Fosta judecatoare Stoican contra Romaniei - Arestare preventiva excesiv de lunga Prelungiri repetate
| Comentarii |
|
(Cererea nr. 3097/02)Hotărâre Strasbourg 6 octombrie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Stoican împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,preşedinte,Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power,judecători,şi Santiago Quesada,grefier de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 septembrie 2009,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3097/02 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Georgeta Stoican („reclamanta”),a sesizat Curtea la 22 decembrie 2001, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de Dumitrescu şi Dinu, o firmă de avocaţi din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”)este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta pretinde, în special, faptul că arestarea sa preventivă nu a respectat cerinţele de la art. 5 § 3, având în vedere că nu a fost adusă de îndată în faţa unei instanţe şi a fost ţinută prea mult timp în arest, fără o motivare concretă.
4. La 28 februarie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererile. Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1963 şi locuieşte în Bucureşti.
6. La momentul faptelor, aceasta era judecător la Judecătoria Bucureşti. Două anchete penale au fost iniţiate împotriva sa, sub suspiciunea că a falsificat în mod repetat documente oficiale în exercitarea îndatoririlor sale, ca parte a unui grup organizat, în scopul obţinerii de titluri de proprietate pentru diferite proprietăţi din centrul oraşului Bucureşti.
7. În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, reclamanta a fost suspendată din funcţie pe parcursul anchetei penale.
8. La 18 septembrie 2001, aceasta a fost demisă din funcţie prin ordinul Consiliului Superior al Magistraturii pentru incapacitate profesională evidentă. La 15 iulie 2003, decizia a fost aprobată de Preşedintele României şi, la 3 noiembrie 2003, aceasta a fost admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) în urma apelului reclamantei.
A. Primul set de proceduri
9. La 9 octombrie 2001, Parchetul Curţii Supreme de Justiţie a iniţiat ancheta penală împotriva reclamantei.
10. La 27 noiembrie 2001, reclamanta a fost arestată pentru treizeci de zile, din dispoziţia procurorului, în legătură cu ancheta penală iniţiată împotriva sa.
Reclamanta a declarat recurs împotriva mandatului de arestare pe motiv că încălca cerinţele legislaţiei interne sau pe cele prevăzute la art. 5 § 3 din Convenţie.
11. La 5 decembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut mandatul de arestare. Aceasta a considerat că probele din dosar indicau o suspiciune întemeiată conform căreia a comis infracţiunile de care era acuzată. Aceasta a considerat că acţiunile sale, care erau contrare ordinii publice, au fost agravate de faptul că reclamanta era magistrat la momentul respectiv.
La 14 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a păstrat mandatul cu două voturi pentru şi unul împotrivă. Cel de-al treilea magistrat şi-a exprimat opinia separată conform căreia nu existau motive pentru arestarea reclamantei.
12. La 19 decembrie 2001, curtea de apel a prelungit arestarea preventivă a reclamantei cu treizeci de zile, la cererea procurorului. Aceasta a luat act de faptul că:
„motivul invocat – în lumina complexităţii cauzei care impune ca procurorul să efectueze anchetele precizate în cererea sa – reprezintă o justificare suficientă în temeiul art. 155 şi urm. C. proc. pen.”
La 28 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că încheierea menţionată este legală.
13. La 24 ianuarie 2002, curtea de apel a prelungit arestarea preventivă a reclamantei pe motiv că eliberarea sa este contrară ordinii publice, având în vedere caracterul serios al acuzaţiilor de care era acuzată şi riscul de a genera neîncrederea opiniei publice în sistemul judiciar.
La 6 februarie 2002, Curtea Supremă a redus noul termen de detenţie la cincisprezece zile.
14. La 7 februarie 2002, curtea de apel a prelungit perioada de detenţie cu încă treizeci de zile pe motiv că motivele invocate pentru arestare există în continuare.
La 15 februarie 2002, Curtea Supremă a redus din nou durata de detenţie la cincisprezece zile.
15. La 21 februarie 2002, curtea de apel a prelungit perioada de detenţie cu nouăzeci de zile pe aceleaşi motive, pentru a-i permite judecătorului să-şi finalizeze investigaţiile. La 5 martie 2002, Curtea Supremă a menţinut încheierea.
