Golder contra Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord - Interceptarea corespondentei Incalcarea dreptului la asitenta juridica
| Comentarii |
|
Golder versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord - Interceptarea corespondentei Incalcarea dreptului la asitenta juridica
Hotărârea Curţii din 21 februarie 1975
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea), întrunită în plen în conformitate cu articolul 48 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii: G. Balladore Pallieri, preşedinte, H. Moşier, A. Verdross, E. Rodenbourg, M. Zekia, J. Cremona, H. Pedersen, T. Vilhjâlmsson, R. Ryssdal, A. Bozer, WJ. Ganshof van der Meersch, Sir Gerald Fitzmaurice, ca şi M.-A. Eissen, grefier, şi J.F. Smyth, grefier adjunct,
[...] Adoptă această hotărâre [la 21 februarie 1975]: PROCEDURA
I. Cazul a fost trimis Curţii de guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (guvernul). Se întemeiază pe plângerea formulată împotriva Regatului Unit, înaintată
Comisiei Europene a Drepturilor Omului (Comisia) pe baza articolului 25 al Convenţiei de dl Sidney Elmer Golder, cetăţean britanic. Introdusă în august 1969, plângerea a fost completată în aprilie 1970 şi înregistrată cu numărul 4451/70. Raportul Comisiei, întocmit în conformitate cu articolul 31 al Convenţiei, a fost transmis Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei la 5 iulie 1973.
Prezentată pe baza articolului 48 al Convenţiei, cererea guvernului a fost depusă la grefa Curţii la 27 septembrie 1973, în intervalul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47. Scopul cererii a fost obţinerea unei decizii din partea Curţii, guvernul manifestându-şi dezacordul cu opinia Comisiei exprimată în raport, ca şi cu maniera în care aceasta a abordat interpretarea Convenţiei.
3.-8. [Paragrafele 3-8 descriu compunerea Camerei, schimbul de memorii, hotărârea Camerei de a se desesiza în favoarea plenului Curţii, deoarece „ cazul ridica probleme serioase ce ţineau de interpretarea Convenţiei". ]
ÎN FAPT
9. Esenţa cazului poate fi prezentată astfel:
10. în 1965, Sidney Elmer Golder, cetăţean britanic născut în 1923, a fost găsit vinovat de tâlhărie şi condamnat la 15 ani închisoare, în Marea Britanie. în 1969, dl Golder îşi executa pedeapsa la închisoarea Parkhurst pe Insula Wight.
II. în seara de 24 octombrie 1969, în zona de recreere a închisorii au izbucnit serioase tulburări; dl Golder se afla în acel loc. La 25 octombrie dl Laird, un gardian rănit în acţiunea de reprimare a tulburărilor, a dat o declaraţie în care îi identifica pe atacatorii săi, formulată astfel: „Frazer striga..., iar Frape, Noonan şi un alt deţinut pe care îl ştiu din vedere, cred că îl cheamă Golder..., îmi aplicau lovituri".
12. La 26 octombrie, Golder, împreună cu alţi deţinuţi suspectaţi de a fi participat la revoltă, a fost izolat de grupul principal de deţinuţi. El a fost interogat de poliţie la 28 şi 30 octombrie. La cel de-al doilea interogatoriu, dl Golder a fost informat despre plângerea de a fi atacat un gardian, fiind totodată avertizat că „faptele vor fi raportate pentru luarea în discuţie a posibilităţii cercetării sale penale pentru atacarea cu violenţă a unui gardian al închisorii, cauzându-i leziuni corporale".
13. Golder a trimis scrisori parlamentarului din circumscripţia sa la 25 octombrie şi la 1 noiembrie, apoi unui comisar de poliţie la 4 noiembrie 1969, informându-i despre tulbu rările din 24 octombrie şi despre consecinţele supărătoare ale acestora asupra situaţiei sale; guvernatorul închisorii a oprit aceste scrisori pe motiv că Golder nu folosise în prealabil canalele autorizate pentru discutarea acestor chestiuni.
14. într-o a doua declaraţie, dată la 5 noiembrie 1969, Laird şi-a clarificat astfel afirma ţiile anterioare:
„Atunci când l-am menţionat pe deţinutul Golder am spus «cred că era Golder» ; acesta era prezent împreună cu Frazer, Frape şi Noonan în timp ce ultimii trei mă atacau".
„Dacă era vorba de Golder - şi îmi amintesc foarte bine că l-am văzut în grupul din imediata mea apropiere care îmi striga insulte şi care în general devenise insuportabil - nu sunt sigur că el m-a atacat".
„Mai târziu, când Noonan şi Frape m-au apucat, Frazer era şi el prezent, însă nu îmi amintesc cine era celălalt deţinut; erau mai mulţi acolo dintre care unul atrăgea atenţia în mod deosebit, însă nu pot face o legătură între figură şi nume".
La 7 noiembrie, un alt gardian a declarat: ... în timpul revoltei din acea noapte mi-am petrecut majoritatea timpului în camera de vizionare TV împreună cu deţinuţii care nu participau la tulburări. Numărul 740007, Golder, se găsea în încăpere cu mine şi, din câte ştiu, n-a luat parte la tulburări. Prezenţa sa alături de mine poate fi confirmată şi de gardianul... care ne-a observat din afară pe amândoi". în aceeaşi zi, Golder a fost mutat în celula sa obişnuită.
