitate, nu este mai puţin adevărat că trebuie luate măsuri pentru a crea şi asigura un just echilibru între interesul copilului şi cel al părintelui care trebuie să îşi exercite drepturile părinteşti. Acolo unde este stabilită existenţa unei legături de familie şi unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contacte între părţile respective şi trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, să acţioneze astfel încât să îi permită acestei legături să se dezvolte (Keegan, menţionată mai sus, p. 19, § 49, Hokkanen, menţionată mai sus, p. 20, § 55, şi Ignaccolo Zenide, menţionată mai sus, § 94). Obligaţiile statului nu se limitează la a veghea în sensul de a permite copilului să i se poată alătura tatălui său, ci ele cuprind şi totalitatea măsurilor pregătitoare ce permit atingerea acestui rezultat (mutatis mutandis, Kosmopoulou împotriva Greciei, nr. 60.457/00, § 45, 5 februarie 2004).

98. Curtea constată că temeiul juridic pe care şi-au întemeiat instanţele naţionale refuzul de a i-o înapoia pe D. reclamantului este art. 103 din CF. Totuşi, Curtea constată că acest articol le permite instanţelor să refuze înapoierea copilului şi să îl încredinţeze unei persoane ce nu mai avusese până atunci niciun drept asupra lui, fără să prevadă în acelaşi timp o modificare a drepturilor părinţilor asupra copilului. Or, o astfel de măsură poate duce la situaţii care, ca şi în cazul de faţă, stabilesc relaţiile viitoare dintre părinte şi copil nu pe baza tuturor elementelor relevante, ci pe simpla trecere a timpului (Ignaccolo- Zenide, menţionată mai sus, § 102). În opinia Curţii, o astfel de măsură temporară poate fi eficientă dacă este susţinută de garanţii şi măsuri prevăzute de autorităţi pentru a împiedica ruptura legăturii dintre copil şi părinte, căruia, în plus, i s-a recunoscut exercitarea drepturilor părinteşti.

99. Curtea observă că, în acţiunea sa de solicitare a înapoierii copilului, finalizată prin Hotărârea din 20 iunie 2003, întemeindu-se pe prevederile CF, reclamantul a arătat şi imposibilitatea sa de a-şi exercita drepturile părinteşti, lipsa oricărui contact cu copilul împiedicându-l să participe la educaţia şi dezvoltarea sa. Or, instanţele naţionale nu au analizat în niciun fel posibilitatea pentru reclamant de a-şi exercita într-un mod efectiv drepturile părinteşti din care nu a fost decăzut.

100. În acest sens, Curtea dezaprobă faptul că, pe o perioadă atât de lungă de timp, autorităţile nu s-au preocupat deloc de diluarea progresivă şi chiar de ruptura relaţiilor dintre D. şi tatăl său, în special de lipsa contactelor concrete şi efective între părţile interesate; astfel, în loc să dispună măsuri pentru menţinerea şi îmbunătăţirea, dacă era cazul, a raporturilor dintre tată şi copil, instanţele naţionale au preferat să lase timpul să rezolve situaţia, ceea ce a dus, având în vedere vârsta şi atitudinea copilului, la riscul unei înstrăinări crescânde şi definitive între cei doi, care nu poate fi deloc considerată ca fiind în interesul superior al copilului (vezi, Bianchi, menţionată mai sus, § 99 şi, mutatis mutandis, Kutzner împotriva Germaniei, nr. 46.544/99, § 79, CEDO 2002-I). Instanţele naţionale nu au făcut decât să aprobe situaţia creată prin lipsa de diligenţă a autorităţilor în a asigura executarea ordonanţei preşedinţiale.

101. De asemenea, Curtea consideră deosebit de regretabil faptul că, în măsura în care reclamantul beneficia de exercitarea drepturilor părinteşti şi în care D. nu era plasată la bunicii săi decât temporar, copilul nu a beneficiat în mod evident de sprijin psihologic pentru a-şi menţine şi îmbunătăţi raporturile cu tatăl său, sprijin susceptibil de a face posibilă întoarcerea sa la el. O astfel de măsură ar fi permis ca interesele reclamantului să conveargă cu cele ale copilului, şi nu să concureze, cum s-a întâmplat în cazul de faţă (mutatis mutandis, Pini şi alţii împotriva României, menţionată mai sus, § 163 in fine).

