Cauza Csoma c. României. Malpraxis. Dreptul la informare. Omisiunea obținerii consimțământului scris și a efectuării testelor medicale prealabile. Inexistența unui remediu efectiv

Hotărâri CEDO

În măsura în care un risc previzibil se materializează fără ca pacientul să fi fost anterior complet informat de către doctori, statul poate fi direct răspunzător, în temeiul art. 8 din Convenție, pentru lipsa acestor informații. În speță, s-a constatat omisiunea efectuării testelor de laborator preliminare. Pacienta nu a fost informată asupra riscurilor intervenției și nici nu a fost obținut consimțământul său scris la efectuarea respectivei intervenții, ce i-a pus viața în pericol și a atras imposibilitatea de a mai purta o sarcină.

În registrul specific al neglijenței medicale, Curtea a admis că posibilitatea concretă oferită victimei la nivel național de a avea acces deplin la procedurile civile sau disciplinare, care să conducă eficient la angajarea răspunderii pentru erorile medicale și la despăgubirea adecvată a victimei, poate fi în principiu suficientă pentru a exonera statul de răspundere.

În condițiile în care, la momentul desfășurării evenimentelor nu era posibilă efectuarea unei noi expertize în contextul în care Institutul Național de Medicină Legală emisese un punct de vedere oficial, Curtea a constatat imposibilitatea reclamantei de a ridica, din nou, pe calea unei proceduri, problema existenței unei erori medicale. Acest aspect pune sub semnul întrebării dacă acțiunea civilă formulată de către reclamantă în contradictoriu cu medicul ar fi fost un remediu efectiv, mai ales având în vedere că raportul de expertiză medico-legală ar fi fost un mijloc de probă esențial în susținerea acțiunii sale civile.

Cu toate că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății a facilitat obținerea de despăgubiri de către victime chiar în lipsa stabilirii unei culpe a personalului medical, Curtea a apreciat că ar fi disproporționat a i se cere reclamantei să formuleze din nou o altă cerere în despăgubiri în fața instanței civile, în condițiile în care reclamanta, la momentul respectiv, nu rămăsese pasivă, ci sesizase Colegiul Medicilor și organele judiciare, în cadrul procedurilor penale constituindu-se și parte civilă.

Toate aceste argumente au fost suficiente pentru a determina Curtea să constate că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viață privată prin lipsa de informare a acesteia asupra riscurilor pe care le implica procedura medicală și prin neimplicarea acesteia de către medic la alegerea tratamentului medical administrat. Mai mult, statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a asigura la momentul respectiv un sistem legal eficient prin care reclamanta să obțină o reparare adecvată a încălcării dreptului său la viață privată. Prin urmare, Curtea a conchis în sensul existenței unei încălcări a prevederilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

C.E.D.O.. Hotărârea din 15 ianuarie 2013. cererea nr. 8759/05.

Reclamanta, de profesie asistentă medicală, a rămas însărcinată în ianuarie 2002, evoluția sarcinii fiind monitorizată de dr. P.C., medic ginecolog la Spitalul O. Covasna, iar în a 16-a săptămână a sarcinii fătul a fost diagnosticat cu hidrocefalie, ceea ce I-a determinat pe medic să decidă întreruperea sarcinii.

În acest scop, reclamanta a fost internată în Spitalul O. Covasna la data de 13.05.2002, unde i s-a administrat prin perfuzie, iar a doua zi prin injecție abdominală soluție concentrată de glucoză care a determinat astfel moartea fătului. În noaptea zilei de 15.05.2002, reclamanta a avut febră și frisoane, iar în dimineața zilei următoare fătul a fost expulzat, după care pacienta a început să sângereze intens. În pofida celor două chiuretaje efectuate de medic, hemoragia nu a putut fi oprită, reclamanta fiind diagnosticată astfel cu coagulare intravasculară diseminată (CID), ceea ce I-a determinat pe medicul său să decidă trimiterea de urgență a pacientei la Spitalul Județean din Sfântu-Gheorghe, situat la aproximativ 30 de kilometri distanță. Deși pacienta se afla într-o stare critică, pe parcursul transportului ea a fost asistată doar de o asistentă medicală. Ajunsă la spitalul județean, medicii au trebuit să procedeze la o histerectomie totală și anexectomie bilaterală pentru a-i salva viața.