15. între timp autorităţile penitenciare au examinat diversele declaraţii şi, la 10 noiem brie, au întocmit lista-acuzaţiilor care puteau fi formulate împotriva unor deţinuţi, între care se afla şi Golder, pentru încălcarea disciplinei închisorii. S-au înscris menţiunile corespun zătoare în dosarul de penitenciar al lui Golder. întrucât împotriva sa nu a mai fost adusă nici o acuzaţie, în dosarul său s-a consemnat că „acuzaţiile nu au avut urmări". Aceste menţiuni au fost radiate din dosarul său de penitenciar în 1971, în timp ce cazul său era examinat de Comisie.
16. La 20 martie 1970, Golder a adresat ministrului de Interne o cerere de transfer la o altă închisoare, adăugând că: „înţeleg că în dosarul meu de penitenciar se află o declaraţie a gardianului Laird, în care acesta mă acuză pe nedrept de a fi participat la evenimentele din 24 octombrie anul trecut. Presupun că aceasta a împiedicat recent comitetul local competent să mă recomande pentru liberare condiţionată". „Vă solicit respectuos permisiunea de a consulta un avocat în vederea intentării unei acţiuni civile pentru calomnie în legătură cu această declaraţie... Alternativ, cer o examinare imparţială a dosarului meu de către dna G.M. Bishop, magistrat. Sunt gata să accept din partea dumneaei asigurarea că această declaraţie nu este parte din dosarul meu, caz în care aş fi gata să consider că afirmaţiile calomnioase la adresa mea nu mi-au adus nici un prejudiciu, cu excepţia celor două săptămâni petrecute în celulele separate; în aceste condiţii, o acţiune injustiţie nu ar mai fi necesară, cu condiţia ca eu să primesc scuze pentru calomnie...".
17. In Anglia, contactul dintre deţinuţii condamnaţi şi persoanele din exterior este reglementat de Legea penitenciarelor din 1952 modificată ulterior, precum şi de normele adoptate în aplicarea legii. Articolul 47 sub-secţiunea I al acestei legi îl abilitează pe ministrul de Interne să „adopte reglementări privind organizarea şi funcţionarea penitenciarelor..., ca şi... tratamentul..., disciplina şi controlul deţinuţilor". Regulile adoptate de ministru în virtutea competenţelor sale sunt cuprinse în regulamentul penitenciarelor din 1964, înaintat apoi Parlamentului şi având valoare de lege. Prevederile referitoare la comunicarea dintre deţinuţi şi persoanele aflate în exterior fac obiectul arti colelor 33, 34 şi 37:
„Scrisorile şi vizitele în general Articolul 33
(1) Pentru menţinerea disciplinei şi a ordinii sau pentru prevenirea infracţiunilor, ori în interesul oricărei persoane, ministrul poate dispune, în general sau într-un caz particular, restricţii cu privire la comunicarea dintre un deţinut şi alte persoane.
(2) Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege sau prin prezentul regulament, un deţinut nu poate comunica cu persoane din exterior, şi invers fără autorizarea ministrului.
[-.]
Scrisori personale şi vizite Articolul 34
[...]
(8) Prezentul articol nu dă deţinutului dreptul de a comunica cu cineva în legătură cu o chestiune juridică sau de altă natură sau cu persoane, altele decât rudele sau prietenii, fără autorizarea ministrului.
[...]
Consilieri juridici Articolul 37
(1) Avocatul unui deţinut care este parte într-o procedură judiciară, civilă sau penală, trebuie să se bucure de înlesniri rezonabile pentru a putea să discute cu acesta despre procedurile respective astfel încât să nu fie auzit de gardian, dar în prezenţa acestuia din urmă.
(2) Avocatul unui deţinut poate, cu autorizarea ministrului, să discute cu clientul său în legătură cu orice altă chestiune de natură juridică, situaţie în care trebuie să fie auzit de gardian, care trebuie să fie de faţă".
18. La 16 aprilie 1970, Ministerul de Interne 1-a însărcinat pe directorul închisorii să-i aducă la cunoştinţă lui Golder următorul răspuns la cererea sa din 20 martie: „Ministrul a studiat cu atenţie cererea dumneavoastră, însă nu este gata să vă aprobe transferul solicitat şi nici nu vede motivele pentru care ar lua vreo măsură în privinţa celor lalte probleme ridicate de dumneavoastră".
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
19. Golder a înaintat Comisiei două plângeri privind interceptarea corespondenţei sale (paragraful 13) şi refuzul ministrului de Interne de a-i permite să consulte un avocat. La 30 martie 1971, Comisia a declarat prima plângere neadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne, dar a reţinut a doua plângere pentru a fi examinată din unghiul articolului 6 paragraful 1 şi al articolului 8 ale Convenţiei.