16. La 14 martie 2002, curtea de apel a respins o nouă cerere a procurorului de prelungire a perioadei de arest preventiv a reclamantei, de la 15 aprilie la 14 mai 2002. Aceasta a considerat că motivele care au justificat luarea acestei măsuri nu mai există. Aceasta a luat act de faptul că reclamanta a fost suspendată din funcţie şi a subliniat că pretinsul pericol pentru ordinea publică nu trebuie evaluat în termeni abstracţi. Aceasta a luat act de faptul că procurorul nu a înregistrat niciun progres în ceea ce priveşte investigaţiile după arestarea reclamantei şi nu a aplicat măsurile procedurale pentru care a cerut în mod repetat prelungirea detenţiei.
La 15 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a anulat decizia pe motiv că documentele din dosar justificau prelungirea.
17. La 10 aprilie 2002, curtea de apel a respins, pentru aceleaşi motive, o altă cerere de prelungire.
La 12 aprilie 2002, Curtea Supremă a anulat, din nou, hotărârea preliminară.
18. În următoarele încheieri în speţă, curtea de apel nu a examinat detenţia reclamantei, având în vedere că a fost „arestată în raport cu alte anchete penale” (infra, punctul B).
19. La 13 iunie 2002, reclamanta a fost judecată împreună cu alte persoane. Acuzarea a examinat aproximativ patruzeci de martori, documentele au fost transferate de la diferite autorităţi şi au fost prezentate mai multe rapoarte ale unor experţi.
20. La 31 octombrie 2003, curtea de apel s-a pronunţat, condamnând-o pe reclamantă pentru abuz de autoritate şi fals intelectual la cinci ani de închisoare. Sentinţa reclamantei a fost prelungită cu şapte ani de închisoare în urma apelului (decizia din 28 februarie 2005 a Curţii Supreme de Justiţie) şi a devenit definitivă la 24 martie 2006.
21. La 13 noiembrie 2007, reclamanta a fost repusă în libertate.
B. Al doilea set de proceduri
22. La 11 aprilie 2002, reclamanta a fost arestată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în legătură cu ancheta penală iniţiată împotriva sa. Procurorul a justificat mandatul pe motiv că fapta penală de care a fost acuzată se pedepsea cu minim doi ani de închisoare şi că nearestarea sa ar fi fost contrară ordinii publice.
23. La 23 aprilie 2002, reclamanta a fost adusă în faţa curţii de apel pentru examinarea apelului său împotriva mandatului de arestare.
La 24 aprilie, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o încheiere; aceasta confirma mandatul de arestare după cum urmează:
„Conform ultimului alineat al art. 140 C. proc. pen., instanţa poate revoca mandatul de arestare [...] doar dacă consideră că măsura a fost ilegală.
Totuşi, în prezenta speţă, arestarea [reclamantei] îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 148 C. proc. pen. şi criteriile de la art. 136 alin. (3) C. proc. pen, care vizează să asigure o gestionare corespunzătoare a anchetei penale; prin urmare plângerea [reclamantei] împotriva mandatului de arestare se consideră neîntemeiată şi va fi respinsă.
[...]
În ceea ce priveşte cererea de eliberare provizorie pe cauţiune, conform art. 1604şi 1606alin. (5) C. proc. pen., competenţa de rezolvare a cererii revine, în cursul urmăririi penale, procurorului şi, în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu fondul cauzei.
Prin urmare, instanţa nu are competenţa de a examina cererea, în măsura în care cauza este, în prezent, în etapa de urmărire penală, sub controlul exclusiv al procurorului”.
De asemenea, instanţa a stabilit că procurorul avea competenţa de a emite un mandat de arestare, şi a respins plângerea reclamantei împotriva acestuia.
La 7 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat încheierea, susţinând, în special, că motivele care au justificat impunerea măsurilor preventive existau în continuare, iar arestarea reclamantei era legală.
24. La 29 aprilie 2002, Curtea de Apel a prelungit perioada de arest a reclamantei cu alte treizeci de zile, la cererea procurorului. Aceasta a reţinut că:
„Motivele invocate pentru luarea măsurilor există în continuare, în ceea ce priveşte natura infracţiunii, circumstanţele faptelor şi consecinţelor rezultate.