102. Curtea observă că în procedura provizorie a ordonanţei preşedinţiale reclamantul a solicitat în subsidiar un drept de vizită a copilului (vezi paragraful 12 de mai sus). După această procedură, este de înţeles că, având toate drepturile asupra copilului, spre deosebire de bunici, reclamantul a solicitat înapoierea imediată a lui D. şi nu un drept de vizită. Prin urmare, Curtea consideră că, în contextul foarte special al cauzei, reclamantul nu poate fi blamat pentru faptul că nu a cerut un drept de vizită după procedura provizorie. Curtea observă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, legislaţia naţională prevede în favoarea copilului dreptul de a avea contacte cu părinţii săi. În plus, această lege implementează un sistem de măsuri pentru prevenirea despărţirii unui copil de părinţii săi, precum şi pentru a asigura relaţiile dintre copil şi părinţii săi atunci când este dispusă o măsură de plasament.

103. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităţilor se află la originea rupturii relaţiilor dintre copil şi tatăl său. Rezultă că, în cazul de faţă, nu putem spune că dreptul la respectarea vieţii de familie al reclamantului a fost protejat într-un mod efectiv, în ciuda aspiraţiilor legitime ale acestuia de a-şi vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

III. ASUPRA APLICĂRII ART. 41 DIN CONVENŢIE

104. Conform art. 41 din Convenţie,

"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

Prejudiciu

105. Reclamantul solicită pentru prejudiciul material înapoierea fiicei sale, precum şi, în caz de refuz al lui D. de a reveni la el, condamnarea Guvernului să îi plătească daune cominatorii de 100 euro (EUR) pe zi de întârziere până în momentul întregirii familiei. De asemenea, el solicită un miliard de EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza despărţirii de fiica sa, din cauza neexecutării ordonanţei preşedinţiale şi a inechităţii procedurii având ca obiect înapoierea copilului.

106. Guvernul nu contestă că imposibilitatea reclamantului de a-şi recupera fiica i-a cauzat un anumit prejudiciu moral. Totuşi, acesta subliniază că reclamantul nu a fost decăzut din drepturile sale părinteşti pe care şi le poate exercita în orice moment, inclusiv solicitând un drept de vizită. El consideră excesivă suma solicitată de reclamant pentru prejudiciul moral şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care reclamantul susţine că l-a suferit.

107. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie. Ea apreciază că prejudiciul material al reclamantului nu este susţinut. Totuşi, în opinia Curţii, este neîndoielnic că, păstrând totuşi o atitudine extrem de demnă, reclamantul cunoaşte, de multă vreme, o suferinţă profundă din cauza încălcării constatate în speţă. În plus, acesta a trebuit să dedice mult timp şi să depună multe eforturi pentru a încerca să obţină exercitarea efectivă a drepturilor sale părinteşti, ceea ce nu s-a întâmplat. În contextul cauzei şi ţinând cont de atitudinea actuală a lui D. care, în vârstă de 14 ani, declară că doreşte să rămână să locuiască cu bunicii săi, eforturile reclamantului ar trebui susţinute de autorităţile competente, în vederea stabilirii unui contact între copil şi tată. În această privinţă, Curtea apreciază că este în interesul superior al copilului ca autorităţile naţionale competente să ia iniţiativa şi să îşi coordoneze activitatea pentru a restabili treptat legătura părintească dintre D. şi reclamant.

Elementele menţionate nu se pretează la un calcul. Statuând în echitate, în spiritul art. 41, ea alocă pentru prejudiciul moral suma de 20.000 EUR.

Cheltuieli de judecată

108. Reclamantul solicită şi suma de 6.600 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.

109. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată legate de procedurile ce fac obiectul cererii în faţa Curţii, în măsura în care ele sunt susţinute cu documente justificative, iar cuantumul lor nu depăşeşte un anumit prag rezonabil.

110. Curtea reaminteşte că alocarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune ca realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al cuantumului lor să fie justificate [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 31.107/96, § 54, CEDO 2000-XI]. În plus, cheltuielile de judecată nu sunt recuperabile decât în măsura în care ele au legătură cu încălcarea constatată (Van de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21, § 66). Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile degajate din jurisprudenţa sa, Curtea, statuând în echitate, îi acordă reclamantului 3.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.

Dobânzi moratorii

111. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

2. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie;

3. hotărăşte, cu 6 voturi la 1:

a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda naţională la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i) 20.000 EUR (douăzeci mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ca daune morale;

(ii) 3.000 (trei mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată;

b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

4. respinge, în unanimitate, cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, ulterior comunicată în scris la data de 26 mai 2009, în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

La prezenta hotărâre este anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate a judecătoarei Fura-Sandström.

J.C.M

S.Q

OPINIE SEPARATĂ

a doamnei judecător Fura-Sandström

1. Majoritatea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie. Eu nu sunt de aceeaşi părere, din următoarele motive.