20. Golder a fost liberat condiţionat la 12 iulie 1972.
21. în raportul său, Comisia a formulat următoarea opinie:
- articolul 6 paragraful 1 garantează dreptul de acces la instanţe judecătoreşti (unanimitate);
- articolul 6 paragraful 1, luat separat sau în combinaţie cu alte articole ale Convenţiei, nu conţine nici o limitare implicită a dreptului unui deţinut condamnat de a introduce o acţiune în justiţie şi, în acest scop, de a consulta neîngrădit un avocat; în consecinţă, restricţiile impuse de practica actuală a autorităţilor britanice sunt incompatibile cu articolul 6 paragraful 1 (unanimitate);
- articolul 8 paragraful 1 este aplicabil faptelor acestei cauze [...];
- aceleaşi fapte care constituie o încălcare a articolului 6 paragraful 1, încalcă şi artico lul 8 [...].
în continuare, Comisia a opinat că dreptul de acces la justiţie, garantat de articolul 6 paragraful 1, nu face obiectul cerinţei „într-un termen rezonabil" ; guvernul ridicase obiecţii asupra acestui punct, dar în memoriul adresat Curţii a declarat că renunţă la ele.
22. In concluziile finale prezentate Curţii, guvernul a susţinut, între altele, că artico- lul 6 paragraful 1 al Convenţiei nu conferă reclamantului un drept de acces la instanţele judecătoreşti, ci doar dreptul ca orice acţiune introdusă de el în justiţie să se bucure de un tratament echitabil şi conform cu celelalte cerinţe ale paragrafului. în cazul în care Curtea apreciază că printre drepturile garantate de articolul 6 s-ar afla şi un drept general de acces la instanţele judecătoreşti, guvernul susţine că acest drept nu este absolut în cazul persoa nelor aflate în detenţie.
ÎN DREPT
I. ÎN PRIVINŢA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1
23. Aşa cum rezultă din paragrafele 73, 99 şi 110 din raportul său, Comisia a susţinut în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei; guvernul şi-a manifestat dezacordul cu această opinie.
24. [Articolul 6, paragraful 1: ]
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publi cului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei".
25. în acest caz, Curtea este chemată să se pronunţe asupra a două întrebări referitoare
la textul citat mai înainte:
(i) Dacă articolul 6 paragraful 1 se limitează la a garanta în esenţă dreptul la un proces echitabil în speţe pendinte sau recunoaşte în plus un drept de acces la instanţe judecătoreşti oricui ar dori să introducă o acţiune de contestare privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil ?
(ii) în această ultimă situaţie, există sau nu limitări ale unui drept de acces ori ale exerciţiului acestui drept, care s-ar putea aplica în cazul în speţă?
A. în privinţa „dreptului de acces"
26. Curtea reaminteşte că reclamantul a solicitat ministrului de Interne, la 20 martie 1970, permisiunea de a consulta un avocat în vederea intentării unei acţiuni civile pentru calomnie
gardianului Laird şi că cererea sa a fost respinsă la 6 aprilie (paragrafele 16 şi 18).
De vreme ce refuzul ministrului de Interne a avut drept consecinţă imediată împiedicarea lui Golder de a lua legătura cu un avocat, problemele ridicate de acest caz nu se limitează la corespondenţă, excluzând chestiunea accesului în justiţie. în mod clar, nimeni nu ştie dacă Golder ar fi persistat în intenţia sa de a-1 da în judecată pe Laird, în cazul în care i s-ar fi permis să consulte un avocat. Mai mult, din informaţia furnizată Curţii de către guvern rezultă că o instanţă judecătorească din Anglia nu ar fi respins acţiunea unui deţinut pentru simplul motiv că acesta i s-ar fi adresat - să zicem prin intermediul unui avocat - fără a avea autorizarea ministerială cerută de articolul 33 paragraful 2 şi de articolul 34 paragraful 8 din Regulamentul penitenciarelor din 1964, eventualitate care de altfel nu s-a produs în cazul de faţă. Oricum, fapt este că Golder şi-a manifestat într-un mod cât se poate de clar dorinţa „de a intenta o acţiune civilă pentru calomnie"; acesta este motivul pentru care dorea să ia legătura cu un avocat, măsură pregătitoare normală în sine şi indispensabilă în cazul său, dată fiind starea de detenţie în care se afla. Prin interdicţia de a stabili un astfel de contact, ministrul de Interne a împiedicat intentarea acţiunii injustiţie. Fără a-i nega formal lui Golder dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată, el 1-a împiedicat de fapt să deschidă o acţiune cu începere din 1970. Or, un obstacol practic poate încălca prevederile Convenţiei în aceeaşi măsură ca unul juridic. în mod cert, aşa cum a fost subliniat de guvern, Golder ar fi putut să intenteze nestin gherit un proces după eliberarea sa din închisoare, însă în martie şi aprilie 1970 această perspectivă era încă suficient de îndepărtată, iar împiedicarea exercitării eficace a unui drept poate să aducă atingere acelui drept chiar dacă îmbracă un caracter temporar. în consecinţă, Curtea trebuie să examineze dacă piedica astfel constatată a încălcat un drept garantat de Convenţie, mai precis de articolul 6, pe care Golder şi-a întemeiat plângerea.
27. Există un aspect care nu a fost discutat de părţi, iar Curtea îl consideră rezolvat: „dreptul" pe care Golder dorea să îl exercite împotriva lui Laird, fie pe drept, fie pe nedrept, într-o instanţă engleză, avea caracterul unui „drept civil" în sensul articolului 6 paragraful 1.
