Jurnalist acuzat de insulta - Lingens contra Austria

Hotărâri CEDO

Hotărârea Curţii din 8 iulie 1986

[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu articolul 50 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii: R. Ryssdal, preşedinte, W. Ganshof van der Meersch, J. Cremona, G. Wiarda, T. Vilhjâlmsson;D. Bindschedler--Robert, G. Lagergren, F. Golciiklu, F. Matscher, J. Pinheiro Farinha, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, C. Russo, R. Bernhardt, J. Gersing, A. Spielmann şi M.-A. Eissen, grefier, H. Petzold, grefier adjunct,

[...] Adoptă prezenta hotărâre la data de [24 iunie 1986]: PROCEDURA

1. Cazul a fost trimis Curţii la 13 decembrie 1984, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertă­ţilor Fundamentale (Convenţia), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi, la 28 ianuarie 1985, de Guvernul Federal al Republicii Austria (guvernul). S-a întemeiat pe o plângere (nr. 9815/1982) formulată împotriva Austriei de cetăţeanul austriac Peter Lingens, care a fost trimisă Comisiei la 19 aprilie 1982 în conformitate cu articolul 25.

[...] Reclamantul şi guvernul au cerut [instituţiilor Convenţiei] să stabilească dacă faptele prezentate au constituit o încălcare, de către statul chemat în judecată, a obligaţiilor asumate conform articolului 10.

2.-7. [Paragrafele 2-7 descriu procedurile în faţa Curţii, inclusiv schimbul de memorii şi de alte acte între părţi, compoziţia Camerei Curţii şi numele persoanelor care au reprezentat părţile. ]

ÎN FAPT

8. Dl Lingens, ziarist austriac născut în 1931, locuieşte în Viena şi lucrează ca redactor-şef la revista Profil.

I. ARTICOLELE SCRISE DE RECLAMANT Şl CONTEXTUL PUBLICĂRII LOR

9. La 9 octombrie 1975, patru zile după alegerile generale din Austria, în cursul unui interviu televizat, Simon Wiesenthal, preşedintele Centrului Evreiesc de Documentare, 1-a acuzat pe Friedrich Peter, preşedintele Partidului Liberal Austriac, de apartenenţă, în timpul celui de-al doilea război mondial, la prima brigadă SS de infanterie. în mod repetat, această brigadă a masacrat civili în spatele liniilor germane din Rusia. Dl Peter nu a negat calitatea de membru al acestei brigăzi, dar a afirmat că nu a participat la nici una dintre atrocităţile comise. în replică, dl Wiesenthal a menţionat că nici nu a formulat acuzaţii de această natură.

10. în ziua următoare, Bruno.Kreisky, cancelarul guvernului precedent şi preşedinte al Partidului Socialist Austriac, a fost întrebat în legătură cu aceste acuzaţii în cadrul unui interviu televizat. Cu puţin timp înainte de interviu, la sediul Cancelariei Federale, liderii de partid Kreisky şi Peter au avut convorbiri în scopul formării noului guvern; întâlnirea s-a bucurat de interes public pentru că în perioada premergătoare alegerilor din 5 octombrie se formulase ideea unei coaliţii guvernamentale Kreisky-Peter. în timpul interviului, dl Kreisky a exclus posibilitatea unei asemenea coaliţii, întrucât partidul pe care-l conducea a câştigat o majoritate absolută la alegeri. în acelaşi timp, dl Kreisky a susţinut poziţia dlui Peter şi, referindu-se la organizaţia şi activităţile dlui Wiesenthal, le-a numit „mafie politică" şi „metode mafiote". Expresii similare au fost publicate a doua zi, într-un cotidian austriac, într-un interviu acordat de cancelarul Kreisky.

