Tulea împotriva României - Nationalizare Apartament vandut de catre stat
| Comentarii |
|
HOTĂRÂREA
din 21 februarie 2008
în Cauza Tulea împotriva României
(Cererea nr. 28282/04)
Strasbourg
Definitivă la 21.05.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute înart. 44 alin. (2) din Convenţie.Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Tulea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 31 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1.La originea cauzei se află cererea nr. 28282/04, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamna Tini Paraschiva (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 6 iulie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale(Convenţia).
2.Guvernul român(Guvernul)este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3.La 12 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4.Reclamanta s-a născut în 1926 şi locuieşte la Constanţa.
5. În 1950, în baza decretului nr. 92/1950, apartamentul aflat la primul etaj al unei case situate la Constanţa pe Bulevardul Ferdinand nr. 35 şi o boxă anexă a acestui apartament, aparţinând reclamantei, au făcut obiectul unei naţionalizări.
6. Prin două contracte din 21 noiembrie 1996, în baza legii nr. 112/1995, statul a vândut apartamentul respectiv şi anexa acestuia unor terţi care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
7. La 19 martie 2004, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă care constata caracterul abuziv al naţionalizării bunului respectiv, pe motiv că numele său nu apărea pe lista persoanelor în privinţa cărora se aplica decretul nr. 92/1950.
8. În ciuda acestei constatări, instanţele au respins acţiunea reclamantei precum şi cererea de anulare a contractelor de vânzare pe care reclamanta o alăturase acţiunii sale în revendicare, pe motiv că în momentul vânzării cumpărătorii fuseseră de bună credinţă, deoarece nu cunoşteau caracterul abuziv al intrării statului în posesia bunului în litigiu.
9. După adoptarea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate abuziv, reclamanta a cerut să fie despăgubită pentru pierderea bunului său rezultat din vânzare, la nivelul valorii de piaţă a bunului, potrivit prevederilor legii respective. Nici până astăzi reclamanta nu a fost despăgubită.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
10. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în HotărârileBrumărescu împotriva României([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33),Străin şi alţii împotriva României(nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, paragrafele 19-26),Păduraru împotriva României(nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şiTudor împotriva României(nr. 29035/05, paragrafele 15-20, 17 ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I.Asupra pretinsei încălcări aart. 1 din Protocolul nr. 1
11. Reclamanta se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor interne care, deşi au constatat ilegalitatea naţionalizării, au confirmat vânzarea de către stat a imobilului respectiv.Articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
12. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
13. Guvernul consideră că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece interesata nu a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă care să dispună ca autorităţile să i-l restituie. În această privinţă, Guvernul menţionează că acţiunea în revendicare introdusă de reclamantă după vânzarea imobilului în litigiu unor terţi a fost respinsă de instanţele interne.
14. În orice caz, Guvernul consideră că reclamanta poate obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 şi reiterează în această privinţă argumentele sale prezentate în cauze similare anterioare.
15. Reclamanta menţionează că intrarea în posesia imobilului său de către stat a fost declarată abuzivă de instanţele interne, inclusiv de Curtea Supremă de Justiţie. În plus, ea contestă caracterul efectiv al sistemului de despăgubire pus la punct de Legea nr. 247/2005.
16. Curtea relevă că în cazul în speţă instanţele interne au constatat că naţionalizarea bunului reclamantei era abuzivă, dar au refuzat să anuleze vânzarea acestui bun unor terţi de bună credinţă. Curtea constată totuşi că reclamanta nu a încetat niciodată să fie proprietara bunului în chestiune, aşa cum au confirmat instanţele interne (Florescu împotriva României, nr. 41857/02, paragrafele 25-27, 8 martie 2007;Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, paragraful 24-26, 8 martie 2007). În privinţa posibilităţii ca reclamanta să obţină vreo despăgubire în baza legilor de restituire, Curtea ar putea eventual să ţină cont de acest lucru în temeiul art. 41 din Convenţie.
17. Curtea a decis deja că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de către stat terţilor care le ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa totală a despăgubirii la nivelul valorii bunului este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 (Străincitat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59;Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, paragraful 35, 16 februarie 2006).
18. În cazul în speţă, Curtea nu are niciun motiv ca să se îndepărteze de cauzele citate anterior. Vânzarea de către stat a bunului reclamantei continuă să o împiedice şi astăzi pe interesată să beneficieze de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Curtea consideră că o asemenea situaţie echivalează cu o privare de proprietatede factoşi constată că această situaţie se prelungeşte de peste trei ani fără nicio despăgubire.