28. Articolul 6 paragraful 1 nu prevede în mod expres un drept de acces la instanţele judecătoreşti. El enunţă drepturi distincte, dar derivând din aceeaşi idee fundamentală şi care, reunite, constituie un drept unic căruia nu îi dă o definiţie precisă. Este de datoria acestei Curţi să se pronunţe, prin interpretare, dacă accesul la instanţele judecătoreşti constituie un element sau un aspect al acestui drept.
29. Tezele prezentate în faţa Curţii s-au referit mai întâi la metoda care trebuie urmată pentru interpretarea Convenţiei şi, în particular, a articolului 6 paragraful 1. Curtea este dispusă să ia în considerare, împreună cu guvernul şi Comisia, că este cazul să se inspire din articolele 31 şi 33 ale Convenţiei de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor.
Această Convenţie nu a intrat încă în vigoare şi, în articolul 4, precizează că nu va avea efect retroactiv, dar articolele 31 şi 33 enunţă în esenţă reguli de drept internaţional acceptate şi la care Curtea a mai făcut referire. Astfel, pentru interpretarea Convenţiei europene, vor fi luate în considerare acele articole care fac obiectul, acolo unde este cazul, „oricărei reguli pertinente a organizaţiei" - Consiliul Europei, în speţă - în care a fost adoptată (articolul 5 al Convenţiei de la Viena).
30. In modul cum este prezentată „regula generală" în articolul 31 al Convenţiei de la Viena, procesul de interpretare a unui tratat formează un tot unitar, o singură operaţie com plexă; această regulă, exact integrată, plasează pe picior de egalitate diversele elemente enumerate în cele patru paragrafe ale articolului.
31. Termenii articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei europene, citiţi în contextul lor, sugerează că acest drept figurează printre garanţiile recunoscute.
32. Indicaţiile cele mai clare rezultă din textul în limba franceză, prima frază. în domeniul plângerilor [acţiunilor] civile, oricine are dreptul ca procedurile judiciare puse în mişcare de sine sau împotriva sa să se deruleze într-un anumit mod - „equitablement" (în mod echitabil), „publiquement" (în mod public), „dans un delai raisonnable" (într-un termen rezonabil) etc. - dar şi ca, mai întâi, „ă ce que sa cause soit entendue" (la judecarea cauzei sale), nu de o autoritate de orice fel, ci „par un tribunal" (de către o instanţă), în sensul articolului 6 paragraful 1 (hotărârea din cazul Ringeisen...). Guvernul a subliniat pe bună dreptate că în limba franceză termenul „cause" (cauză) poate însemna „proces qui se plaide" (Littre, Dictionnaire de la langue francaise, ...). Aceasta nu este însă singura accepţiune obişnuită a acestui substantiv: el slujeşte în mod egal şi pentru a desemna, în sens larg, „lensemble des interets â soutenir, â faire prevaloir" (Paul Robert, Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue francaise, ...). Similar, „contestation" (plângerea/încălcarea) există anterior procedurilor judiciare şi este un concept separat de acestea. în ceea ce priveşte fraza „tribunal independant et imparţial etabli par la loi" (o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege), ea evocă mai degrabă ideea de organizare decât de funcţionare, de instituţie decât de procedură.
Pe de altă parte, textul în limba engleză vorbeşte de „independent and imparţial tribunal established by the law". Mai mult, fraza „in the determination ofhis civil rights and obliga-tions" (asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil), pe care guvernul se bazează în susţinerea tezei sale, nu vizează în mod necesar doar procedurile judiciare deja pornite; aşa cum a observat Comisia, ea poate fi interpretată sinonim cu „wherever his civil rights and obligations are being determined" (ori de câte ori drepturile şi obligaţiile sale sunt în curs de stabilire - paragraful 52 din raport). Ceea ce implică şi dreptul ca o plângere referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil să-şi găsească o soluţie {„deter mination") într-o „instanţă judecătorească".
Guvernul a susţinut că expresiile „în mod echitabil şi în mod public", „într-un termen rezonabil" şi a doua frază din paragraful 1 al articolului 6 („hotărârea", „proces"), precum şi paragraful 3 al articolului 6 presupun în mod evident o cauză aflată în curs de judecare la o instanţă.
Dacă dreptul la echitatea, publicitatea şi celeritatea unei proceduri judiciare se aplică numai unei acţiuni deja intentate, aceasta nu înseamnă că el exclude dreptul la intentarea unei astfel de acţiuni; delegaţii Comisiei au subliniat pe bună dreptate acest lucru în paragraful 21 al memoriului. în materie penală, „termenul rezonabil" poate, de altfel, să aibă ca punct de plecare o dată anterioară sesizării autorităţii judiciare, a „instanţei" competente să decidă asupra „temeiniciei acuzaţiei" (hotărârile din cazurile Wemhoff, Neumeister, Ringeisen...); în materie civilă, el poate decurge, în anumite ipoteze, înainte chiar de depunerea actelor în vederea sesizării „instanţei" în care reclamantul doreşte să-şi soluţioneze „plângerea".