Apreciind că doctorul P.C. a comis erori medicale grave în tratamentul efectuat, reclamanta a adresat o plângere Colegiului Medicilor Covasna, care, la 18.09.2002, a ajuns la următoarele concluzii: (i) întreruperea sarcinii fusese corect indicată: (ii) injectarea soluției de glucoză pe cale abdominală impunea monitorizarea acesteia și o localizare precisă a placentei cu ajutorul unei ecografii, care însă lipsea din foaia de observație a pacientei; o atare metodă impunea o prealabilă informare a pacientei asupra posibilelor riscuri și complicații, precum și obținerea unui consimțământ scris al acesteia, care de asemenea lipsea din fișa medicală; (iii) CID nu reprezenta o consecință directă a injectării pe cale abdominală a soluției, deși reprezintă o rară și gravă complicație rezultată din folosirea acestei metode; (iv) luând în considerare că CID a fost detectată în timp util, ceea ce a permis transferul pacientei către un alt spital cu consecința salvării vieții acesteia, nicio neglijență medicală nu a putut fi identificată. Totuși, raportul constata anumite neregularități de natură procedurală, respectiv lipsa consimțământului scris al pacientei, lipsa ecografiei pentru localizarea placentei, inexistența rezultatelor testelor de laborator preliminare, precum și faptul că în raport de facilitățile și resursele Spitalului O., cazurile cu risc potențial ridicat ar fi trebuit tratate în unități spitalicești dotate corespunzător.

Totodată, în cursul anului 2002, reclamanta a formulat plângere penală împotriva doctorului P.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală gravă și, respectiv, neglijență în serviciu, iar la 19.11.2002 s-a constituit parte civilă. La 04.12.2002, la solicitarea organului de cercetare penală, Serviciul de Medicină Legală Sfântu-Ghe-orghe a finalizat un raport medical de expertiză prin care se concluziona lipsa oricărei neglijențe medicale, subliniindu-se că metoda aleasă pentru provocarea avortului putea fi realizată în orice unitate medicală cu profil ginecologic. De asemenea, se preciza că lipsa mențiunilor privind rezultatele testelor de laborator din fișa medicală nu excludea posibilitatea ca testele să fi fost efectuate în realitate, fără a se fi notat însă rezultatul acestora. La 15.01.2003, reclamanta a formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză, apreciindu-l drept incomplet, și a solicitat să se răspundă, printre altele, la întrebările dacă doctorul și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în procedura de provocare a avortului, dacă existau și alte metode disponibile de întrerupere a sarcinii, dacă efectuarea ecografiei ar fi putut influența cursul intervenției, precum și dacă supunerea sa histerectomiei totale ar fi putut fi evitată în condițiile în care ar fi fost internată într-o unitate medicală dotată corespunzător.

La 27.03.2003, Institutul de Medicină Legală Târgu-Mureș a emis un aviz asupra cazului reclamantei în care se specifica, printre altele, că nu se regăsea în documentele medicale formularul necesar a fi completat și semnat de doi medici specialiști și de directorul spitalului în cazul procedurilor de întrerupere a sarcinii mai mari de 14 săptămâni. De asemenea, lipsea acordul scris al pacientei, necesar în intervențiile medicale cu risc ridicat, tot astfel cum lipseau și rezultatele preliminare de laborator, precum și date privind localizarea placentei prin ecografie. La 26.01.2004, I.N.M.L. M.M. a confirmat raportul din 04.12.2002, apreciind că nu a existat neglijență medicală din partea medicului cu toate că, într-adevăr, acesta din urmă a omis să discute cu pacienta despre riscurile pe care le implica intervenția medicală și să obțină consimțământul scris al acesteia. La 27.02.2003, deci anterior emiterii punctului de vedere de către I.N.M.L. M.M., procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna a decis scoaterea de sub urmărire penală a doctorului P.C., soluție confirmată de către procurorul ierarhic, precum și de Tribunalul Covasna la 29.09.2004.

Aprecierile Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție:

Reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale prevăzute art. 2, art. 6 și art. 13 din Convenție prin faptul că nu a fost informată corespunzător asupra riscurilor intervenției și că, din cauza neglijenței medicale, viața sa a fost pusă în pericol, fiind în imposibilitate de a mai purta o sarcină.

