Militari arestati abuziv - Engel si altii contra Olandei

Comentarii

0

Militari arestati abuziv - Engel si altii versus Olanda

Hotărârea din 8 iunie 1976

[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea), hotărând în plen, în conformitate cu articolul 48 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii: H. Moşier, preşedinte, A. Verdross, M. Zekia, J. Cremona, G. Wiarda, P. ODonoghue, H. Pedersen, T. Vilhjâlmsson, S. Petren, A. Bozer, W. Ganshof van der Meersch, D. Bindschedler-Robert, D. Evrigenis şi, de asemenea, M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzhold, grefier adjunct,

[...] Adoptă prezenta hotărâre la [data de 30 aprilie 1976]. PROCEDURA

1. Cazul Engel şi alţii a fost trimis Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Comisia) şi de guvernul Regatului Olandei (denumit în continuare guvernul). Cazul se întemeiază pe cinci plângeri împotriva Regatului Olandei trimise Comisiei în 1971 de Cornelis J.M. Engel, Peter van der Wiel, Gerrit Jan de Wit, Johannes C. Dona şi Willem A.C. Schul, toţi cetăţeni olandezi.

2. Cererea Comisiei, căreia i s-a ataşat raportul întocmit în conformitate cu articolul 31 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (denumită în continuare Convenţia), precum şi cererea guvernului au fost înaintate la registratura Curţii în termenul limită de trei luni, pe baza articolelor 32 paragraful 1 şi 47 - cea dintâi la 8 octombrie 1974, iar ultima la 17 decembrie. Cererile făceau trimitere la articolele 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Regatul Olandei recunoştea jurisdicţia obligatorie a Curţii (artico­lul 46). Scopul lor a fost obţinerea unei decizii a Curţii prin care să se stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare de către statul pârât a obligaţiilor asumate conform articolelor 5, 6, 10, 11, 14, 17 şi 18 ale Convenţiei.

3-10. [Paragrafele 3-10 descriu constituirea Camerei, schimbul de memorii între părţi, retragerea jurisdicţiei Camerei în favoarea plenului Curţii, consemnarea de către Curte a intenţiei delegaţilor Comisiei de a fi asistaţi pe perioada procedurii orale de dl van der Schans, care îi reprezentase pe reclamanţi în faţa Comisiei, autorizarea dlui van der Schans de a vorbi în limba olandeză, numele celor care au reprezentat guvernul şi Comisia în faţa Curţii, depunerea de documente şi informaţii adiţionale ulterior audierilor.]

ÎN FAPT

11. Faptele pot fi rezumate după cum urmează:

12.La data înaintării plângerilor către Comisie, toţi reclamanţii erau militari în termen cu diferite grade de subofiţeri în Forţele Armate olandeze. în diferite ocazii, ei au fost pedepsiţi de ofiţeri superiori, pentru ofense aduse disciplinei militare. Reclamanţii s-au adresat ofiţerului care se ocupa de asemenea cazuri şi în final Curţii Militare Supreme, care a confirmat în esenţă deciziile contestate, dar, în două dintre aceste cazuri, a redus pedepsele impuse.

SISTEMUL REGULAMENTELOR DE DISCIPLINĂ MILITARĂ ÎN OLANDA

13-15. [Regulamentele de disciplină ale armatei olandeze, aplicabile în momentul adoptării măsurilor contestate în cauză, erau prevăzute în Actul de Disciplină Militară din 27aprilie 1903 (denumit în continuare „Actul din 1903"), Regulamentul Disciplinei Militare din 31 iulie 1922, Codul penal militar din 27 aprilie 1903 şi Codul de procedură al Armatei şi Forţelor Aeriene, în versiunea sa din 9 ianuarie 1964. Unele prevederi ale Actului din 1903, aplicabile în cazul de faţă, au fost abrogate sau amendate de un Act din 12 septembrie 1974 (în vigoare de la 1 noiembrie 1974).Regulile aplicabile măsurilor contestate în cauză distingeau între delicte militare penale şi delicte disciplinare. Anumite delicte disciplinare puteau fi, în acelaşi timp, delicte penale conform Codului penal militar (cum ar fi absenţa fără permisiune pentru una sau mai multe zile, nesupunerea la un ordin militar şi distribuirea de materiale scrise inacceptabile). Pedepsele pentru delicte disciplinare sunt stabilite de un ofiţer competent în acest sens. Procedurile privind delictele penale militare se desfăşoară în faţa unei curţi marţiale, iar recursul, în faţa Curţii Militare Supreme.]