11. în acest context, reclamantul a publicat două articole în revista vieneză Profil. Primul articol a apărut la 14 octombrie 1975 sub titlul „Cazul Peter". Au fost relatate evenimentele sus-menţionate şi, cu precădere, activităţile primei brigăzi SS de infanterie; de asemenea, articolul a atras atenţia asupra rolului pe care 1-a avut dl Peter în investigaţiile penale declanşate în Graz (şi abandonate ulterior) împotriva membrilor acelei brigăzi. în acest context, autorul articolului a admis că, deşi dl Peter este îndreptăţit să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie, trecutul său îl face incompatibil cu poziţia de politician în Austria. Jurnalistul a continuat, criticând atitudinea dlui Kreisky, pe care 1-a acuzat de protejare, din raţiuni politice, a dlui Peter şi a altor membri ai fostelor brigăzi SS. Referindu-se la criticile formulate de dl Kreisky la adresa dlui Wiesenthal, jurnalistul a precizat că, „dacă această critică ar fi provenit de la oricare altă persoană, ar fi fost catalogată ca cel mai detestabil oportunism", dar a adăugat că în circumstanţele date situaţia este complexă întrucât dl Kreisky crede în adevărul afirmaţiilor sale. Al doilea articol, publicat la 21 octombrie 1975, a fost intitulat „Reconciliere cu naziştii, dar cum? ". Redactat pe mai multe pagini, articolul cuprindea o introducere şi şase secţiuni: „«încă» sau «Prea curând»", „Toţi suntem nevinovaţi", „A fost necesar să fie împuşcaţi oameni lipsiţi de apărare?", „De ce este încă un subiect de discuţie?", „Helbich şi Peter" şi „Ignorant din punct de vedere politic". în introducere, dl Lingens a reamintit faptele şi a subliniat influenţa afirmaţiilor dlui Kreisky asupra opiniei publice. Jurnalistul 1-a criticat pe cancelar nu numai pentru susţinerea dlui Peter, dar şi pentru atitudinea conciliantă exprimată faţă de foştii nazişti care, recent, au participat la viaţa politică austriacă. Sub titlul „«încă» sau «Prea curând»", jurnalistul a admis că nu se poate protesta prin argumente de tipul „Realpolitik" împotriva unor astfel de atitudini. Potrivit afirmaţiilor sale, „au trecut vremurile când din motive electorale nu numai naziştii erau luaţi în consi­derare, ci şi victimele lor... ultimii au supravieţuit celor dintâi...". Cu toate acestea, Austria, care i-a produs pe Hitler, pe Eichmann şi mulţi alţi criminali de război, nu a reuşit recon­cilierea cu trecutul; pur şi simplu 1-a ignorat. Această politică creează riscul preluării ţării, în viitor, de o mişcare fascistă. Referindu-se la cancelar, jurnalistul a afirmat: „Compor­tamentul dlui Kreisky nu poate fi judecat, de fapt, într-o manieră raţională, ci numai pe baze iraţionale: este imoral şi lipsit de demnitate". Mai mult, un astfel de comportament nu era necesar pentru că poporul austriac se poate reconcilia cu trecutul fără a apela la serviciile foştilor nazişti ori minimalizând problema lagărelor de concentrare sau reproşându-i dlui Wiesenthal că abuzează de antisemitism. Nu este surprinzător faptul că treizeci de ani mai târziu se vorbeşte „încă" de aceste lucruri, ci, dimpotrivă, că atât de mulţi oameni sunt „prea curând" pregătiţi să închidă ochii în faţa mormanului de cadavre. în final, reclamantul a criticat lipsa de tact manifestată de dl Kreisky faţă de victimele nazismului.

16. A doua secţiune a comentat atitudinea societăţii austriece, în general, cu privire la crimele nazismului şi la foştii nazişti. în opinia autorului, prin refugierea în filozofia alternativă dintre vina colectivă şi nevinovăţia colectivă, austriecii au evitat să se confrunte în mod direct cu o vinovăţie reală, distinctă şi posibil de evaluat. După o lungă expunere a varietăţii tipurilor de responsabilitate, jurnalistul a subliniat că în perioada nazismului a existat posibilitatea alegerii între bine şi rău, oferind exemple ale unor persoane care au refuzat colaborarea cu naziştii. Dl Lingens a menţionat în finalul acestei secţiuni că, „dacă Bruno Kreisky şi-ar fi utilizat reputaţia personală pentru a pune în evidenţă această Austrie diferită şi mai bună, în felul în care a folosit-o pentru a-1 proteja pe dl Peter, ar fi oferit acestei ţări - după treizeci de ani - elementul de maximă necesitate pentru a se reconcilia cu trecutul: o mai mare încredere în sine".

17. Secţiunile trei şi patru (care alcătuiau o treime din articol) au tratat nevoia de a birui ideea vinei colective, pentru a crea premisele determinării vinovăţiilor reale. Sub titlul „A fost necesar să fie împuşcaţi oameni lipsiţi de apărare?", dl Lingens a distins între unităţile speciale şi forţele militare aflate în mod curent în armata celui de-al treilea Reich; el a subliniat că nimeni nu era înscris în mod forţat în unităţile speciale: membrii acestora au fost voluntari. în secţiunea următoare, jurnalistul s-a referit la diferenţa dintre persoanele vinovate de comiterea unor infracţiuni şi persoanele care, din punct de vedere moral, trebuie privite în calitate de complici; el a argumentat ideea potrivit căreia Austria ar fi privit spre trecutul său cu mai mult calm, fără complexe de vinovăţie şi cu mai multă încredere dacă şi-ar fi judecat naziştii mai devreme, mai repede şi în profunzime. Dl Lingens a expus apoi motivele care au împiedicat o astfel de judecată, apărându-1 pe dl Wiesenthal de învinuirea că ar fi aparţinut unei „mafii". în final, jurnalistul a luat în considerare varianta clemenţei, după atât de mult timp, afirmând: „Este dreptul fiecărei societăţi să arate clemenţă, dar nu să menţină o relaţie nesănătoasă cu legea, achitând crime clare, făcând concesii, camuflând şi negând vinovăţii evidente". în a cincea secţiune, dl Lingens a comparat cazul Peter cu un alt caz, de natură predominant economică, referitor la dl Helbich, unul dintre conducătorii Partidului Poporului Austriac, şi a examinat reacţiile diferite ale premierului Kreisky în cele două cazuri. Autorul a argumentat că circumstanţele primului caz au făcut ca dl Peter să fie considerat nepotrivit pentru calitatea de membru al Parlamentului, politician şi membru al guvernului şi în acest context a scris: „Acesta este un minimum de etică politică". „Monstruozitatea" nu a constat, în opinia jurnalistului, în faptul că dl Wiesenthal a ridicat şi discutat această chestiune, ci în dorinţa dlui Kreisky de a o trece sub tăcere. Secţiunea finală a articolului a criticat partidele politice, în general, datorită prezenţei unor foşti nazişti în funcţiile de conducere. în opinia jurnalistului, dl Peter ar trebui să demisioneze, nu ca un semn al recunoaşterii propriei vinovăţii, ci pentru a demonstra că posedă acea calitate necunoscută dlui Kreisky, şi anume tactul.

    II. PLÂNGERILE PENALE FORMULATE DE DL KREISKY ÎN NUME PROPRIU

    20. La 29 octombrie şi 12 noiembrie 1975, cancelarul în funcţie la acea dată a formulat două plângeri în nume propriu împotriva dlui Lingens. El a considerat că anumite pasaje din cuprinsul articolelor rezumate anterior au avut un caracter insultător, invocând articolul 111 din Codul penal austriac ; acesta are următorul conţinut:

    „1. Cel care, într-o manieră sesizabilă de un terţ, acuză pe cineva de o trăsătură de caracter sau de o stare de spirit ori de o atitudine contrară onoarei ori moralităţii, de natură să atragă dispreţul ori înjosirea publică, va fi pedepsit cu o pedeapsă de cel mult şase luni închisoare sau amendă. Cel care comite această infracţiune într-un material tipărit, prin mijloace audiovizuale ori în orice altă modalitate prin care defăimarea devine accesibilă unei largi secţiuni a publi­cului va fi pedepsit cu o pedeapsă de cel mult un an închisoare sau amendă. Autorul afirmaţiei nu va fi pedepsit dacă aceasta se dovedeşte a fi adevărată. Răspunderea penală pentru infracţiunea definită în primul paragraf va fi înlăturată şi dacă se dovedeşte existenţa unor circumstanţe de natură a-1 fi convins pe autorul afirmaţiei de adevărul acesteia".

      Articolul 112 prevede: „Proba verităţii şi a bunei-credinţe vor fi admisibile numai dacă autorul afirmaţiei cere instanţei administrarea dovezii corectitudinii celor afirmate ori a bunei sale credinţe...".

      A. Primul grup de proceduri judiciare 1. Sentinţa Curţii Regionale Viena La 26 martie 1979, Curtea Regională Viena 1-a declarat pe dl Lingens vinovat de insultă (articolul 111 paragraful 2) pentru folosirea expresiilor „cel mai detestabil oportu­nism", „imoral" şi „lipsit de demnitate". Instanţa a constatat că celelalte expresii nu aveau un conţinut insultător în contextul în care au fost folosite („minimum de etică politică", „monstruozitate"). Jurnalistul a fost obligat la plata unei amenzi în cuantum de 20.000 de şilingi, instanţa reţinând ca circumstanţe atenuante împrejurarea că acuzatul a intenţionat să formuleze critici politice, iar politicienii sunt presupuşi a tolera insultele în măsură mai mare decât ceilalţi indivizi. Având în vedere buna-credinţă a jurnalistului, instanţa nu a acordat dlui Kreisky despăgubiri civile, dar, la cererea acestuia, a dispus confiscarea artico­lelor în discuţie şi a obligat revista la publicarea sentinţei judecătoreşti. în sentinţă, care a fost argumentată pe larg, Curtea Regională a examinat mai întâi, în mod obiectiv, caracterul insultător al fiecărei expresii menţionate în plângerea penală. Instanţa a decis că expresiile „cel mai detestabil oportunism", „imoral" şi „lipsit de dem­nitate" au avut un caracter insultător şi au fost adresate, direct ori indirect, personal dlui Kreisky, în timp ce expresiile „minimum de etică politică" şi „monstruozitate" nu au depăşit limitele acceptabile ale criticii politice. în opinia dlui Lingens, primele trei expresii au fost judecăţi de valoare şi, în consecinţă, nu au fost contrare articolului 111 din Codul penal. Curtea Regională a considerat însă conclu­ziile defavorabile desprinse cu privire la cancelar ca aparţinând câmpului de aplicabilitate al dispoziţiilor penale în discuţie. De asemenea, instanţa a constatat că acuzatul nu poate invoca în favoarea sa dreptul la libera exprimare, întrucât prevederile constituţionale şi articolul 10 din Convenţie permit limitarea acestui drept: este necesar a se balansa dreptul la libera exprimare şi dreptul la respectarea vieţii intime şi a reputaţiei. în acest caz, acuzatul a depăşit limitele permisibile. în ceea ce priveşte utilizarea, de către dl Kreisky, a căii procedurale de a se plânge în nume propriu, Curtea Regională a menţionat că premierul a fost criticat în calitatea sa de membru de marcă al partidului şi de politician şi nu în calitate de cancelar federal. Ca urmare, dispoziţiile articolului 117 paragraful 2 din Codul penal nu sunt aplicabile în cauză: aceste prevederi legale pedepsesc defăimarea unui funcţionar public, iar investigaţiile penale se efectuează de procuror numai în condiţiile în care există consimţământul persoanei defăi­mate ; aceasta din urmă se poate adresa instanţei cu o plângere în nume propriu numai dacă procuratura a refuzat să investigheze cauza respectivă. Curtea Regională a tratat apoi chestiunea probei verităţii (vezi paragraful 20). Instanţa a decis că acuzatul nu a administrat probe care să justifice expresia „cel mai detestabil oportunism", fapt suficient pentru a justifica decizia condamnării. Instanţa a reţinut că expresiile „imoral" şi „lipsit de demnitate" au fost folosite de acuzat în legătură cu atitudinea dlui Kreisky de minimalizare a atrocităţilor naziste, constând în aprecierea activităţilor dlui Wiesenthal ca fiind de tip mafiot şi în insinuarea că acesta ar fi colaborat cu Gestapoul. [...] în ceea ce priveşte exprimarea dlui Kreisky, constând în folosirea expresiilor „metode mafiote" şi „mafia", Curtea Regională a argumentat că acestea se folosesc de obicei pentru a desemna o formă organizată de criminalitate, dar uneori sunt întrebuinţate într-un alt sens. Chiar dacă argumentul premierului nu este acceptabil, concepţia sa referitoare la „mafie" poate fi diferită şi trebuie examinată. Nu dl Kreisky a avut obligaţia dovedirii adevărului afirmaţiilor sale, ci dl Lingens, cu privire la propriile afirmaţii. Dl Wiesenthal însuşi a admis că pentru a-şi atinge scopurile s-a bazat pe o organizaţie cu ramificaţii numeroase. Mai mult, afirmaţiile cancelarului (vezi paragraful 10) trebuie văzute în contextul unei lupte politice, între oponenţi politici, fiecare folosind armele pe care le-a avut la dispoziţie. Din această perspectivă, afirmaţiile respective nu au fost lipsite de moralitate ori de demnitate, ci au constituit o apărare posibilă şi nu au fost deloc neobişnuite în bătălia înverşunată din câmpul politic. Este adevărat că atitudinea dlui Kreisky faţă de victimele nazismului şi faţă de colabora­ţionişti a fost neclară şi ambiguă, dând naştere unor interpretări diferite. De aceea, acuzatului i-a fost logic imposibil să decidă dacă singura interpretare posibilă a fost cea pe care el i-a atribuit-o.