19. În această privinţă, Curtea constată că Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire pus la punct în iulie 2005 de Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să obţină, potrivit unei proceduri şi unui calendar previzibil, o despăgubire în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost private.
20. Prin urmare s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1.
II.Asupra aplicăriiart. 41 din Convenţie
21.În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
a) Prejudiciul material
22. Reclamanta cere cu titlu principal restituirea apartamentului inclusiv anexa acestuia vândute de către stat unor terţi. În cazul în care statul nu le-ar putea restitui, interesata cere, prezentând în vederea susţinerii cererii o expertiză, o sumă echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului pe care îl evaluează la 250.000 euro. Ea cere de asemenea 560.000 euro pentru nefolosirea imobilului din 1950 până astăzi, bazându-se pe preţul de închiriere a apartamentelor similare.
23. Guvernul nu contestă evaluarea imobilului făcută de expertul desemnat de reclamantă. El subliniază totuşi că această sumă ia în calcul nu numai valoarea apartamentului şi a anexei, care se ridică, potrivit expertizei, la 186.833 euro, ci şi valoarea unei suprafeţe de 89,70 m² de teren aferent apartamentului în litigiu şi care nu face obiectul prezentului litigiu. De altfel, Guvernul invită Curtea să respingă cererea întemeiată pe lipsa de câştig.
24. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a apartamentului reclamantei şi unei anexe a acestui apartament unor terţi de bună credinţă, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri. Curtea aminteşte de asemenea că vânzarea respectivă nu privea terenul aferent acestui imobil şi că reclamanta nu a cerut instanţelor interne să-i restituie suprafaţa de teren aferentă apartamentului în cauză.
25. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea bunului în litigiu, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
26. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
27. Ţinând cont de expertiza prezentată de reclamantă precum şi de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 190.000 euro.
28. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantei suma de 190.000 euro.
29. În privinţa sumei cerută cu titlu de nebeneficiere de bun, calculată în funcţie de preţul de închiriere a acestui bun, Curtea nu ar putea aloca vreo sumă cu acest titlu, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului drept reparaţie potrivit articolului 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar dobândi în cazul în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei chirii depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ţine cont de ea cu ocazia reparării prejudiciului moral (Radu împotriva României, nr. 13309/03, paragraful 49, 20 iulie 2006).
b) Prejudiciul moral
30. Reclamanta cere de asemenea 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral drept reparaţie a prejudiciului ce i-a fost provocat de durata procesului şi de neplăcerile ce i-au fost provocate de acţiunile autorităţilor.
31.Guvernul contestă existenţa unei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul moral pe care reclamanta îl invocă datorită duratei procesului. În rest, Guvernul consideră că o constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 ar constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral invocat.
32. Curtea constată că reclamanta nu i-a prezentat nicio plângere întemeiată pe durata procesului din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie, astfel încât nu i se poate acorda nicio reparaţie pentru acest capăt de cerere.
33. În schimb, Curtea consideră că evenimentele respective au putut să-i provoace reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea consideră că suma de 2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
B. Costuri şi cheltuieli
34. Reclamanta cere de asemenea 1.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
35. Guvernul nu se opune alocării reclamantei unei sume corespunzătoare cheltuielilor suportate în procedura judiciară internă şi în cea în faţa Curţii, în măsura în care aceste cheltuieli sunt necesare, reale şi rezonabile.
36. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză Curtea consideră că reclamanta nu şi-a susţinut cererile şi nici nu a trimis acte doveditoare. În consecinţă, Curtea decide să nu-i aloce nici o sumă cu acest titlu.
C.Majorări de întârziere
37.Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul aflat la primul etaj al casei situată în Constanţa, Bd. Ferdinand nr. 35 şi boxa anexă a acestui apartament, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cuart. 44 alin. 2 din Convenţie:
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 190.000 euro (una sută nouă zeci mii de euro) pentru prejudiciul material ;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 2.000 euro (două mii euro) pentru prejudiciul moral ;
d) că la sumele menţionate anterior se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit şi că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 21 februarie 2008, în aplicareaart. 77 alin.2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Calitatea de victimă Recunoaşterea unei violări a Convenţiei... | Fosta judecatoare Stoican contra Romaniei - Arestare preventiva... → |
|---|