16-17, [Natura pedepselor care pot fi impuse persoanelor care au comis delicte disci­plinare, precum şi modalitatea de executare a pedepselor disciplinare depind de gradul delincventului. De exemplu, pentru ofiţeri, pedeapsa disciplinară principală era mustrarea, „arestul uşor până la 14 zile" şi „arestul strict până la 14 zile". Soldaţii în termen puteau fi sancţionaţi cu mustrare, restricţii de compare pe perioada nopţii, „arest uşor până la 21 de zile", „arest agravat până la 14 zile", „arest strict până la 14 zile", „mutarea la o unitate disciplinară". Toţi militarii, indiferent de grad, puteau fi penalizaţi cu micşorarea soldei ca „pedeapsă suplimentară ". ]

18. Executarea arestului uşor era reglementată de articolul 8 [al Actului din 1903]:

„Arestul uşor va fi executat:

A. De ofiţeri:

1. pe uscat: în locuinţa, corturile sau barăcile lor sau, în timpul aplicaţiilor, în locul desemnat de ofiţerul comandant;
2. [...]

B. De subofiţeri sau militari în termen:

1. pe uscat: în barăcile, baza sau locuinţele lor sau, dacă se află în cazărmi sau în aplicaţii, în locul desemnat de ofiţerul comandant;
2. [...]

Militarii în termen care execută arest uşor nu sunt absolviţi de îndeplinirea sarcinilor".

Ca urmare a acestor prevederi, orice persoană în serviciul militar aflată sub arest uşor, indiferent de grad, trebuia, de regulă, să rămână în locuinţele de cazarmă după programul militar dacă locuia în afara cazărmii; în caz contrar, era consemnată în baracă.Ofiţerii şi subofiţerii locuiau, de regulă, în afara cazărmii, în timp ce militarii în termen erau de regulă obligaţi să locuiască în barăcile din cazarmă. în realitate, de câtva timp militarii în termen beneficiau de mai multă libertate de mişcare în timpul serii, între ora 17:00 şi miezul nopţii, şi la sfârşit de săptămână. In repetate rânduri, ei au folosit acest timp pentru a sta cu familia, dar aceasta nu însemna că nu erau obligaţi în continuare să locuiască în barăci.Din motivele de mai sus, un militar în termen [...] nu putea, în general, să execute arestul uşor acasă şi pierdea astfel privilegiul de a se alătura familiei după orele de program. Militarii în termen care locuiau în afara cazărmii erau în aceeaşi situaţie: [până la schimbările din 1974, această permisie era suspendată, inter alia, în cazul arestului disciplinar].Un militar sub arest uşor în cazarmă avea voie să primească vizite, corespondenţă sau să folosească telefonul; i se permitea, de asemenea, să se mişte liber în interiorul cazărmii, în afara orelor de program, să frecventeze cinematograful cazărmii, cantina sau alte mijloace de recreere.

19. Executarea arestului agravat, care se aplica numai subofiţerilor sau militarilor în termen, era reglementată de articolul 9 al Actului din 1903. Cei în discuţie continuau să-şi îndeplinească îndatoririle, dar în restul timpului trebuiau să rămână împreună cu alţi militari care executau aceeaşi pedeapsă, în locuri special amenajate, dar neînchise. Delincventul putea primi vizite doar cu acordul scris al comandantului. Spre deosebire de persoanele aflate sub arest uşor, nu se putea mişca liber în cazarmă, pentru a frecventa cinematograful, cantina sau locurile de recreere. Pe cât posibil, militarii în termen trebuiau izolaţi de ceilalţi militari în timpul nopţii.