      2. Apelul la Curtea de Apel Viena

      25. Atât dl Kreisky, cât şi dl Lingens au introdus apeluri la Curtea de Apel Viena. La 30noiembrie 1979, Curtea de Apel a casat decizia fără a examina fondul cauzei, arătând că instanţa de fond nu s-a ocupat suficient de chestiunea admisibilităţii plângerii formulate de cancelar în nume propriu, în condiţiile existenţei articolului 117 al Codului penal (vezi paragraful 23).

      B. Al doilea grup de proceduri judiciare

      1. Decizia Curţii Regionale Viena

      26. Curtea Regională Viena, căreia Curtea de Apel i-a trimis cauza, a decis la data de 1 aprilie 1981. După examinarea circumstanţelor în care cancelarul a făcut acele afirmaţii, instanţa a ajuns la concluzia că acesta nu a fost criticat în calitatea sa oficială, ci în cea de conducător al partidului şi ca persoană particulară care s-a simţit obligată să protejeze un terţ. A rezultat astfel că dl Kreisky a avut dreptul de a introduce o plângere personală. Cu privire la definiţia legală a faptelor imputate dlui Lingens, Curtea Regională a confir­mat decizia din 26 martie 1979.

      [...] în consecinţă, instanţa a adoptat o hotărâre similară cu cea anterioară (vezi para­graful 21).

      2. Apelul la Curtea de Apel Viena

      Ambele părţi au declarat apel la Curtea de Apel Viena, care a decis la 29 octombrie 1981: a redus amenda aplicată dlui Lingens la 15.000 de şilingi, menţinând restul hotărârii Curţii Regionale. Dl Kreisky a contestat afirmaţia potrivit căreia vieţii private şi celei publice le sunt aplicabile criterii diferite. El a argumentat că politicienii şi indivizii obişnuiţi trebuie să fie trataţi în mod egal din perspectiva protecţiei reputaţiei lor. Curtea de Apel a argumentat că articolul 111 din Codul penal protejează numai respectul de care se bucură o persoană în mediul său social. în cazul politicienilor, mediul este întreaga opinie publică. Experienţa a dovedit că folosirea frecventă a insultelor în dezbaterea politică (de multe ori, sub acoperirea imunităţii parlamentare) a creat impresia că aceste afirmaţii nu pot fi judecate prin raportarea la criteriile aplicabile vieţii private. în consecinţă, politicienii trebuie să arate un grad sporit de toleranţă. [...] Apelul dlui Kreisky a fost respins.

      29. Curtea de Apel a examinat apoi motivele de apel formulate de dl Lingens, începând prin examinarea probelor administrate în prima instanţă, pentru a decide capacitatea în care dl Kreisky a fost criticat. Concluzia instanţei de apel a fost similară cu cea a instanţei de fond, în sensul implicării, în mod exclusiv, a calităţii de conducător de partid şi de persoană particulară. Expresia „cel mai detestabil oportunism" a însemnat că persoana căreia i-a fost adresată a acţionat pentru atingerea unui scop anume, ignorând cu totul normele morale, înţeles care prin el însuşi a constituit un atac la reputaţia dlui Kreisky. Cuvintele „dacă această critică ar fi provenit de la oricare altă persoană" (vezi paragraful 12) nu pot anihila critica. Atâta timp cât acuzatul nu a fost în măsură să probeze adevărul acestei afirmaţii, în mod temeinic şi legal instanţa de fond 1-a găsit vinovat. La rândul său, jurnalistul a argumentat că expresiile „imoral" şi „lipsit de demnitate" au reprezentat propriile sale opinii cu privire la o conduită care nu a fost contestată, fiind deci judecăţi de valoare făcute în exercitarea libertăţii sale de exprimare, garantată de articolul 10 al Convenţiei. Curtea de Apel nu a acceptat această motivaţie; instanţa a subliniat că legea austriacă nu conferă indivizilor un drept nelimitat de a formula judecăţi de valoare, iar articolul 10 permite limitări în scopul protejării, între altele, a reputaţiei altora. în plus, sarcina presei este de a răspândi informaţii a căror interpretare trebuie lăsată, în principal, cititorului. Atunci când un jurnalist exprimă o opinie, ea trebuie să se situeze în limitele stabilite de legea penală, pentru a asigura protecţia reputaţiei altora. De altfel, nu aceasta a fost esenţa cazului de faţă. Dl Lingens a avut sarcina de a dovedi adevărul afirmaţiilor sale ; iar jurnalistul nu a putut separa propriile judecăţi de valoare critice de faptele care au stat la baza acestora. Atâta timp cât dl Kreisky a avut convingerea că dl Wiesenthal a folosit „metode mafiote", el nu poate fi acuzat de a fi acţionat imoral ori într-o manieră lipsită de demnitate.