33. Guvernul a insistat apoi asupra necesităţii corelării articolului 6 paragraful 1 cu articolul 5 paragraful 4 şi cu articolul 13. El a subliniat că acestea din urmă consacră în mod expres un drept de acces la instanţele judecătoreşti; absenţa unei clauze comparabile dinarticolul 6 paragraful 1 nu i se pare decât şi mai elocventă. A susţinut, de asemenea, că, dacă s-ar interpreta articolul 6 paragraful 1 ca garantând un astfel de drept de acces, articolul 5 paragraful 4 şi articolul 13 ar deveni superflue. Delegaţii Comisiei au răspuns în esenţă că articolul 5 paragraful 4 şi articolul 13, spre deosebire de articolul 6 paragraful 1, sunt „accesorii" în raport cu celelalte texte. Acele articole nu prevăd un drept anume, ci consacră garanţii procedurale „axate pe ideea de reme diu" ; articolul 5 paragraful 4 se referă la „dreptul la libertate", aşa cum este definit în articolul 5 paragraful 1, iar articolul 13 se referă la ansamblul „drepturilor şi libertăţilor recunoscute de... Convenţie". Articolul 6 paragraful 1, au continuat delegaţii Comisiei, tinde să protejeze „în sine" „dreptul la o bună administrare a justiţiei", în care „dreptul la administrarea efectivă a justiţiei" ar constitui „un element inerent şi esenţial". Astfel se explică contrastul între formularea sa şi cea a articolului 5 paragraful 4 şi a articolului 13. Acest raţionament nu este lipsit de greutate, deşi expresia „drept la o bună administrare a justiţiei", folosită uneori pentru conciziunea şi comoditatea sa (de ex., hotărârea din cazul Delcourt...), nu figurează în textul articolului 6 paragraful 1 şi, de asemenea, ar putea fi înţeleasă ca referindu-se doar la funcţionarea, nu şi la organizarea justiţiei. Curtea constată că interpretarea contestată de guvern nu conduce la confundarea artico lului 6 paragraful 1 cu articolul 5 paragraful 4 şi cu articolul 13 şi nici nu oferă acestor două dispoziţii legale un caracter superfluu. „Adresarea efectiva" de care vorbeşte articolul 13 se face la o „instanţă naţională" (în engleză „naţional authority" şi în franceză „instance naţionale") care poate să nu fie o „instanţă judecătorească" în sensul articolului 6 paragraful 1 şi al articolului 5 paragraful 4; apoi, „adresarea efectivă" este efectul încălcării unuia din drepturile garantate de Convenţie, în vreme ce articolul 6 paragraful 1 şi articolul 5 para graful 4 vizează plângerile referitoare, în cazul primului articol, la existenţa sau conţinutul drepturilor civile şi, în cazul celui de-al doilea articol, la legalitatea arestării ori detenţiei, în plus, cele trei articole nu operează în acelaşi domeniu. Noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil" (articolul 6 paragraful 1) nu coincide cu aceea de „drepturi şi libertăţi recunoscute de... Convenţie" (articolul 13), chiar dacă uneori se pot suprapune. Cât despre „dreptul la libertate" (articolul 5), al său „caracter civil" este cel puţin discutabil (hotărârile din cazurile Neurneister; Matznetter; De Wilde, Ooms şi Versyp...). Pe de altă parte, exigenţele articolului 5 paragraful 4 apar în anumite privinţe mai stricte decât cele ale artico lului 6 paragraful 1, în special în privinţa elementului „timp/termen".
34. Potrivit articolului 31 paragraful 2 al Convenţiei de la Viena, preambulul unui tratat formează parte integrantă din context. Mai mult, preambulul este de obicei foarte util pentru stabilirea „obiectului" şi „scopului" instrumentului de interpretat. în cazul de faţă, pasajul cel mai semnificativ din preambulul Convenţiei europene este cel în care guvernele semnatare se arată „hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală" din 10 decembrie 1948. în opinia guvernului, acest pasaj ilustrează „procesul selectiv" urmat de cei care au redactat textul: Convenţia nu va căuta să protejeze drepturile omului în general, ci mai degrabă „anumite drepturi din cele enunţate în Declaraţia Universală". Articolele 1 şi 19 conduc, potrivit guvernului, în aceeaşi direcţie.
Comisia atribuie însă importanţă deosebită sintagmei „preeminenţa dreptului", care, în opinia ei, explică articolul 6 paragraful 1. Caracterul „selectiv" al Convenţiei nu poate fi contestat. Se poate admite, aşa cum a precizat guvernul, şi faptul că preambulul nu include preeminenţa dreptului în obiectul şi scopul Convenţiei, ci este desemnat ca unul dintre elementele de patrimoniu spiritual comun statelor membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei, potrivit căreia ar fi o greşeală dacă această menţiune ar fi citită numai ca o simplă „referire mai mult sau mai puţin retorică", lipsită de interes pentru interpretarea Convenţiei. Dacă guvernele semnatare au decis „să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunţate în Declaraţia Universală", au făcut-o în principal în virtutea ataşamentului lor sincer la preeminenţa dreptului. Ar fi în acelaşi timp natural şi conform principiului bunei-credinţe (articolul 31 paragraful 1 din Convenţia de la Viena) ca această afirmaţie unanim proclamată să fie luată în considerare la interpretarea termenilor artico lului 6 paragraful 1 potrivit contextului acestui articol şi în lumina obiectului şi a scopului Convenţiei. Acestea sunt cu atât mai adevărate, cu cât Statutul Consiliului Europei, organizaţia în care fiecare dintre statele-parte la Convenţia europeană este membru (articolul 66 al Con venţiei), se referă în două locuri la preeminenţa dreptului: prima dată în preambul, unde guvernele semnatare îşi afirmă ataşamentul de nezdruncinat la acest principiu, şi a doua oară în articolul 3, conform căruia „orice membru al Consiliului Europei... recunoaşte principiul preeminenţei dreptului...". Or, în materia civilă, preeminenţa dreptului nu poate fi concepută fără posibilitatea de a avea acces la instanţele judecătoreşti.
