Ileana Paunoiu contra Romaniei - Accident de masina. Partaj. Daune. Termen rezonabil
| Comentarii |
|
Traducere din limba engleză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
CAUZA PĂUNOIU împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 32700/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 septembrie 2008
DEFINITIVĂ
16/12/2008
Această sentinţă poate suferi modificări de formă.
În cauzaPăunoiu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), deliberând în cadrul unui complet format din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al secţiei,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 26 august 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 32700/04), introdusă împotriva României, prin care un cetăţean român, doamna Ileana Păunoiu (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 16 iulie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").
2. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu.
3. La 10 iulie 2007 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 alin. 3).
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanta s-a născut în 1961 şi locuieşte în Oreovica (Serbia).
A. Reclamaţia pentru daune în procedura penală împotriva M.I.
5. La 10 iulie 1995 reclamanta a fost rănită într-un accident de maşină cauzat de M.I. Ea a pretins daune în procedura penală care a fost instituită împotriva M.I.
6. Prin hotărârea definitivă din 19 noiembrie 1998, Curtea de Apel Piteşti (“Curtea de Apel”) a dat o sentinţă cu privire la daunele pecuniare şi nepecuniare aduse reclamantei şi soţului ei. A dispus totodată ca M.I. să plătească o sumă lunară reclamantei până la încetarea stării sale de dependenţă. La 7 iulie şi 15 decembrie 2000 cuantumul daunelor şi nivelul ratelor lunare plătite reclamantei au fost actualizate.
7. La 15 noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiţie a aprobat o cerere a Procurorului General de la Curtea Supremă de Justiţie de a face recurs în anulare, suspendând hotărârea de acordare de daune cu privire la soţul reclamantei.
B. Proceduri de partaj
8. La 21 septembrie 1999 reclamanta şi soţul ei au înaintat o acţiune cu scopul de a obţine partajul proprietăţilor pe care le deţineau în proprietate comună, M.I. şi soţia lui. Ei au pretins că comunitatea de proprietate dintre soţi a împiedicat aplicarea sentinţei în favoarea lor, care se referea numai la M.I.
9. La 7 noiembrie 2000 Judecătoria Piteşti (“Judecătoria”) le-a admis parţial pretenţiile, şi a divizat comunitatea de bunuri dintre M.I. şi soţia lui, şi a alocat apartamentul lor lui M.I.
10. La 19 aprilie 2001 Tribunalul Argeş (“Tribunalul”) a respins recursul făcut de M.I. şi de soţia lui pentru că nu au plătit taxa prevăzută.
11. La 4 septembrie 2001 Curtea de Apel a admis printr-o decizie definitivă un recurs făcut de M.I. şi de soţia lui şi a casat hotărârea Tribunalului, trimiţând cauza înapoi pentru o examinare nouă a recursului lor. S-a constatat că M.I. şi soţia lui nu au fost informaţi cu privire la obligaţia de a plăti taxa sau suma datorată.
12. După o nouă încercare, pe 29 aprilie 2002 Tribunalul a respins recursul lui M.I. şi al soţiei sale, ca neîntemeiat.
13. La 16 februarie 2004 Curtea de Apel a admis printr-o hotărâre definitivă un recurs ulterior al soţiei lui M.I., pe motiv că instanţele nu le-au examinat cererea reconvenţională şi a casat hotărârea Tribunalului. A reţinut cauza spre examinare ulterioară. La 22 noiembrie 2004 aceeaşi instanţă a decis că cauza este de competenţa Tribunalului.
14. La 15 aprilie 2005 Tribunalul a admis recursul soţiei lui M.I. şi a modificat hotărârea din 7 noiembrie 2000 după cum urmează: a admis pretenţiile reclamantei dar le-a respins pe cele ale soţului ei, a partajat comuniunea de bunuri dintre M.I. şi soţia sa, a alocat apartamentul lor lui M.I. pentru a-i permite reclamantei să-şi recupereze pretenţiile materiale. Hotărârea a fost executorie.