      30. Hotărârea instanţei de apel a fost publicată în revista Profil, la 22 februarie 1982, în executarea pedepsei accesorii aplicate dlui Lingens şi editurii.

      PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

      Prin cererea adresată Comisiei la 19 aprilie 1982 (nr. 9815/1982), dl Lingens s-a plâns împotriva condamnării pentru insultă prin presă (articolul 111 paragraful 2 din Codul penal). La 5 octombrie 1983, Comisia a declarat plângerea admisibilă. în raportul din 11 octombrie 1984, Comisia a exprimat în unanimitate opinia încălcării articolului 10. [...]

        ARGUMENTAŢIA FINALĂ ÎN FAŢA CURŢII

        33. La audierea din 25 noiembrie 1985, guvernul a cerut Curţii „să constate că dispoziţiile articolului 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului nu au fost încălcate în cauză", iar reclamantul a cerut Curţii să decidă în favoarea sa.

        IN DREPT

        I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 10

        34. în conformitate cu articolul 10 al Convenţiei,

        „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul auto­rităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. [...] Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri nece­sare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a mora­lei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti". Dl Lingens a afirmat că hotărârea împotriva căreia s-a plâns i-a încălcat libertatea de exprimare într-o măsură incompatibilă cu principiile fundamentale ale unei societăţi democratice. Aceasta a fost şi concluzia Comisiei. Pe de altă parte, în documentaţia submisă de guvern, se arată că pedeapsa a fost necesară pentru protejarea reputaţiei dlui Kreisky.

        35. Părţile nu au contestat că în cauză a existat o „interferenţă din partea autorităţilor publice" cu exerciţiul libertăţii de exprimare al reclamantului. Aceasta rezultă în mod clar din condamnarea jurnalistului, pentru insultă, de Curtea Regională Viena, condamnare menţinută de Curtea de Apel Viena la 29 octombrie 1981 (vezi paragrafele 26 şi 27). O astfel de interferenţă contravine Convenţiei dacă nu satisface cerinţele paragrafului 2 al articolului 10. în continuare, urmează să stabilim dacă interferenţa a fost „prevăzută de lege", a avut un scop legitim ori mai multe din cele prevăzute de articolul 10 paragraful 2 şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică" pentru realizarea acelui scop (vezi hotă­rârea... din cazul Barthold, ca cel mai recent punct de referinţă). Cu privire la primele două chestiuni, Curtea este de acord cu opiniile Comisiei şi ale guvernului, constatând că respectiva condamnare s-a bazat indiscutabil pe articolul 111 din Codul penal austriac (vezi paragraful 21); de asemenea, a fost destinată protecţiei „reputaţiei ori drepturilor altora" şi nu există nici un motiv să se creadă că a urmărit un alt scop (vezi articolul 18 din Convenţie). Condamnarea a fost deci „prevăzută de lege" şi a avut un scop legitim din perspectiva articolului 10 paragraful 2 al Convenţiei. în documentaţia prezentată Curţii, guvernul şi reclamantul s-au concentrat asupra întrebării dacă interferenţa a fost „necesară într-o societate democratică" pentru atingerea scopului susmenţionat. Reclamantul a invocat rolul de jurnalist politic într-o societate pluralistică; în această calitate, el a apreciat că are obligaţia exprimării propriilor opinii despre acuzaţiile aduse dlui Wiesenthal de dl Kreisky (vezi paragraful 10). Jurnalistul, ca şi Comisia au argumentat că un politician obişnuit să îşi atace oponenţii trebuie să se aştepte la o critică mai aspră decât indivizii obişnuiţi. Guvernul a argumentat că libertatea de exprimare nu poate împiedica instanţele naţionale să îşi exercite puterea de a judeca şi să adopte deciziile necesare pentru a se asigura că dezbaterile politice nu degenerează în insulte personale. S-a susţinut că unele expresii folosite de dl Lingens (vezi paragrafele 12 si 15) au depăşit limitele. De altfel, reclamantul a fost în măsură să-şi publice opiniile fără o cenzură prealabilă ; de aceea, pedeapsa dispusă nu a fost disproporţionată cu scopul legitim urmărit. în continuare, guvernul a arătat că în acest caz a existat un conflict între două drepturi protejate de Convenţie - libertatea de exprimare (articolul 10) şi dreptul la respectarea vieţii private (articolul 8). S-a spus, de asemenea, că prin interpretarea largă pe care Comisia a folosit-o cu privire la primul dintre aceste drepturi, nu s-a recunoscut, atât cât ar fi trebuit, nevoia de a proteja cel de-al doilea drept.

        38. Referitor la această din urmă chestiune, Curtea a notat că expresiile care i se reproşează dlui Lingens s-au referit la unele acuzaţii publice adresate dlui Wiesenthal de dl Kreisky (vezi paragraful 10) şi la atitudinea adoptată de acesta din urmă, în calitate de politician, faţă de socialismul naţionalist şi faţă de foştii nazişti (vezi paragraful 14). în consecinţă, nu se impune examinarea, în această instanţă, a articolului 10 în relaţie cu articolul 8. Termenul „necesar", în sensul folosit de articolul 10 paragraful 2, presupune existenţa unei „nevoi sociale presante" (vezi hotărârea din cazul Barthold, citată anterior). Statele contractante au o anumită marjă de apreciere atunci când se decide dacă o astfel de necesitate există {ibid.), dar aceasta este însoţită de o supervizare europeană, exercitată atât asupra legislaţiei, cât şi asupra deciziilor prin care legile sunt aplicate, inclusiv asupra hotărârilor unor tribunale independente (vezi decizia în cazul Sunday Times). De aceea, stă în puterea Curţii să adopte decizia finală în chestiunea concilierii „restricţiei" ori „condamnării" cu libertatea de exprimare aşa cum aceasta este protejată de articolul 10 {ibid.). în exercitarea jurisdicţiei sale de control. Curtea nu se limitează la examinarea, în mod izolat, a hotărârilor judecătoreşti contestate; Curtea le examinează în lumina întregului caz, inclusiv luând în considerare articolele care au constituit obiectul reproşului adus jurna­listului şi contextul în care acestea au fost scrise (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul Handyside). Curtea trebuie să stabilească dacă interferenţa în discuţie a fost „proporţională cu scopul legitim urmărit" şi dacă motivele invocate de instanţele austriece pentru justificarea acestei interferenţe au fost „relevante şi suficiente" (vezi hotărârea din cazul Barthold, citată anterior). Din această perspectivă, Curtea reafirmă că libertatea de exprimare, garantată de articolul 10 paragraful 1, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi demo­cratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii şi împlinirilor personale. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai „informaţiile" şi „ideile" primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există „societate democratică" (vezi hotărârea din cazul Handyside, citată anterior). Principiile enumerate sunt cu atât mai importante atunci când în discuţie este presa. Deşi presa nu trebuie să depăşească, între alte limite, şi pe aceea a „protecţiei reputaţiei altora", este de datoria ei să transmită informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligaţiei presei de a răspândi astfel de informaţii şi idei, i se alătură dreptul publicului de a le primi (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul Sunday Times, citat anterior). în acest context, Curtea nu poate accepta opinia exprimată în hotărârea Curţii de Apel Viena, potrivit căreia obligaţia presei ar consta numai în răspândirea informaţiilor, în timp ce interpretarea acestora ar fi atributul prioritar al cititorului (vezi paragraful 29).

        42. Libertatea presei este unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile conducătorilor politici. în sens larg, libertatea dezbaterii politice este esenţa conceptului de societate democratică, concept care domină Convenţia în întregul său. Limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi fapta, atât din partea jurnaliştilor, cât şi a marelui public, şi, în consecinţă, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranţă. Indubitabil, articolul 10 paragraful 2 conferă reputaţiei altora - cu alte cuvinte, tuturor per­soanelor - dreptul de a fi protejată, iar această protecţie include şi politicienii, chiar şi atunci când aceştia nu acţionează în nume propriu; dar, în astfel de cazuri, cerinţele acestei pro­tecţii trebuie cântărite cu interesele dezbaterii libere a chestiunilor politice.

        43. Reclamantul a fost condamnat pentru că în cuprinsul a două articole publicate în revista vienezâ Profil, la 14 şi 21 octombrie 1975, a folosit anumite expresii („cel mai detestabil oportunism", „imoral" şi „lipsit de demnitate") în relaţie cu dl Kreisky, care la acea dată era cancelar federal (vezi paragrafele 12-19). Articolele tratau chestiuni politice de interes public pentru Austria, care provocaseră multe dezbateri înfierbântate privind atitu­dinea austriecilor, în general, şi a cancelarului, în particular, faţă de socialismul naţionalist şi faţă de participarea foştilor nazişti la guvernarea ţării. Conţinutul şi tonul articolelor au fost, în ansamblu, echilibrate, dar expresiile susmenţionate au fost de natură să rănească reputaţia dlui Kreisky. întrucât cauza îl priveşte pe dl Kreisky în calitatea sa de politician, trebuie să acordăm atenţie contextului în care au fost scrise articolele în discuţie. Acestea au apărut la puţin timp după alegerile generale din octombrie 1975. Un mare număr de cetăţeni austrieci au crezut că partidul dlui Kreisky va pierde majoritatea absolută şi, pentru a guverna, va trebui să formeze o coaliţie cu partidul dlui Peter. în momentul în care, ulterior alegerilor, dl Wiesenthal a făcut o serie de dezvăluiri despre trecutul nazist al dlui Peter, cancelarul 1-a apărat pe acesta, atacându-1 pe autorul dezvăluirilor, ale cărui activităţi le-a descris ca „metode mafiote" ; în acest context s-a situat intervenţia incisivă a dlui Lingens (vezi paragrafele 9 şi 10). Expresiile contestate trebuie astfel văzute pe fundalul unei controverse politice post--electorale; aşa cum şi Curtea de Apel Viena a menţionat în hotărârea din 26 martie 1979 (vezi paragraful 24), în această luptă, fiecare a folosit armele pe care le-a avut la îndemână; acestea nu au fost deloc neobişnuite pentru bătăliile politice dure. Aceste împrejurări nu trebuie omise atunci când se examinează, din perspectiva Conven­ţiei, condamnarea şi motivele pentru care instanţele naţionale au dispus-o.