35. în articolul 31 paragraful 3(c), Convenţia de la Viena invită la a ţine cont în context „de orice regulă pertinentă a dreptului internaţional aplicabilă în relaţiile dintre părţi". între aceste reguli figurează şi principii generale de drept, în special „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate" (articolul 38 paragraful l(c) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie); Comisia Juridică a Adunării Consultative a Consiliului Europei prevăzut de altfel, în august 1950, că „astfel de principii (trebuie) să fie aplicate de Comisie şi de Curte" în îndeplinirea sarcinilor ce le revin; în consecinţă, Comisia Juridică... a „considerat inutilă" specificarea acestui lucru într-o clauză a Convenţiei (Adunarea Consultativă, documentele de şedinţă ale sesiunii din 1950, ...).
Principiul potrivit căruia o plângere civilă trebuie să poată fi prezentată în faţa unui judecător se numără printre principiile fundamentale de drept universal recunoscute; este valabil şi pentru principiul de drept internaţional care interzice denegarea de justiţie. Articolul 6 paragraful 1 trebuie citit în lumina acestor principii. Dacă articolul 6 paragraful 1 ar fi interpretat ca privind în mod exclusiv derularea unei cauze deja iniţiate într-o instanţă judecătorească, un stat contractant ar putea, fără încălcarea acestui text, să desfiinţeze instanţele sau să sustragă competenţei lor soluţionarea anumitor categorii de cauze cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Atare ipoteze, inseparabile de riscul arbitrarului, ar avea grave consecinţe, contrare princi piilor de mai sus, pe care Curtea nu le poate trece cu vederea (hotărârile din cazurile Lawless, Delcourt...). în opinia Curţii, ar fi de neconceput ca articolul 6 paragraful 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor unei acţiuni civile în curs, fără a proteja mai întâi ceea ce singur face în realitate posibilă exercitarea unei astfel de garanţii: accesul la instanţa judecătorească. Echitatea, publicitatea şi celeritatea unui proces nu au nici o semnificaţie în absenţa procesului.
36. Luând în consideraţie toate cele de mai sus, rezultă că dreptul de acces constituie un element inerent dreptului enunţat în articolul 6 paragraful 1. Aici nu este vorba despre o interpretare extensivă de natură a impune statelor contractante obligaţii noi: ea se bazează pe chiar termenii primei fraze a articolului 6 paragraful 1, citit în contextul său şi în lumina obiectului şi scopului Convenţiei (hotărârea din cazul Wemhoff...), ca şi a principiilor generale de drept. Curtea conchide astfel, fără a mai trebui să recurgă la „mijloace complementare de interpretare" în sensul articolului 32 al Convenţiei de la Viena, că articolul 6 paragraful 1 garantează fiecărei persoane dreptul de a sesiza o instanţă judecătorească în vederea solu ţionării plângerilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Astfel, articolul consacră „dreptul la o instanţă judecătorească", din care dreptul de acces, adică dreptul de a se adresa instanţei judecătoreşti în materie civilă, este doar un aspect. La acesta se adaugă garanţiile prevăzute de articolul 6 paragraful 1 privitoare atât la organizarea şi compunerea instanţelor, cât şi la desfăşurarea proceselor. Pe scurt, întregul acestora formează dreptul la un proces echitabil; Curtea nu mai are nevoie să examineze în cazul de faţă dacă şi în ce măsură articolul 6 paragraful 1 cere şi o decizie asupra fondului litigiului_ .
B. în privinţa „limitărilor implicite"
- De vreme ce împiedicarea accesului la instanţele judecătoreşti, menţionat în para graful 26 de mai sus, aduce atingere unui drept garantat de articolul 6 paragraful 1, rămâne de stabilit dacă această restricţie nu a fost totuşi justificată de vreo limitare legitimă adusă exerciţiului dreptului.
- Acceptând opiniile Comisiei şi teza subsidiară a guvernului, Curtea consideră că dreptul de acces la instanţele judecătoreşti nu este absolut. Fiind vorba despre un drept garantat de Convenţie (conform articolelor 13, 14, 17 şi 25), ...poate fi supus unor limitări admise implicit, cu excepţia restrângerilor care aduc atingere chiar substanţei dreptului.