Reclamanta a invocat faptul că nu a fost informată cu privire la natura și posibilele consecințe ale procedurii medicale, susținând că împrejurarea că ea era asistentă medicală nu exonera medicul de îndeplinirea obligațiilor sale de informare și obținere a consimțământului pacientei. Tot astfel, în condițiile în care procedura de întrerupere a sarcinii nu era urgentă, nu există justificare pentru lipsa de pregătire a intervenției, în special cu privire la omisiunea de a efectua testele de laborator preliminare.

Guvernul a susținut că nu poate fi angajată răspunderea statului pe temeiul art. 8 din Convenție, dat fiind că, pe de o parte, autoritățile naționale nu au identificat nicio culpă din partea medicului, iar, pe de altă parte, reclamanta, internată voluntar în spital, a cunoscut semnificația procedurilor medicale realizate asupra sa. Guvernul a recunoscut însă că singura neglijență a medicului poate fi identificată în omisiunea sa de a obține consimțământul scris al pacientei. Împrejurare care însă nu poate conduce la concluzia că pacienta nu fusese informată cu privire la natura procedurii sau că a lipsit consimțământul acesteia.

Curtea a reiterat principiile generale statuate în jurisprudența sa privitoare la răspunderea statelor pentru erorile medicale, subliniind că statele contractante trebuie să adopte reguli prin care spitalele publice și private să fie obligate să recurgă la măsuri apte să protejeze viața pacienților (Decizia Trocellierc. Franței, nr. 75725/01, parag. 4, 5 octombrie 2006).

În același context, Curtea a reafirmat importanța accesului la informații al persoanelor confruntate cu riscuri privitoare la sănătatea lor, astfel ca aceste persoane să poată aprecia riscurile la care se expun prin anumite tratamente medicale, iar consimțământul acestora să fie unul dat în deplină cunoștință.

Curtea, pornind de la faptul că prin intervenția medicală efectuată de doctorul P.C., viața reclamantei a fost grav pusă în pericol, cu consecința imposibilității pentru aceasta de a mai putea rămâne însărcinată, a constatat că a existat astfel o ingerință în dreptul la viață privată al reclamantei.

Pentru a stabili dacă statul și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive impuse de exigențele art. 8 din Convenție, Curtea, fără a fi însă în poziția de a contrazice soluțiile instanțelor naționale privind neanga-jarea răspunderii penale a medicului P.C., s-a raportat atât la circumstanțele concrete în care a avut loc intervenția medicală, reflectate în conținutul rapoartelor de expertiză efectuate de autoritățile naționale, cât și la posibilitatea legală pusă la dispoziția reclamantei, la nivel național, de a obține un remediu eficient al vătămării suferite.

Astfel, în primul rând, Curtea a luat act de faptul că toate rapoartele de expertiză converg în a stabili că medicul a neglijat, anterior intervenției, să obțină consimțământul scris al pacientei și să efectueze testele de laborator preliminare. În acest context, nu a putut fi identificată o explicație rațională a omisiunii medicului de a cere consimțământul scris al pacientei, Curtea respingând argumentul Guvernului potrivit căruia calitatea de asistentă medicală a reclamantei ar justifica lipsa de informare și ar sugera existența în fapt a consimțământului acesteia.

Tot astfel. Curtea a constatat o inexplicabilă manieră de gestionare a situației de către doctor, care, deși nu exista urgență în a proceda la întreruperea sarcinii, a neglijat să efectueze testele preliminare obligatorii și să aprecieze obiectiv dacă spitalul respectiv era dotat corespunzător pentru a putea face față unor eventuale complicații. Tot din perspectiva lipsei urgenței în realizarea intervenții medicale, Curtea a constatat că raportul de expertiză realizat în timpul procedurilor judiciare nu a răspuns obiecțiunilor formulate sub aspect de reclamantă, în condițiile în care un răspuns detaliat asupra acestui aspect ar fi putut pune în lumină cursul evenimentelor care au condus la pierderea suferită de reclamantă.

Privitor la remediile legale puse la dispoziția reclamantei, Curtea, deși a acceptat că exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal ar fi suficientă prin ea însăși să asigure reclamantei o posibilitate reală de a obține repararea prejudiciului, a apreciat totuși că maniera în care investigațiile au fost derulate nu a satisfăcut anumite exigențe.