2. Punctul meu de plecare este că judecătorul naţional este mai bine plasat decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa în cauzele legate de viaţa de familie şi pentru a găsi justul echilibru dintre interesele şi drepturile persoanelor în cauză, în special interesul superior al copilului. Statele dispun de o mare marjă de apreciere în acest domeniu, şi acesta este un lucru binevenit, aşa cum am avut deja ocazia să constat în opiniile mele separate din cauzele Reigado Ramos împotriva Portugaliei (nr. 73.229/01, 22 noiembrie 2005) şi Kříž împotriva Republicii Cehe (nr. 26.634/03, 9 ianuarie 2007).

3. Admit că circumstanţele cauzei de faţă sunt deosebite şi că autorităţile judiciare române ar putea eventual fi criticate pentru că nu au acţionat mai mult şi mai repede. După cum constată majoritatea, autorităţile competente nu au reuşit să coopereze între ele pentru a proteja dreptul copilului (paragraful 95). Oricât de regretabilă ar fi, nu sunt convinsă că această atitudine a autorităţilor a "contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie" (paragraful 95).

4. Să rememorăm faptele. La data de 27 ianuarie 2001, reclamantul şi-a dat acordul ca fiica sa, în vârstă de 6 ani, să îşi petreacă vacanţa şcolară la bunicii săi din partea mamei. La data de 4 februarie 2001, aceştia l-au informat pe reclamant că nu au de gând să îi înapoieze fiica. A doua zi, reclamantul a făcut plângere la poliţie (paragrafele 7-9). Acesta a fost începutul unei serii de acţiuni judiciare şi administrative ce nu i-au permis reclamantului, nici până astăzi, să îşi revadă fiica.

5. Totuşi, din dosar nu reiese că reclamantul a încercat şi să găsească o soluţie amiabilă cu bunicii, singur sau cu ajutorul autorităţilor competente.

6. Autorităţile naţionale s-au aflat în faţa unei situaţii complexe şi delicate. Complexitatea este dovedită de faptul că instanţele interne au evaluat probele în mod diferit (vezi conţinutul acordului dat de reclamant, paragraful 23) şi au pronunţat sentinţe uneori contradictorii (paragrafele 16 şi 25). În plus, cu ocazia tentativelor de executare, a avut loc un incident violent între bunici şi reclamant, în care fetiţa a suferit leziuni care au necesitat 17 zile de îngrijiri medicale (paragraful 18). Consider că este cel puţin ciudat că parchetul militar a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea reclamantului pe motivul că bunicii şi-au retras plângerea penală, deşi în cauză erau acuzaţii referitoare la acte de violenţă comise asupra unei minore. Acest lucru îmi întăreşte impresia de complexitate a dosarului şi este probabil că acesta cuprinde fapte care ne scapă.

7. Un tată care are toate drepturile părinteşti s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exercita drepturile şi în incapacitatea de a ţine legătura cu fiica sa din cauză că bunicii, cărora le-a încredinţat-o, i se opuneau. O situaţie de neacceptat, desigur, dar poate că răspunsul nu era nici alb, nici negru. Poate că alegerea nu se făcea între o reşedinţă permanentă la tată sau la bunici. Poate că ar fi trebuit să se caute o soluţie intermediară: drept de vizită, vizite însoţite, custodie alternativă, mediere sau sprijin psihologic? Noi, judecătorii internaţionali, nu putem să ştim acest lucru şi nu avem dreptul să speculăm.

8. Autorităţile naţionale l-au ascultat pe copil, care a explicat că preferă să locuiască cu bunicii săi (paragraful 48). Judecătorii naţionali au constatat că trebuie să primeze interesul superior al copilului şi, mai ales, voinţa sa (paragraful 50). Ei şi-au pronunţat hotărârile ţinând cont de toţi factorii relevanţi, inclusiv de dorinţa exprimată de copil. Rolul nostru este oare să refacem această evaluare a faptelor şi să revedem interpretarea dreptului intern fără a avea beneficiul audierii părţilor? Nu cred.

9. Nu împărtăşesc concluzia majorităţii conform căreia "neacţionând cu diligenţă, autorităţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu şi, în consecinţă, au contribuit într-un mod decisiv (am adăugat aldin) la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie" (paragraful 95). Mi se pare că şi reclamantul a contribuit la această situaţie sau cel puţin nu reuşesc să înlătur această ipoteză.

10. Pentru toate aceste motive consider că, în această cauză, Curtea ar fi trebuit mai bine să acorde prioritate principiului subsidiarităţii.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță