Stefan Grozescu contra Romaniei - Divort. Pastrarea numelui de casatorie de catre sotie. Cerere respinsa
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 27 septembrie 2007
în Cauza Grozescu împotriva României
(Cererea nr. 17309/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 27.12.2007
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Grozescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul E. Myjer,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 6 septembrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 17309/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnulAlexandru Ştefan Grozescu(reclamantul), a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul Dumitru Rădescu, avocat în Bucureşti, Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 22 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 6 alin. 1 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1960 şi locuieşte la Bucureşti.
5. Reclamantul şi G.S.B. s-au căsătorit la 30 noiembrie 1984.
6. La 20 iulie 2000 reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune împotriva lui G.S.B. cerând pronunţarea divorţului şi a declarat că era de acord ca fosta sa soţie să-şi păstreze numele din căsătorie. La termenul din 12 octombrie 2000 reclamantul a cerut judecătoriei să dispună ca G.S.B. să-şi reia numele de dinaintea căsătoriei, G.S.B. a depus o cerere reconvenţională, cerând instanţei să pronunţe divorţul şi lăsând la aprecierea sa să dispună asupra cererii privind numele.
7. Printr-o sentinţă din 7 decembrie 2000 instanţa a pronunţat divorţul reclamantului de G.S.B. din vina exclusivă a reclamantului şi a hotărât că G.S.B. trebuia să revină la numele de fată, în lipsa acordului reclamantului.
8. G.S.B. a înaintat apel împotriva acestei sentinţe, cerând permisiunea de a-şi păstra numele de fată, pe motiv că reclamantul şi-a dat acordul în acest scop. Printr-o hotărâre din 18 iunie 2001 Tribunalul Bucureşti i-a respins apelul pe motiv că în speţă nu exista nici un motiv care să justifice permisiunea ca aceasta să poarte numele de căsătorie fără acordul reclamantului.
9. G.S.B. a înaintat recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea de apel Bucureşti şi a menţionat că, deoarece conducea mai multe societăţi, era cunoscută sub numele de căsătorie în mediul profesional. Ea a menţionat de asemenea că în cererea sa introductivă reclamantul şi-a dat acordul pentru ca aceasta să-şi păstreze numele de căsătorie. În observaţiile sale de răspuns reclamantul a respins aceste argumente, menţionând că G.S.B. era asociat unic al unei societăţi ce a aparţinut înainte de anul 2000 reclamantului, că gestiona de asemenea o societate care aparţinea fiicei sale şi că împotriva sa era în curs urmărirea penală.
10. În faţa Curţii de apel a avut loc o singură şedinţă la 12 decembrie 2001. Cu ocazia acestei şedinţe, în lipsa lui G.S.B. şi a avocatului său, după ce a audiat avocatul reclamantului, Curtea de apel a declarat dezbaterile închise şi a trecut la deliberarea cauzei. La puţin timp după plecarea avocatului reclamantului, G.S.B. s-a prezentat în faţa Curţii de apel. Curtea a hotărât să redeschidă dezbaterile şi a audiat-o pe G.S.B. în lipsa reclamantului sau avocatului său. G.S.B. a depus dovada că a plătit taxa de timbru şi a cerut Curţii de apel să-i admită recursul şi să-i permită să poarte numele din căsătorie.
11. Printr-o hotărâre din aceeaşi zi Curtea de apel a admis recursul lui G.S.B. şi i-a permis să poarte numele de căsătorie pe motiv că era cunoscută sub acest nume în mediul profesional şi că reclamantul îşi dăduse acordul în cererea introductivă, chiar dacă şi-a schimbat poziţia ulterior.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
12. Codul de procedură civilă
Articolul 85
« Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel. »
Articolul 127
« Pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel. »
Articolul 137
« Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. »
Articolul 147
« Dezbaterile urmate în şedinţă se vor trece în încheierea de şedinţă, care va fi semnată de judecători şi de grefier. »
Articolul 150
« Când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise.»
Articolul 151
« Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri. »
Articolul 294 alin. 1
« În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi_ »
Articolul 316
« Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol. »
13. Codul familiei
Articolul 40 alin. 1
« La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care_ a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. »
Articolul 40 alin. 2
« Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
14. Reclamantul invocă o încălcare a principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţie, pe motiv că fosta sa soţie a fost audiată de Curtea de apel la 12 decembrie 2001, fără ca el sau avocatul său să fie prezenţi. Articolul 6 alin. 1 din Convenţie prevede următoarele:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
A. Asupra admisibilităţii
15. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.
Asupra fondului
16. Reclamantul menţionează că atât documentele privind plata taxei de timbru cât şi concluziile orale asupra căilor de atac constituie elemente importante ale procedurii care, în temeiul art. 85 şi 127 din codul de procedură civilă, ar fi trebuit să facă obiectul unei dezbateri între părţi. El constată de asemenea că oricum, chiar dacă Curtea de apel nu considera necesar să amâne întreaga procedură, în temeiul art. 137 din codul de procedură civilă, nu putea să se pronunţe decât asupra excepţiei privind neplata taxei de timbru fără a aborda fondul cauzei. În această privinţă reclamantul subliniază că în cursul şedinţei din 12 decembrie 2001 nu a prezentat concluzii orale decât asupra excepţiei de neplată a taxei de timbru şi nu asupra fondului cauzei. În consecinţă, Curtea de Apel ar fi trebuit să amâne cauza pentru a-i da posibilitatea să răspundă observaţiilor orale ale lui G.S.B. asupra fondului.
17. Reclamantul constată de asemenea că fosta sa soţie a formulat pentru prima dată cererea sa expresă de a-şi păstra numele de căsătoriei în faţa instanţei de apel şi că argumentele sale privind faptul că era cunoscută sub acest nume în mediul profesional au fost prezentate pentru prima dată în faţa Curţii de apel. În consecinţă, nu a beneficiat de o dezbatere orală în contradictoriu în privinţa argumentului care a influenţat Curtea de Apel în luarea deciziei sale şi care i-a întemeiat hotărârea.
18. Guvernul expune faptul că procedura respectivă ţine de dreptul civil şi că autorităţile naţionale beneficiază de o marjă de apreciere mai mare decât în materie penală. În plus, în temeiul dreptului intern, deşi instanţa de recurs este competentă să judece cauza în fapt şi în drept, ea se limitează la a verifica dacă hotărârile instanţelor inferioare sunt atinse de arbitrar, fără ca părţile să poată prezenta în faţa ei noi cereri.
19. Guvernul subliniază de asemenea că aşa cum reiese din sentinţa preliminară din 12 decembrie 2001, fosta soţie a reclamantului nu a făcut decât să prezinte la dosar dovada că a plătit cheltuielile de judecată şi a cerut Curţii de apel să-i admită recursul, fără a prezenta argumente în acest sens. Or, în opinia Guvernului, a trage consecinţe excesive din absenţa reclamantului în acest moment al procedurii nu ar fi de natură să apere interesele părţilor şi pe cele ale unei bune administrări a justiţiei.
20. Guvernul constată de asemenea că argumentele reclamantului au fost audiate în primă instanţă şi în apel de instanţele care au judecat în fond cererea fostei sale soţii de a-şi păstra numele de căsătorie. De altfel, el a avut cunoştinţă de toate probele prezentate la dosar precum şi de căile de atac ale lui G.S.B., la care a avut posibilitatea să răspundă în scris.
21. Curtea constată că starea civilă a persoanelor priveşte drepturile cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 (Mustafa împotriva Franţei, nr. 63056/00, Hotărârea din 17 iunie 2003, paragraful 4). Ea aminteşte cu uşurinţă jurisprudenţa sa, conform căreia dreptul la o procedură în contradictoriu, în sensul art. 6 alin. 1 « implică în principiu dreptul părţilor la un proces, penal sau civil, de a lua cunoştinţă de orice act sau observaţie prezentată judecătorului, chiar de un magistrat independent, pentru a-i influenţa decizia şi a o discuta » (a se vedea, printre multe altele, Morel împotriva Franţei, nr. 34130/96, paragraful 27, CEDO 2000-VI ; Meftah şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, paragraful 51, CEDO 2002-VII şi Augusto împotriva Franţei, nr. 71665/01, paragraful 50, CEDO 2007-... (extrase)).
22. Curtea constată de asemenea că prea puţin contează dacă această cauză ţine de contenciosul civil în care, aşa cum pe bună dreptate aminteşte Guvernul, autorităţile naţionale beneficiază de o latitudine mai mare decât domeniul penal (Lobo Machado împotriva Portugaliei, Hotărârea din 20 februarie 1996, Colecţie de hotărâri şi decizii 1996-I, pag. 206-207, paragraful 31 şi Vermeulen împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 februarie 1996, Colecţie 1996-I, pag. 234, paragraful 33). Într-adevăr, din Hotărârile Lobo Machado şi Vermeulen citate anterior, reiese că în materie cerinţele ce decurg din dreptul unei proceduri în contradictoriu sunt aceleaşi în materie civilă cât şi penală (pag. 206, paragraful 31 şi respectiv pag. 234, paragraful 33).
23. Curtea consideră că trebuie să se ia în considerare specificităţile procedurii în cauză atunci când sunt în joc cerinţele de la art. 6 alin. 1 din Convenţie (mutatis mutandis, Meftah şi alţii, citat anterior, paragraful 47). În această privinţă ea constată că în acest caz Curtea de Apel a decis să redeschidă dezbaterile, fără a-l informa pe reclamant, după deliberarea cauzei. După ce a anulat hotărârile pronunţate de prima instanţă şi de instanţa de apel, Curtea de apel a pronunţat o nouă sentinţă asupra fondului, defavorabilă reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, paragraful 52, CEDO 2000-VIII). Prin urmare, Curtea nu poate decât să constate că procedura internă a continuat fără ştirea reclamantului.