        44. în ultimul apel, Curtea de Apel Viena 1-a condamnat pe dl Lingens la o amendă; a dispus, de asemenea, confiscarea publicaţiilor respective ale revistei Profil şi publicarea hotărârii judecătoreşti (vezi paragrafele 21, 26, 27 şi 30). Aşa cum guvernul a subliniat, articolele vizate au fost răspândite pe scară largă la vremea respectivă, astfel încât, deşi pedeapsa aplicată jurnalistului nu a fost de natură să-1 oprească de la exprimarea opiniilor, a generat totuşi un tip de cenzură aptă să-1 descurajeze a mai emite critici similare în viitor; acest aspect a fost evidenţiat în mod corect de reprezentantul Comisiei. Existenţa, în contextul dezbaterii politice, a unei astfel de condamnări este de natură să descurajeze jurnaliştii a mai discuta public chestiunile care afectează viaţa comu­nităţii. Mai mult, o sancţiune de acest tip poartă răspunderea pentru îngrădirea presei în exercitarea rolului de furnizor de informaţii şi câine de pază public (vezi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul Barthold).

        45. Instanţele austriece s-au preocupat să stabilească dacă expresiile folosite de dl Lingens aveau, în mod obiectiv, un caracter insultător; au decis că o parte din expresiile folosite aveau într-adevăr un astfel de caracter - „cel mai detestabil oportunism", „imoral" şi „lipsit de demnitate" (vezi paragraful 21). în opinia condamnatului însă, expresiile în discuţie constituiau judecăţi de valoare emise în exercitarea dreptului său la libera exprimare (vezi paragrafele 22 şi 29). Curtea, ca şi Comisia, împărtăşeşte acest punct de vedere. Criticile reclamantului au fost de fapt îndreptate împotriva atitudinii adoptate de dl Kreisky, care la acea dată era cancelar federal. Esenţa cauzei a constat nu în dreptul jurnalistului de a răspândi informaţii, ci în libertatea sa de a exprima opinii şi în dreptul de a răspândi idei; restricţiile permise de paragraful.2 al artico­lului 10 sunt aplicabile şi în acest context.

        46. Instanţele judecătoreşti naţionale au examinat în continuare chestiunea dovedirii, de către acuzat, a adevărului afirmaţiilor sale; articolul 111 paragraful 3 din Codul penal a constituit temeiul acestei examinări (vezi paragraful 20); în esenţă, instanţele au reţinut că au existat mai multe modalităţi de interpretare a comportamentului dlui Kreisky şi nu se putea stabili, pe o cale logică, adevărul uneia din posibilele interpretări, în detrimentul celorlalte ; în consecinţă, instanţele judecătoreşti l-au găsit pe acuzat vinovat de insultă (vezi paragrafele 24, 26 şi 29). în opinia Curţii, este necesar a distinge cu atenţie între fapte şi judecăţi de valoare. Existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este suscep­tibil de probaţiune. în acest context, Curtea reţine că faptele pe care dl Lingens şi-a întemeiat judecăţile de valoare nu au fost disputate şi nici buna sa credinţă (vezi paragrful 21). Din perspectiva paragrafului 3 al articolului 111 din Codul penal austriac, citit în corelaţie cu paragraful 2, jurnaliştii aflaţi în situaţii similare nu pot evita condamnările pentru faptele specificate în paragraful 1 decât dacă dovedesc adevărul afirmaţiilor lor (vezi paragraful 20). în cazul judecăţilor de valoare, proba verităţii este imposibilă, iar cererea administrării ei afectează conţinutul libertăţii de opinie, care este unul din elementele fundamentale ale dreptului garantat de articolul 10 al Convenţiei. Curtea Regională Viena a susţinut că sarcina probei este consecinţa legii şi nu stă în puterea instanţelor să facă această obligaţie mai puţin oneroasă, ci în puterea legislativului (hotărârea din 1 aprilie 1981; vezi paragraful 26). în acest context, Curtea arată că nu are obligaţia de a specifica autoritatea naţională responsabilă de încălcarea Convenţiei; este esenţială responsabilitatea internaţională a statului (vezi, între altele, hotărârea... din cazul Zimmermann şi Steinef).

        47. Din argumentaţia multiplă a Curţii rezultă că interferenţa cu exerciţiul libertăţii de exprimare al dlui Lingens nu a fost „necesară într-o societate democratică... pentru protecţia reputaţiei... altora" ; a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit. în consecinţă, articolul 10 al Convenţiei a fost încălcat.