20. Executarea arestului strict era reglementată de articolul 10 al Actului din 1903. Perioada de arest, în timpul şi în afara orelor de program militar, era executată de ofiţeri într-o manieră asemănătoare cu cea în care se executa arestul uşor, adică rămâneau de obicei acasă, în timp ce subofiţerii şi militarii în termen erau închişi într-o celulă. Toate gradele erau excluse de la îndeplinirea atribuţiunilor obişnuite.

21. Executarea a ceea ce în acel moment era cea mai severă formă de pedeapsă disci­plinară, şi anume mutarea la o unitate disciplinară, aplicabilă doar soldaţilor de rând, era reglementată de articolele 18 şi 19 ale Actului din 1903. Pedeapsa consta în supunerea delincventului unui regim de disciplină mai strict decât cel obişnuit, prin trimiterea lui la o unitate special desemnată pentru acest scop (articolul 18). Conform articolului 19, serviciul într-o unitate disciplinară era impus pe o perioadă determinată o dată cu hotărârea pedepsei, cuprinsă între trei şi şase luni. Numai în această privinţă pedeapsa era diferită de mutarea la o unitate de pedeapsă, ca pedeapsă suplimentară care, conform articolului 27 din Codul penal militar, putea fi impusă unui militar, în contextul unei proceduri penale, pe o perioadă între trei luni şi doi ani. Mutarea la o unitate disciplinară, dacă era decisă spre sfârşitul serviciului militar, putea întârzia de obicei întoarcerea celui pedepsit la viaţa civilă. [...] Cei aflaţi sub incidenţa unei astfel de pedepse erau îndepărtaţi din unitate şi plasaţi într-un grup special, separat; liber­tatea lor de mişcare era restrânsă, îşi executau serviciul militar sub o supraveghere constantă şi se punea accent pe educarea lor (articolele 17, 18 şi 20).[în unităţile disciplinare existau trei secţiuni, iar delincvenţii treceau de obicei prin toate, în ordinea descrescătoare a severităţii regimului.] în prima secţiune, puteau primi vizite de două ori pe lună şi puteau studia după program (articolul 29). în secţiunea a doua, se bucurau de o relativă libertate de mişcare sâmbetele şi duminicile şi le era permisă de cel puţin două ori pe săptămână frecventarea în timpul serii, după orele de program, a cantinei şi/sau a altor locuri de recreere (articolul 30). în ultima secţiune, regimul era considerabil mai puţin strict (articolul 31).

22. Pe baza articolului 20 al Actului din 1903, un militar căruia i se impunea pedeapsamutării la o unitate disciplinară putea fi, din acest motiv, pus sub arest după pronunţareasentinţei şi ţinut în custodie până când ajungea în unitatea în care urma să-şi execute pedeapsa.Se pare că oricare din formele de arest descrise mai sus putea fi folosită în acest scop.în regulamentele disciplinare militare nu exista nici o prevedere care să limiteze, să fixeze în prealabil sau să controleze în orice fel durata acestei custodii provizorii, sau care să permită posibilitatea de a scădea perioada petrecută în custodie din perioada ce urma a fi petrecută în unitatea disciplinară.

23. Pedepsele disciplinare impuse unui militar puteau fi luate în considerare în momentulîn care, de exemplu, se punea problema promovării sale. Pe de altă parte, pedepsele nu eraumenţionate în cazier şi [...] nu aveau nici un efect în legislaţia sau viaţa civilă.

24.[După 1 noiembrie 1974] atât pedepsele disciplinare existente, cât şi modalitatea deaplicare a acestora au devenit aceleaşi pentru toate gradele militare. S-a renunţat la arestulstrict şi la mutarea în unităţi disciplinare. [Acestea încetaseră a fi impuse, în practică, cevamai devreme.]în timp ce se păstrează mustrarea, arestul uşor şi arestul agravat, perioada maximă a oricărui arest devine acum de paisprezece zile, iar arestul agravat este de acum încolo impus şi ofiţerilor (articolele 3, 8 şi 9 ale Actului din 1974). Arestul agravat constituie astăzi cea mai severă formă de pedeapsă disciplinară. Actul din 1974 introduce trei noi forme de pedeapsă: sarcini adiţionale între o oră şi două ore pe zi, prezenţa obligatorie pe timpul nopţii în barăci sau cazarme şi amenda.

Procedura militară disciplinară

25. Articolele 39-43 din Actul din 1903 stabilesc cine poate impune pedepsele disciplinare, în mod normal, acesta este ofiţerul comandant al unităţii din care militarul faceparte. El investighează cazul, audiază militarii incriminaţi (articolul 46) şi interogheazămartorii şi experţii, dacă acest lucru se dovedeşte a fi necesar.Pentru fiecare delict comis, ofiţerul alege care dintre pedepsele disponibile sunt aplica­bile, conform legii. „în determinarea naturii şi severităţii pedepselor disciplinare", el va fi „deopotrivă drept şi sever", „va avea în vedere circumstanţele în care delictul a fost comis, precum şi caracterul şi comportamentul obişnuit al acuzatului" şi îşi va baza decizia „pe propria opinie şi credinţă" (articolul 37 din Actul din 1903).

26. Articolul 44 al Actului din 1903 stipulează că orice superior care are suficiente indicii să presupună că un subordonat a comis un delict grav împotriva disciplinei militare este îndreptăţit să anunţe, dacă este necesar, arestul provizoriu al acestuia; subordonatul e obligat să se supună imediat acestei măsuri. Arestul provizoriu este de regulă executat în acelaşi mod ca şi arestul uşor, dar, dacă este în interesul anchetei sau al prevenirii dezordinii, va fi executat într-o manieră similară arestului agravat sau, aşa cum se întâmpla înainte de Actul din 1974, într-o manieră similară arestului strict. Militarul în cauză era de regulă exclus de la îndeplinirea de îndatoriri în afara spaţiului de detenţie. Articolul 45 stipulează că arestul provizoriu nu va dura mai mult de 24 de ore, iar articolul 49 prevede că ofiţerul superior ierarhic ofiţerului care impune arestul provizoriu poate înlătura măsura după audierea aces­tuia din urmă. Perioada unui asemenea arest provizoriu poate fi scăzută cu totul sau în parte din pedeapsa impusă.

27. Conform articolului 61 al Actului din 1903, un militar căruia i-a fost impusă o pedeapsă disciplinară poate contesta pedeapsa aplicată sau motivele ei în faţa ofiţerului însărcinat cu preluarea acestor plângeri, în afara cazului în care pedeapsa a fost decisă de o curte militară. Ofiţerul care preia plângerile este mai degrabă superiorul ierarhic al ofiţerului care ia decizia iniţială, decât un specialist, dar este asistat de un coleg avocat, mai ales în cazurile (de dinainte de apariţia Actului din 1974) de mutare la o unitate disciplinară.

Plângerea trebuie înaintată într-un interval de patru zile ; dacă reclamantul este în arest, el poate consulta, la cerere, alte persoane numite de el (maximum trei), în afara cazului în care ofiţerul comandant consideră prezenţa acestora nerecomandabilă (articolul 62).

Ofiţerul care preia plângerea trebuie să examineze cazul cât mai repede posibil; el ches­tionează martori şi experţi atât cât consideră necesar şi audiază reclamantul şi pe ofiţerul care a decis pedeapsa. Acesta ia apoi o decizie care trebuie motivată şi comunicată recla­mantului şi ofiţerului care a decis pedeapsa (articolul 65).

28. Apelul împotriva deciziei prin care se aplică o pedeapsă disciplinară nu are efectsuspensiv, deşi ministrul Apărării poate suspenda executarea unei asemenea pedepse în bazaunor circumstanţe speciale. Articolul 64 al Actului din 1903 prevedea o excepţie în cazulmutării la o unitate disciplinară; oricum, recursul militarului nu implica suspendarea sau eliminarea custodiei provizorii impusă de articolul 20.

29. Dacă pedeapsa nu a fost anulată de ofiţerul care a examinat plângerea, reclamantul poate face recurs în termen de patru zile la Curtea Militară Supremă (articolul 67 al Actului din 1903).

30. Alcătuirea şi funcţionarea acestei Curţi este reglementată de „Instrucţiunile provi­zorii" privind Curtea Militară Supremă, promulgate la 20 iulie 1814, dar amendate de atunci de câteva ori. Conform articolului 1, Curtea va funcţiona la Haga şi va fi compusă din şase membri: doi jurişti civili - dintre care unul devine Preşedintele Curţii - şi patru ofiţeri militari. Un Avocat al Statului pentru Forţele Armate şi un grefier vor fi ataşaţi Curţii.