Prima frază a articolului 2 din Protocolul adiţional din 20 martie 1952 se limitează la a enunţa că „nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire", ridicând o problemă similară, în decizia sa din 23 iulie 1968 privind fondul cazului referitor la anumite aspecte ale regi mului lingvistic al învăţământului din Belgia, Curtea s-a pronunţat astfel:
„Dreptul la instruire... cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale persoanelor. Este de la sine înţeles că o astfel de reglementare nu trebuie să aducă vreo atingere substanţei dreptului şi nici să intre în conflict cu alte drepturi consacrate de Convenţie ".
Aceste consideraţii sunt cu atât mai importante în cazul unui drept care, spre deosebire de dreptul la instruire, nu este menţionat într-o formulare expresă.
39. Guvernul şi Comisia au citat spre exemplificare reglementări, în special cu conţinut restrictiv, întâlnite în dreptul intern al statelor în materia accesului la instanţele judecătoreşti,cum ar fi cele care privesc minorii şi alienaţii mintal. S-a susţinut că măsura de care seplânge reclamantul, deşi mai puţin frecventă şi de o altă natură, ar fi un exemplu deastfel de limitare.
Nu este de datoria Curţii să elaboreze o teorie generală a limitărilor admisibile în cazul deţinuţilor condamnaţi şi nici chiar să statueze in abstracto asupra compatibilităţii cu Con venţia a articolelor 33 paragraful 2, 34 paragraful 8 şi 37 paragraful 2 din Regulamentul penitenciarelor din 1964. Sesizată cu un caz care decurge dintr-o plângere individuală, Curtea este chemată să se pronunţe dacă aplicarea acestor reguli în cazul în speţă a încălcat sau nu Convenţia, în detrimentul reclamantului (hotărârea din cazul De Becker...).
40. De aceea, Curtea se limitează la a sublinia cele ce urmează. Prin solicitarea adresată ministrului de Interne de a-1 lăsa să consulte un avocat în vedere; acţionării injustiţie a lui Laird, Golder dorea să se disculpe de acuzaţiile aduse împotriva s;i de acest gardian la 25 octombrie 1969, acuzaţii ce-i atrăseseră o serie de consecinţe neplă cute, din care unele nu dispăruseră încă la 20 martie 1970 (paragrafele 12, 15 şi 16). Mai mult, proiectata acţiune în justiţie ar fi privit un incident legat de viaţa în închisoare, survenit în timpul detenţiei reclamantului. în fine, ea ar fi fost îndreptată împotriva unui membru al personalului penitenciar care lansase acea acuzaţie în exerciţiul funcţiunii sale şi care se afla sub autoritatea ministrului de Interne. în aceste condiţii, dorinţa lui Golder de a contacta un avocat, înainte de a se adresa instanţei, era legitimă. Nu era de competenţa ministrului să aprecieze şansele de reuşită ale acţiunii plănuite; soluţionarea oricărei cauze este de competenţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale. Răspunzând că nu credea de cuviinţă să acorde permisiunea solicitată, ministrul a refuzat să-i recunoască lui Golder dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti, astfel cum este garantat de articolul 6 paragraful 1.
II. ÎN PRIVINŢA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 8
41. În opinia majorităţii membrilor Comisiei_ , „faptele care constituie o încălcare a articolului 6 paragraful 1 constituie şi o încălcare a articolului 8" ; guvernul este în dezacord cu acesta opinie.
42. [Articolul 8: ]
„ 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domici liului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bună starea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
43. Răspunsul negativ al ministrului de Interne privind cererea din 20 martie 1970 a avut drept efect direct şi imediat împiedicarea dlui Golder de a lua legătura cu un avocat, prin orice mijloc, inclusiv prin acela pe care l-ar fi utilizat în mod normal pentru început: corespondenţa. De vreme ce este cert că nu a avut loc nici o interceptare ori cenzurare a unui mesaj, cum ar fi o scrisoare pe care Golder ar fi adresat-o unui avocat - sau viceversa - şi care ar fi constituit un element de corespondenţă în sensul paragrafului 1 al articolului 8, ar fi greşit să tragem concluzia de aici, aşa cum o face guvernul, că acest text este inaplicabil,
împiedicarea cuiva de a începe o corespondenţă reprezintă forma cea mai radicală a „amestecului" (paragraful 2 al articolului 8) în exercitarea „dreptului la respectarea corespondenţei" ; este de neconceput ca aceasta să rămână în afara sferei articolului 8, în vreme ce simplul control să facă incontestabil parte din acest domeniu. Oricum, dacă Golder ar fi încercat să scrie unui avocat eludând decizia ministrului sau fără a-i solicita aprobarea, corespondenţa ar fi fost interceptată, iar el ar fi putut invoca articolul 8; s-ar ajunge astfel la un rezultat paradoxal şi puţin echitabil, dacă am estima că el a pierdut beneficiul protecţiei acestui articol pentru că s-a supus prevederilor Regulamentului penitenciarelor din 1964. în consecinţă, Curtea decide că este competentă să examineze dacă respingerea solicitării reclamantului a încălcat sau nu articolul 8.