15. La 31 octombrie 2005 Curtea de Apel a confirmat acea hotărâre printr-o hotărâre definitivă.
C. Încercări de recuperare a daunelor
16. Între 2001 şi 2005 reclamanta a solicitat unor şapte judecători diferiţi să pună în aplicare hotărârea în favoarea sa. Judecătorii au luat diferite măsuri, inclusiv au solicitat raportul unui expert şi au pus apartamentul lui M.I. în vânzare prin licitaţie publică.
17. La 12 iunie 2001 Judecătoria a solicitat Inspectoratului de Poliţie Argeş să numească un ofiţer de poliţie care să însoţească judecătorul la apartamentul lui M.I. La 20 decembrie 2002 a obligat M.I. să plătească reclamantei debitul prevăzut de sentinţă şi a stipulat că apartamentul său va fi pus în vânzare în cazul în care nu va plăti.
18. La 19 decembrie 2005 judecătorul a înregistrat că reclamanta a primit o parte din suma datorată şi a solicitat continuarea execuţiei pentru suma rămasă.
19. La 29 decembrie 2005 M.I. a vândut apartamentul. Reclamanta şi soţul ei au introdus o acţiune civilă cu scopul de a obţine o declaraţie prin care să se ateste că contractul de vânzare este nul pe motivul că M.I. a încercat să devină insolvabil. La 19 octombrie 2007 Tribunalul a respins cererea ca fiind neîntemeiată printr-o hotărâre definitivă.
20. La 10 noiembrie 2006 reclamanta, prin executor judecătoresc, a solicitat instanţei de judecată să aprobe o confiscare de proprietate. La 19 ianuarie 2007 Judecătoria a respins cererea ca fiind prescrisă.
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
21. Reclamanta a reclamat că durata procedurii de partaj a fost incompatibilă cu cerinţa de “termen rezonabil” prevăzută în articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“În determinarea drepturilor şi a obligaţiilor sale civile..., orice persoană are dreptul la... judecarea ... efectuată într-un termen rezonabil de [un] ... tribunal...”
22. Guvernul a contestat acel argument.
23. Perioada luată în considerare a început la 21 septembrie 1999 şi s-a încheiat la 31 octombrie 2005. A durat deci şase ani, o lună şi zece zile pentru trei nivele de jurisdicţie.
A. Admisibilitatea
24. Curtea constată că această reclamaţie nu este vădit neîntemeiată, în sensul articolului 35, alineatul 3 din Convenţie. Constată totodată că nu este inadmisibilă pe nici un alt temei. De aceea trebuie declarată admisibilă.
B. Pe fond
25. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurii trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi al autorităţilor competente şi care era miza pentru reclamantă în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
26. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6, alineatul 1 din Convenţie în cauze cu probleme similare celei din prezenta cauză (a se vedea Frydlender, citat mai sus).
27. După examinarea tuturor materialelor ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument care să o poată convinge să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Mai mult decât atât, litigiul din prezenta cauză a fost legat de compensarea daunelor aduse sănătăţii. Curtea opinează că natura litigiului a necesitat o atenţie deosebită din partea instanţelor locale (a se vedea mutatis mutandis, Marchenko împotriva Rusiei, nr. 29510/04, § 40, 5 octombrie 2006).
28. În ceea ce priveşte jurisprudenţa aplicabilă subiectului, Curtea consideră că în cazul de faţă durata procedurilor a fost excesivă şi nu a îndeplinit condiţia de „termen rezonabil”.
Drept urmare, au fost încălcate prevederile articolului 6, alineatul 1.
II. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
29. Reclamanta a depus câteva reclamaţii în baza articolului 6, alineatul 1, cu privire la procedura de partaj, pretinzând că instanţele locale nu au evaluat corect faptele, au interpretat greşit legislaţia internă şi nu au fost imparţiale. A reclamat totodată imposibilitatea de a aplica hotărârea în favoarea sa şi de a obliga pe M.I. să-i plătească partea restantă a sumei acordate conform hotărârii, pentru daune.