În plus, prelungirea perioadei de arest preventiv este necesară, având în vedere complexitatea cauzei, care necesită examinarea mai multor martori, diverse expertize, obţinerea de documente din partea autorităţilor şi confruntări”.
La 15 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins apelul reclamantei şi a confirmat încheierea menţionată.
25. La 29 mai 2002, curtea de apel a respins o altă cerere din partea procurorului şi a refuzat prelungirea arestării reclamantei cu o lună. Acesta a reţinut că parchetul obţinuse deja probe şi nu putea justifica prelungirea arestării reclamantei; de asemenea, s-a reţinut că reclamanta a fost demisă din funcţie, deci nu mai era o chestiune de ordine publică.
La 30 mai 2002, Curtea Supremă a anulat decizia de mai sus şi a prelungit mandatul cu şapte zile pentru a-i permite procurorului să obţină mai multe probe, după cum solicitase.
26. La 5 iunie 2002, reclamanta a fost trimisă în judecată pentru abuz de autoritate şi fals intelectual, în legătură cu fapte similare celor investigate în dosarul penal menţionat (descris supra, A).
27. La 6 iunie 2002, curtea de apel a respins o nouă cerere a procurorului de prelungire a mandatului şi a dispus punerea în libertate a reclamantei, considerând că motivele pentru păstrarea în arest nu mai existau.
În aceeaşi zi, Curtea Supremă a anulat decizia; s-a susţinut că, în cauză, curtea de apel nu şi-a motivat decizia şi că punerea în libertate a reclamantei era în continuare contrară ordinii publice, având în vedere că este posibil să fi săvârşit mai multe infracţiuni similare. Prin urmare, aceasta a prelungit perioada de arest preventiv cu treizeci de zile.
28. La 24 iunie 2002, curtea de apel a prelungit mandatul de arestare al reclamantei cu treizeci de zile, pe motiv că:
„[…] având în vedere că motivele care au justificat luarea acestei măsuri există în continuare, punerea sa în libertate este contrară ordinii publice şi afectează ancheta”.
La 5 iulie 2002, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul reclamantei, pe motiv că o decizie de prelungire a mandatului său făcea obiectul unui recurs simultan cu judecarea fondului cauzei.
29. La 1 august, 2 şi 27 septembrie şi 1 şi 22 noiembrie 2002, curtea de apel a prelungit perioada de arest preventiv cu treizeci de zile, cu aceeaşi justificare. La 15 august, 9 octombrie şi 27 noiembrie 2002, Curtea Supremă a declarat recursurile reclamantei inadmisibile. În două ocazii – 13 septembrie şi 10 decembrie 2002 – Curtea Supremă a confirmat pe fond încheierile pronunţate de curtea de apel.
La 22 noiembrie 2002, curtea de apel a respins cererea de eliberare provizorie pe cauţiune a reclamantei.
30. La 20 decembrie 2002, curtea de apel s-a pronunţat în cauză. Aceasta a condamnat-o pe reclamantă pentru abuz de autoritate şi fals intelectual la un an şi şase luni de închisoare. Prin hotărârea definitivă din 4 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat condamnarea, dar a redus pedeapsa la un an şi patru luni de închisoare.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
31. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală privind arestarea preventivă şi prelungirea acesteia sunt stabilite în hotărâreaPantea împotriva României,nr. 33343/96, pct. 150, CEDO 2003-VI (fragmente). Procedura privind depunerea plângerilor împotriva măsurilor preventive, inclusiv arestarea preventivă sunt descrise în hotărâreaTase împotriva României,nr. 29761/02, pct. 14-15, 10 iunie 2008.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
32. Reclamanta s-a plâns de faptul că a fost arestată printr-un mandat de arestare emis de procuror, care încălca cerinţele prevăzute la art. 5 § 3 din Convenţie. În temeiul acestui articol, aceasta s-a plâns de faptul că arestarea sa preventivă a fost excesiv de lungă şi prelungită în mod repetat fără motive relevante şi suficiente. Art. 5 § 3 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
A. Cu privire la admisibilitate
33. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
34. Guvernul a admis că mandatul de arestare emis de procurorul român încălca cerinţele de la art. 5 § 3 din Convenţie, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii, şi că un termen de opt zile pentru a fi adus în faţa unei instanţe este o perioadă care depăşeşte perioadele pe care Curtea le consideră în general acceptabile. Totuşi, aceasta a arătat faptul că Codul de procedură penală acorda puteri exclusive instanţei în ceea ce priveşte dispunerea arestării preventive a unei persoane.