Membrii civili (articolul 2 din „Instrucţiunile provizorii") trebuie să fie judecători ai Curţii Supreme sau ai Curţii de Apel de la Haga, iar în cazul lor sunt aplicabile normele Actului Judiciar [legea privind puterea judecătoreasca] cu privire la ocuparea unui post şi motivele de demitere. Ei sunt numiţi de Coroană pe baza recomandării comune a miniştrilor Justiţiei şi Apărării; termenul de ocupare a postului este egal cu cel al judecătorilor Curţii Supreme sau ai Curţii de Apel.

Membrii militari ai Curţii (articolul 2(a) din „Instrucţiunile provizorii") [...] sunt de asemenea numiţi de Coroană la recomandarea comună a miniştrilor Justiţiei şi Apărării şi pot fi demişi într-o manieră similară. Teoretic deci, aceştia pot fi înlăturaţi fără respectarea cerinţelor stricte şi a garanţiilor legale prevăzute de Actul Judiciar în privinţa membrilor civili. Potrivit guvernului, numirea membrilor militari ai Curţii survine în mod normal la sfârşitul carierei; în exercitarea funcţiei de judecător al Curţii, aceştia nu se subordonează nici unei autorităţi mai înalte şi nici nu au obligaţia să răspundă în faţa administraţiei militare pentru actele lor.

La preluarea acestui post, toţi membrii Curţii depun un jurământ care îi obligă, inter alia, să fie drepţi, cinstiţi şi imparţiali (articolul 9 din „Instrucţiuni provizorii"). Este ade­vărat că magistraţii militari rămân, pe timpul mandatului la Curte, membri ai Forţelor Armate şi ca atare obligaţi de jurământul de ofiţer, care le cere, printre altele, să se supună ordinelor superiorilor. Totuşi, al doilea jurământ implică, de asemenea, supunerea în faţa legii, incluzând în general prevederile statutare guvernatoare ale Curţii Militare Supreme şi, în particular, jurământul de imparţialitate depus de judecători.

31.De cazuri nu se va ocupa niciodată un singur judecător, ci numai Curtea ca întreg.Curtea trebuie să examineze cazurile cât mai repede posibil, să audieze reclamantul şi, dacăeste necesar, pe ofiţerul care a aplicat pedeapsa, pe ofiţerul care a preluat plângerea şi peorice martori sau experţi ale căror probe ar dori să le obţină (articolul 56 al „Instrucţiunilorprovizorii"). Curtea revede decizia ofiţerului însărcinat cu rezolvarea plângerilor atât subaspectul faptelor, cât şi al respectării legii; Curtea nu are competenţa de a înăspri pedeapsasub nici o formă (articolul 58).în timp ce în cazurile penale audierile Curţii sunt publice (articolul 43 al „Instrucţiunilor provizorii" şi paragraful 14), în cazurile disciplinare acestea au loc în secret. Pe de altă parte, sentinţa e pronunţată în şedinţă publică; ea trebuie motivată şi se comunică ofiţerului care a soluţionat plângerea, ofiţerului care a decis pedeapsa şi militarului reclamant (articolul 59).

32. în momentul în care măsurile contestate în acest caz au intrat în discuţie, nu existanici o prevedere de lege referitoare la reprezentarea legală a reclamantului. [In practică,anumite cazuri aveau permisiunea Curţii de a fi asistate legal] acolo unde era de aşteptat capersoana respectivă să nu fie în măsură să facă faţă problemelor legale speciale pe care leridica recursul. Această măsură era aplicată cu precădere cazurilor în care se invocă textulConvenţiei. Totuşi, asistenţa juridică era limitată la astfel de chestiuni legale.Aceasta poziţie s-a modificat în 1973, [de când un militar acuzat de săvârşirea unui delict disciplinar poate beneficia de serviciile unei „persoane de încredere" la toate niveluri procedurale şi chiar de serviciile unui avocat dacă se ajunge înaintea Curţii Militare Supreme].