24. În plus, Curtea constată că hotărârea din 12 decembrie 2001 pe baza în mare parte pe argumentul prezentat de G.S.B. pentru prima dată în apel, şi anume că era cunoscută în mediul profesional sub numele de căsătorie. Desigur, reclamantul a avut posibilitatea de a răspunde acestui argument în observaţiile sale scrise prezentate în faţa Curţii de apel. Cu toate acestea, G.S.B. a putut prezenta concluzii verbale în faţa Curţii de apel fără ca reclamantul sau avocatul său să fie prezenţi şi fără a avea posibilitatea de a cunoaşte ulterior conţinutul lor şi de a le răspunde. Or, chiar dacă aceste concluzii erau foarte scurte, este indiscutabil că G.S.B. a cerut explicit admiterea recursului său. Aceste concluzii vizau astfel clar să influenţeze decizia Curţii de Apel. Aşadar trebuia oferită reclamantului posibilitatea de a le comenta dacă dorea.
25. Chiar dacă, aşa cum susţine Guvernul, s-ar presupune că concluziile orale ale lui G.S.B. nu au prezentat nici o faptă sau argument care nu figura deja în dosar, această apreciere, în realitate, revine fiecărei părţi în litigiu: ele trebuie să analizeze dacă un document necesită comentarii (Nideröst-Huber împotriva Elveţiei, Hotărârea din 18 februarie 1997, Colecţia 1997-I, pag. 108, paragraful 29). Ţine în special de încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei: ea se bazează, între altele, pe asigurarea că s-a putut exprima pe orice document al dosarului. De altfel, Curtea constată că în măsura în care hotărârea din 12 decembrie 2001 a consemnat pe scurt că G.S.B. a fost audiată şi că a cerut Curţii de apel să-i admită recursul, pentru reclamant era imposibil să verifice care era conţinutul concluziilor orale ale lui G.S.B. şi dacă acestea se limitau la reproducerea căilor sale de atac.
26. În măsura în care art. 6 alin. 1 din Convenţie vizează înainte de toate respectarea intereselor părţilor şi pe cele ale unei bune administrări a justiţiei (a se vedea mutatis mutandis, Acquaviva împotriva Franţei, Hotărârea din 21 noiembrie 1995, seria A nr. 333-A, pag. 17, paragraful 66), aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului din cauza lipsei de dezbatere în contradictoriu în procedura de recurs.
Prin urmare, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie
27. Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii sale private pe motiv că permisiunea dată fostei sale soţii de a-i purta numele după divorţ i-a cauzat prejudicii de ordin moral datorită faptului că aceasta a făcut obiectul urmăririi penale pentru fals. El invocă art. 8 din Convenţie care prevede următoarele:
« art. 8 din Convenţie, care dispune:
« 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »
28. Curtea constată că această plângere este legată direct de plângerea examinată din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie şi o declară admisibilă. În privinţa concluziilor sale asupra acestei dispoziţii ce figurează la paragrafele 22-26 de mai sus şi dat fiind că nu poate face speculaţii asupra rezultatului procedurii, ea consideră că nu trebuie să examineze separat temeinicia plângerii întemeiată pe art. 8 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
29. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
30. Reclamantul cere 100.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit datorită atingerii dreptului său la o judecată echitabilă şi dreptului la viaţa sa privată, ţinând cont de permisiunea dată de instanţele naţionale fostei sale soţii de a-i purta numele după divorţ.
31. Guvernul consideră suma cerută excesivă şi consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi pretinsa încălcare a art. 6 lin. 1 din Convenţie. El consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a repara prejudiciul moral al reclamantului.
32. Curtea relevă că singurul temei de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o judecată echitabilă în faţa instanţelor naţionale. Curtea cu siguranţă că nu ar putea face speculaţii asupra rezultatului procesului în caz contrar, dar nu consideră iraţional să creadă că interesatul a suferit un prejudiciu moral real în respectivul proces. Ea îl consideră totuşi suficient compensat prin constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie.
B. Costuri şi cheltuieli
33. Reclamantul cere de asemenea 400 euro pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii, fără a prezenta acte doveditoare.
34. Guvernul constată că reclamantul nu a prezentat nici un act doveditor pentru a dovedi realitatea costurilor şi cheltuielilor şi consideră că, prin urmare, nici o sumă nu ar trebui să-i fie alocată cu acest titlu.
35. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză Curtea consideră că reclamantul nu a suportat cheltuieli pentru a corecta încălcarea Convenţiei la nivel european. Ţinând cont de gradul relativ redus de complexitate al prezentei cauze, care urmăreşte o jurisprudenţă bine stabilită şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, consideră rezonabil să-i aloce suma de 400 euro drept costuri şi cheltuieli.
C. Majorări de întârziere
36. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă ;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie ;
3. hotărăşte că nu trebuie examinat în plus capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie ;
4. hotărăşte că constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie oferă în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de domnul Grozescu;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 400 euro (patru sute euro) drept costuri şi cheltuieli ;
b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 27 septembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Ileana Paunoiu contra Romaniei - Accident de masina. Partaj.... | Hauschildt contra Danemarca - Impartialitatea judecatorilor → |
|---|