35. De asemenea, Guvernul susţinea că detenţia reclamantei nu a fost excesiv de lungă. În opinia sa, cele două măsuri luate împotriva reclamantei trebuie examinate separat de Curte. În plus, Guvernul a afirmat că ambele investigaţii erau extrem de complexe din cauza gravităţii faptelor şi a numărului de persoane implicate. De asemenea, aceştia au evidenţiat faptul că atât curtea de apel, cât şi Curtea Supremă de Justiţie şi-au motivat deciziile şi au reexaminat la intervale scurte detenţia reclamantei.
În sfârşit, acesta a afirmat faptul că cele două perioade de arest preventiv au reprezentat măsuri necesare de ordine publică şi erau conforme cerinţelor Convenţiei.
36. Reclamanta a contestat argumentele Guvernului. În special, aceasta a susţinut faptul că arestarea sa preventivă trebuie examinată de Curte ca o singură perioadă şi că a fost excesiv de lungă.
2. Motivarea Curţii
(a) „Adusă de îndată în faţa unei instanţe…”
37. Curtea reiterează faptul că, în cauzaPantea, citată anterior, aceasta a concluzionat că procurorul a încălcat condiţia de independenţă faţă de executiv, astfel cum se prevede la art. 5 § 3 (a se vedea,Pantea, citată anterior, pct. 238). Aceasta nu identifică niciun motiv prin care să se ajungă la altă concluzie în prezenta speţă, având în vedere că ambelor cauze se aplică aceleaşi dispoziţii legale.
De asemenea, aceasta ia act de faptul că intervalul de timp până la examinarea mandatului de arestare a fost de opt zile în cazul primului set de proceduri şi douăsprezece zile în cazul celui de-al doilea set de proceduri.
38. Curtea evidenţiază faptul că, în cauzaBrogan şi alţii împotriva Regatului Unit(29 noiembrie 1988, pct. 62, Seria A, nr. 145-B), citată anterior, aceasta a confirmat că o perioadă de detenţie în arestul poliţiei de patru zile şi şase ore fără a fi supusă unui control judecătoresc încălca cerinţele stricte de la art. 5 § 3, chiar dacă avea rolul de a proteja întreaga comunitate împotriva actelor de terorism. Prin urmare, Curtea nu poate accepta,a fortiori, în prezenta speţă, faptul că era necesară deţinerea reclamantei pentru cel puţin opt zile înainte de a o aduce în faţa instanţei.
În consecinţă, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în această privinţă.
(b) Durata arestării preventive
39. Curtea reiterează jurisprudenţa sa constantă privind durata arestării preventive, în special în ceea ce priveşte prezumţia pentru punere în libertate, calcularea perioadei de detenţie şi obligaţia autorităţilor de a oferi „motive relevante şi suficiente” pentru o detenţie prelungită [a se vedea,Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, pct. 9, Seria A nr. 7,Negoescu împotriva României(dec.), nr. 55450/00, 17 martie 2005, şiBykov împotriva Rusiei(GC), nr. 4378/02, pct. 61‑64, 10 martie 2009 şi cauzele citate de acestea]
40. În prezenta speţă, reţine că părţile au opinii diferite cu privire la necesitatea unei examinări separate sau comune a celor două perioade de detenţie. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesară soluţionarea chestiunii, având în vedere că, în circumstanţele cauzei, chiar considerând că cele două perioade trebuie examinate separat, fiecare încalcă cerinţele de la art. 5 § 3 din Convenţie din următoarele motive.
41. Curtea ia act de faptul că reclamanta a fost reţinută între 27 noiembrie 2001 şi 14 mai 2002, conform primul mandat de arestare, şi între 11 aprilie 2002 şi 20 decembrie 2002, conform celui de-al doilea.