30. După luarea în considerare cu atenţie a susţinerilor reclamantei în lumina tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care aspectele reclamate se încadrează în aria sa de competenţă, acestea nu dezvăluie nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi a libertăţilor prevăzute în Convenţie. Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte reclamaţia cu privire la neexecutarea parţială a hotărârii definitive din procedura civilă dintre persoane private, nu există nici o aparenţă de lipsă de diligenţă din partea autorităţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Fociac împotriva României, nr. 2577/02, §§ 68-78, 3 februarie 2005).
31. Urmează ca acest capăt de cerere să fie declarat inadmisibil, fiind vădit neîntemeiat, conform articolului 35, alineatele 3 şi 4 din Convenţie.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
32. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă..”
A. Daune
33. Reclamanta a solicitat 30,000 euro (EUR) cu titlu de daune pecuniare, reprezentând cheltuielile de supravieţuire ocazionate ca urmare a accidentului. A mai solicitat 150,000 euro cu titlu de daune nepecuniare.
34. Guvernul a contestat reclamaţia de daune pecuniare pe motivul că nu s-a constatat o legătură cauzală între dauna pecuniară apreciată şi pretinsa încălcare a duratei procedurilor. Mai mult decât atât, el a considerat că constatarea unei încălcări ar constitui în sine o satisfacţie justă suficientă pentru orice daune nepecuniară pe care reclamanta ar fi suferit-o. În orice caz, ei au considerat că suma reclamată în acel sens era prea mare.
35. Curtea nu discerne nici o legătură cauzală între încălcarea constatată şi pretinsa daună pecuniară; de aceea, respinge această reclamaţie. Cu toate acestea, consideră că reclamanta trebuie să fi suportat daune nepecuniare cu privire la încălcarea constatată. Judecând pe o bază echitabilă, admite o sumă totală de 700 euro pentru acel capăt de cerere.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
36. Reclamanta a revendicat de asemenea 4.282 euro pentru costuri şi cheltuieli ocazionate de procedurile la instanţele locale şi la această Curte, defalcate după cum urmează: 782 euro pentru onorariul avocatului şi cheltuieli diverse, şi 3.500 euro pentru transportul din Serbia în România şi traduceri. Ea a depus facturile pentru onorariul avocatului, datate aprilie 2000, decembrie 2005 şi ianuarie 2006, şi pentru plata onorariilor experţilor, taxa de timbru şi combustibil.
37. Guvernul a contestat aceste reclamaţii. El a considerat că două din contractele de asistenţă juridică au fost încheiate după încheierea procedurilor, că onorariile experţilor au fost recuperate de reclamant prin procedurile interne şi că taxa de timbru şi onorariul avocatului plătite în aprilie 2000 ar fi putut fi recuperate de reclamant, dacă ar fi fost solicitate.
38. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi a cheltuielilor de judecată numai dacă s-a arătat că acestea au fost ocazionate efectiv şi în mod necesar şi au fost rezonabile ca fi cuantum. În această cauză, cu privire la informaţiile aflate în posesie şi referitor la criteriile de mai sus, şi făcând o evaluare pe baze echitabile, conform articolului 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 500 euro pentru costuri şi cheltuieli de judecată.
C. Majorări de întârziere
39. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Declară cererea cu privire la durata excesivă a procedurilor, admisibilă, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 6, alineatul 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 700 euro (şapte sute euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de daune nepecuniare;
(b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 500 euro (cinci sute euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de costuri şi cheltuieli de judecată;
(c) că aceste sume vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data achitării;
(d) că începând cu data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente;
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 16 septembrie 2008, în aplicarea art. 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
| ← Saddam Hussein contra Statelor europene - Războiul din Irak.... | Stefan Grozescu contra Romaniei - Divort. Pastrarea numelui de... → |
|---|