44. în opinia guvernului, dreptul la respectarea corespondenţei se supune, în afara restricţiilor prevăzute de paragraful 2 al articolului 8, unor limitări implicite decurgând, între altele, din termenii articolului 5 paragraful l(a) şi anume: o pedeapsă privativă de libertate pronunţată de o instanţă de judecată competentă împotriva unei persoane recunoscute ca vinovată antrenează inevitabil consecinţe afectând exerciţiul altor articole ale Convenţiei, printre care şi articolul 8. După cum a subliniat Comisia, această teză nu se încadrează în maniera în care Curtea a tratat problemele care se ridicau pe terenul articolului 8 în cazurile „de vagabondaj" (hotă rârea din cazul De Wilde, Ooms şi Versyp..,). în plus, cu atât mai mult în cazul de faţă, o astfel de teză intră în contradicţie cu textul explicit al articolului 8. Formularea restrictivă folosită în paragraful 2 („Nu este admis amestecul... decât în măsura în care...") nu lasă loc ideii de limitare implicită. în acest sens, regimul juridic al dreptului la respectarea corespon denţei, definit de articolul 8 cu o anumită precizie, contrastează net cu cel al dreptului la o instanţă judecătorească (paragraful 38).
45. Guvernul a susţinut, în subsidiar, că ingerinţa reclamată satisface cerinţele explicite prevăzute în paragraful 2 al articolului 8. Fără îndoială că ea a fost „prevăzută de lege", în speţă articolele 33 paragraful 2 şi 34 paragraful 8 din Regulamentul penitenciarelor din 1964 (paragraful 17). Pe de altă parte, Curtea admite că „necesitatea" unei ingerinţe în exerciţiul dreptului la respectarea corespondenţei al unui deţinut condamnat trebuie să fie apreciată în funcţie de exigenţele normale şi rezonabile ale detenţiei. „Apărarea ordinii" şi „prevenirea faptelor penale", de exemplu, pot justifica ingerinţe mai ample în privinţa unui astfel de deţinut decât în privinţa unei persoane aflate în stare de libertate. în această măsură, şi doar în aceasta, o privare obişnuită de libertate, în sensul articolului 5, se poate repercuta asupra aplicării articolului 8. De altfel, prin decizia sa din 18 iunie 1971 citată mai sus, Curtea a constatat că „şi în cazul persoanelor închise pentru vagabondaj" (paragraful l(e) al articolului 5) - şi nu deţinute în urma condamnării de către o instanţă de judecată - autorităţile naţionale competente pot „avea motive plauzibile de a crede în necesitatea restrângerilor în vederea, mai ales, apărării ordinii publice, prevenirii faptelor penale, protecţiei sănătăţii sau a moralei ori protecţiei drepturilor şi libertăţilor altora". Totuşi, în aceste cazuri nu era vorba de împiedicarea a chiar posibilităţii de a coresponda, ci de un simplu control care nu se aplică oricum într-o serie de cazuri, cum ar fi corespondenţa dintre vagabonzii închişi şi apărătorii aleşi de ei. Pentru a demonstra „necesitatea" ingerinţei de care se plânge Golder, guvernul a invocat apărarea ordinii, prevenirea faptelor penale şi, până Ia un anumit punct, a siguranţei publice şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Chiar ţinând cont de marja de apreciere lăsată statului contractant, Curtea nu vede cum aceste consideraţii, aşa cum sunt înţelese „într-o societate democratică", ar putea să-1 oblige pe ministrul de Interne să împiedice corespon denţa dintre Golder şi avocat în vederea acţionării în justiţie a lui Laird pentru calomnie. Curtea subliniază încă o dată faptul că Golder dorea să se disculpe de o acuzaţie ce i-a fost adusă de un gardian în exerciţiul funcţiunii şi care privea un incident survenit în închisoare, în aceste condiţii, Golder putea în mod justificat să dorească a scrie unui avocat. Cât despre ministru, nu era de competenţa sa să aprecieze - aşa cum nu este nici de competenţa Curţii astăzi - şansele de reuşită ale unei astfel de acţiuni; doar un avocat ar fi putut să-1 sfătuiască pe reclamant, iar o instanţă judecătorească ar fi soluţionat cauza cu care ar fi fost sesizată.
Decizia ministrului de Interne se dovedeşte cu atât mai puţin „necesară într-o societate democratică", cu cât corespondenţa persoanei interesate cu un avocat ar fi constituit o măsură pregătitoare în vederea sesizării unei instanţe de judecată cu un litigiu cu caracter civil şi, de aici, a exercitării unui drept consacrat de un alt articol al Convenţiei, respectiv articolul 6.
Curtea ajunge astfel la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 8.
III. ÎN PRIVINŢA APLICABILITĂŢII ARTICOLULUI 50 AL CONVENŢIEI
46. Curtea consideră că în circumstanţele cauzei nu este necesară acordarea unei reparaţii echitabile, alta decât cea care rezultă din constatarea încălcării drepturilor sale. ]
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
- Hotărăşte, cu nouă voturi contra trei, că a avut loc încălcarea articolului 6 paragraful 1;
- Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc încălcarea articolului 8 ;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că deciziile deja menţionate constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă în sensul articolului 50.
Redactată în limbile franceză şi engleză, în Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, astăzi, douăzeci şi unu februarie, una mie nouă sute şaptezeci şi cinci.
Semnată:
Giorgio Balladore Pallieri, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
| ← Airey contra Irlandei - Sot alcoolic si violent Lipsa protectiei... | Amenda penala pentru calomnie Lucrare despre secte religioase -... → |
|---|