Instanţa a prelungit perioada de detenţie de şase ori şi, respectiv, de nouă ori, considerând că parchetul avea nevoie de prelungire pentru a obţine mai multe probe (să examineze martori şi să întocmească expertize), şi că gravitatea infracţiunii şi statutul reclamantei, de judecător, ridica o problemă gravă de ordine publică.
42. Totuşi, instanţa nu a oferit motive concrete în baza faptelor din speţă pentru a explica modul în care eliberarea reclamantei ar prejudicia obţinerea de probe sau ar fi contrară ordinii publice. În plus, Curtea ia act de faptul că instanţele interne au stabilit în repetate rânduri că ancheta nu a avansat după arestarea reclamantei şi că parchetul nu a aplicat măsurile avute în vedere în cererile sale de prelungire a detenţiei reclamantei.
43. De asemenea, Curtea ia act de faptul că, odată cu trecerea timpului, raţionamentul instanţelor interne nu a evoluat astfel încât să reflecte evoluţia situaţiei şi că acestea nu au verificat, în lumina circumstanţelor cauzei, dacă motivele invocate iniţial erau în continuare valide la stadii mai avansate ale anchetei; din contră, raţionamentul instanţelor a devenit mai eliptic odată cu trecerea timpului. Curtea reiterează faptul că doar printr-o decizie motivată poate exista un control public al administrării justiţiei (a se vedea,Bykov, citată anterior, pct. 65-66, şiSuominen împotriva Finlandei, nr. 37801/97, pct. 37, 1 iulie 2003).
44. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că, având în vedere lipsa de motive concrete pentru deciziile instanţelor interne, prelungirea repetată a arestării preventive a reclamantei încălca şi art. 5 § 3 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
45. În sfârşit, reclamanta se plângea de faptul că, conform art. 5 § 1, nu existau motive concrete pentru arestarea sa la 27 noiembrie 2001 şi că a fost reţinută ilegal în perioada 2-4 august 2002.
46. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică vreo altă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. În special, Curtea ia act de faptul că, în timp ce mandatul de arestare din 27 noiembrie 2001 nu furniza motive concrete pentru arestarea reclamantei, deciziile instanţei pronunţate în urma apelului împotriva respectivului mandat au completat absenţa acestora (a se vedea supra, pct. 10 şi, contrar acestuia,Tase, citată anterior, pct. 29). În ceea ce priveşte pretinsa ilegalitate a detenţiei, documentele de la dosar indică faptul că reclamanta a fost reţinută în perioada 2-4 august 2002, conform hotărârii preliminare din 1 august 2002 (a se vedea supra, pct. 29).
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în sensul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE
47. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
48. Reclamanta a solicitat 18 000 lei româneşti (RON) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea salariilor pe care nu le-a primit în cursul perioadei de arest preventiv. De asemenea, aceasta a solicitat 5 350 dolari americani (USD), care reprezentau diferenţa dintre preţul fostului său apartament, pe care a fost nevoită să îl vândă după ce a fost eliberată din închisoare şi cel al apartamentului mai mic pe care a trebuit să îl cumpere ulterior. Reclamanta a solicitat şi 50 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
49. Guvernul a considerat că reclamanta nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciile pretinse. De asemenea, acesta a considerat că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral era exagerată.
50. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, recunoaşte faptul că reclamanta a fost supusă unor suferinţe şi unui sentiment de frustrare ca urmare a faptului că statul nu a respectat drepturile prevăzute la art. 5 § 3. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
51. De asemenea, reclamanta a solicitat 1 374,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii. Aceasta a trimis chitanţe care justificau 585 RON pentru plata taxelor în instanţă şi 187,9 RON pentru cheltuieli cu trimiterea unei scrisori către Curte.
52. Guvernul contestă aceste sume.
53. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 250 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
54. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1.Declarăcererea admisibilă în ceea ce priveşte art. 5 § 3 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2.Hotărăştecă a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie;
3.Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral şi 250 EUR (două sute cincizeci euro) plus orice sumă ce poate fi datorată pentru cheltuieli de judecată;
(b) că aceste sume trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4.Respingecererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 6 octombrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Tulea împotriva României - Nationalizare Apartament vandut de... | REIZ contra Romaniei - Neexecutarea hotararilor judecatoresti → |
|---|