Astfel, în rapoartele de expertiză s-a menționat lipsa oricărei erori medicale din partea medicului, în pofida unor evidente omisiuni ale acestuia, greșeli pe care, de altfel, rapoartele le indicau.

La rândul său, procurorul nu a acordat atenție contradicțiilor existente în rapoartele de expertiză cu privire la culpa medicului, bazându-și soluția doar pe raportul realizat la cererea sa (cel din 4 decembrie 2002), fără a lua în seamă raportul Colegiului Medicilor Covasna, deși acesta din urmă părea complet și mai bine orientat pe aspectele procedurale analizate. Nu în ultimul rând, Curtea a remarcat că procurorul nu a ajuns să cunoască punctul de vedere al I.N.M.L. M.M., acesta neglijând totodată să se preocupe de Obiecțiunile și întrebările ridicate de reclamantă cu privire raportul de expertiză realizat la 4 decembrie 2002.

În condițiile în care, la momentul desfășurării evenimentelor ce fac obiectul prezentei cauze, nu era posibilă efectuarea unei noi expertize în contextul în care I.N.M.L. M.M. emisese un punct de vedere oficial, Curtea a constatat imposibilitatea reclamantei de a ridica, din nou, pe calea unei proceduri, problema existenței unei erori medicale. Acest aspect pune sub semnul întrebării dacă acțiunea civilă formulată de către reclamantă în contradictoriu cu medicul ar fi fost un remediu efectiv, mai ales având în vedere că raportul de expertiză medico-legală ar fi fost un mijloc de probă esențial în susținerea acțiunii sale civile.

Curtea, deși a remarcat o dezvoltare a jurisprudenței naționale în acest sens, totuși a constatat că instanțele naționale nu au o practică bine stabilită privind răspunderea spitalelor în cazurile de culpă medicală (Cauza Stihi-Boos c. României, nr. 7823/06, decizia din 11 octombrie 2011, parag. 64). Această constatare, coroborată cu nereținerea vreunei culpe medicale în rapoartele de expertiză efectuate, conduce la concluzia existenței unei șanse minime pentru reclamantă de a fi putut obține un remediu eficient.

Cu toate că Legea nr. 95/2006 a facilitat obținerea de despăgubiri de către victime chiar în lipsa stabilirii unei culpe a personalului medical, Curtea a apreciat că ar fi disproporționat a i se cere reclamantei să formuleze din nou o altă cerere în despăgubiri în fața instanței civile, în condițiile în care reclamanta, la momentul respectiv, nu rămăsese pasivă, ci sesizase Colegiul Medicilor și organele judiciare, în cadrul procedurilor penale constituindu-se și parte civilă.

A existat, astfel, o încălcare a art. 8 din Convenție și Curtea a dispus ca statul pârât să plătească reclamantei, în termen de 3 luni

de la rămânerea definitivă a hotărârii, suma de 6.000 euro, cu titlu de daune morale.

Notă: în forma actuală. Legea nr. 95/2006 distinge între, pe de o parte, răspunderea civilă a personalului medical, care nu poate fi angajată decât în caz de malpraxis grefat pe o culpă stabilită de instanța de judecată [art. 642 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 3 alin. (2) și art. 5 alin. (1) din Normele metodologice de punere în aplicare a Titlului XV al Legii nr. 95/2006] și, respectiv, răspunderea unității sanitare furnizoare de servicii medicale, care poate fi angajată independent de culpa personalului medical (a contrario, art. 643 din Legea nr. 95/2006, precum și art. I și art. 6 din Normele metodologice de punere în aplicare a Titlului XV al Legii nr. 95/2006).

Rămâne, așa cum a subliniat Curtea (parag. 64), ca noile prevederi legale să se reflecte într-o practică judiciară consistentă prin care posibilitatea victimelor de a obține repararea prejudiciilor suferite prin serviciile medicale să nu fie limitată și condiționată de existența unei culpe subiective a personalului medical.

Crăiniceanu şi Frumuşanu c. României - Statul Român... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Cauza Csoma c. României. Malpraxis. Dreptul la informare. Omisiunea obținerii consimțământului scris și a efectuării testelor medicale prealabile. Inexistența unui remediu efectiv