        II. APLICAREA ARTICOLULUI 50

        48. Din perspectiva articolului 50 al Convenţiei, [textul articolului 50 al Convenţiei]

        49. Printr-o scrisoare primită de registratură la data de 18 noiembrie 1985, reclamantul a solicitat juste despăgubiri sub formă pecuniară. La audierile din 25 noiembrie, guvernul, o dată cu disputarea existenţei unei încălcări, a fost de acord, în anumite limite, cu cererea de despăgubiri a reclamantului, dar a solicitat detalii. Dl Lingens a răspuns acestei cerinţe la 6 decembrie 1985 şi 17 martie 1986, iar guvernul a trimis comentarii la 18 martie. Comisia şi-a prezentat opiniile la 22 aprilie 1986. în consecinţă, Curtea poate decide această chestiune (regula 53 paragraful 1 a Regula­mentului Curţii). Reclamantul a solicitat mai întâi restituirea amenzii în cuantum de 15.000 de şilingi şi a sumei de 30.600 de şilingi reprezentând costul cheltuielilor de judecată ocazionate de dezbaterile în faţa Curţii de Apel Viena (vezi paragraful 27). Reclamantul este îndreptăţit să recupereze sumele menţionate datorită legăturii directe dintre aceste cheltuieli şi hotărârea judecătorească naţională care, potrivit deciziei Curţii, a încălcat dreptul la liberă exprimare (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul Minelli). Guvernul nu a contestat aceste cereri. Pentru cheltuielile ocazionate de pedeapsa accesorie a publicării hotărârii judecă­toreşti în revista Profil (vezi paragraful 30, corelat cu paragraful 21), reclamantul a solicitat 40.860 de şilingi la cursul de atunci. Guvernul a contestat că această sumă ar include atât o pierdere de profit, cât şi cheltuieli financiare calculate la cursul actual; guvernul a susţinut că numai cea de a doua cheltuială ar trebui luată în considerare din perspectiva articolului 50. Curtea nu poate face calcule aleatorii cu privire la cuantumul profitului pe care dl Lingens l-ar fi obţinut din folosirea acelui spaţiu tipografic dacă în locul hotărârii judecătoreşti din 29 octombrie 1981 ar fi publicat reclame plătite. în acelaşi timp însă, Curtea nu poate omite faptul că reclamantul a pierdut unele ocazii de profit, aspect care trebuie luat în considerare, în plus, este indiscutabil că publicarea hotărârii judecătoreşti în discuţie a ocazionat cheltuieli. Cheltuielile la care ne-am referit nu pot fi calculate cu exactitate. Evaluându-le în ansam­blu, într-o manieră echitabilă, Curtea îi acordă dlui Lingens, la acest capitol, despăgubiri în cuantum de 25.000 de şilingi. Reclamantul a cerut apoi 54.938,60 de şilingi reprezentând costurile şi cheltuielile de judecată ocazionate de dezbaterile în faţa Curţii Regionale şi a Curţii de Apel Viena. Acest capăt de cerere trebuie luat în considerare întrucât acele dezbateri judecătoreşti au avut ca scop prevenirea ori repararea încălcării constatate de Curte (vezi hotărârea din cazul Minelli). Suma solicitată pare a fi rezonabilă şi, în consecinţă, trebuie acordată reclamantului. în ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile ocazionate de procedurile care au avut loc în faţa instituţiilor Convenţiei, acestea au fost evaluate de dl Lingens - care nu a beneficiat de ajutor financiar - la suma de 197.033,20 de şilingi. Guvernul a contestat atât cuantumul, pe care 1-a considerat excesiv, cât şi modul în care acesta a fost calculat. Ulterior, repre­zentantul reclamantului a depus o notă de cheltuieli în valoare de 189.305,60 de şilingi. Curtea reaminteşte că în această chestiune nu este legată de cursul naţional ori de criteriile financiare invocate de guvern şi de reclamant în susţinerea cererilor formulate, ci beneficiază de o putere discreţionară care se exercită pe principiul echităţii (vezi, între altele, hotărârea din cazul Eckle). în cauza de faţă nu se contestă existenţa şi necesitatea costu­rilor ; singura problemă în discuţie este măsura în care acestea sunt rezonabile sub aspectul cuantumului. Curtea împărtăşeşte rezervele guvernului şi consideră potrivit să acorde petiţio­narului 130.000 de şilingi pentru cheltuielile respective.

        54. în final, dl Lingens a solicitat 29.000 de şilingi pentru recuperarea cheltuielilor de călătorie şi întreţinere ocazionate de prezentările în faţa Comisiei şi Curţii. Reclamanţii se pot prezenta personal în faţa Comisiei (regula 26 paragraful 3 din Regulile de Procedură) şi aceasta a fost situaţia în cazul de faţă. Cu toate că nu pot apărea în calitate de părţi în faţa Curţii, ei sunt totuşi îndreptăţiţi, în temeiul regulilor 30 şi 33 paragraful 3 (d) din Regulamentul Curţii, să ia parte la dezbateri în anumite condiţii. Mai mult, prezenţa lor în sala de judecată este fără îndoială un câştig: dă posibilitatea Curţii să-şi formeze opiniile cu privire la chestiunile care i-au afectat (regulile 39 şi 44 din Regulamentul Curţii -vezi hotărârea din cazul Kdnig). în plus, suma solicitată de dl Lingens pentru recuperarea acestor cheltuieli nu pare nerezonabilă.

        55. Totalul sumelor acordate dlui Lingens în temeiul articolului 50 se ridică la 284.538,60 de şilingi.

        DIN ACESTE CONSIDERENTE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

        Decide că în cauză s-a încălcat articolul 10 al Convenţiei;

        Decide că Republica Austria trebuie să plătească reclamantului 284.538,60 de şilingi (două sute optzeci şi patru de mii, cinci sute treizeci şi opt şi şaizeci de şilingi) cu titlu de „justă compensare".

            Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată public la 8 iulie 1986, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

            Semnată:

            Rolv Ryssdal, preşedinte Jonathan L. Sharpe, pentru grefier

            [Este anexată o opinie concurentă.]

            ← Militari arestati abuziv - Engel si altii contra Olandei  Andreescu Muraret si altii contra Romaniei - Incalcarea... →

            Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

              Comentarii despre Jurnalist acuzat de insulta - Lingens contra Austria