Soering contra Marea Britanie - Extradare Predare autoritatilor SUA care ar fi condus la incalcarea Art 3 din Conventie
| Comentarii |
|
SOERING versus REGATUL UNIT
AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE NORD
Hotărârea din 7 iulie 1989
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu regula nr. 50 a Regulamentului Curţii, formată din judecătorii: R. Ryssdal, preşedinte, J. Cremona, T. Vilhjâlmsson, F. Golciilku, F. Matscher, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, C. Russo, R. Bernhardt, A. Spielmann, J. De Meyer, J.A. Carrillo Salcedo, N. Valticos, S.K. Martens, E. Palm, I. Foighel şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă prezenta hotărâre la data de [26 iunie 1989].
PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 25 ianuarie 1989, de Guvernul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la data de 30 ianuarie 1989 şi de guvernul Republicii Federale Germania la data de 3 februarie 1989, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Cazul se întemeiază pe o plângere (nr. 14038/88) formulată împotriva Regatului Unit şi înaintată Comisiei la data de 8 iulie 1988, pe baza articolului 25, de Jens Soering, cetăţean german. [...]
Scopul cererii Comisiei a fost obţinerea unei hotărâri care să stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate pe baza articolelor 3, 6 şi 13 ale Convenţiei, de către statul chemat în judecată.
2. -10. [Paragrafele 2-10 descriu procedura în faţa Curţii, schimbul de memorii între părţi, modul în care a fost alcătuită Camera, numele persoanelor care au reprezentat părţile şi recomandarea Curţii, adresată guvernului Regatului Unit, de a nu-l extrăda pe reclamant în Statele Unite ale Americii înainte de finalizarea procedurilor în faţa Curţii Europene.]
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAZULUI
II, Reclamantul, Jens Soering, cetăţean german, s-a născut la 1 august 1966. în prezent se află într-o închisoare din Regatul Unit, aşteptând extrădarea în Statele Unite ale Americii unde va fi judecat, în statul Virginia, pentru două infracţiuni de omor.
12. Omorurile respective au fost săvârşite în martie 1985 în districtul Bedford, Virginia. Victimele, William Reginald Haysom (72 de ani) şi Nancy Astor Haysom (53 de ani) erau părinţii prietenei reclamantului, Elizabeth Haysom, cetăţean canadian. Moartea ambelor victime a intervenit în urma loviturilor multiple aplicate cu un cuţit în zona toracică, a gâtului şi a cefei. Pe vremea aceea, reclamantul şi Elizabeth Haysom, în vârstă de 18 şi, respectiv, 20 de ani, erau studenţi la universitatea din Virginia. în octombrie 1985, amândoi au dispărut din statul Virginia. Au fost arestaţi în aprilie 1986, în Regatul Unit, pentru falsificare de cecuri.
13. Reclamantul a fost interogat, în Regatul Unit, între 5 şi 8 iunie 1986, de un detectiv de la Departamentul de Poliţie al Districtului Bedford.
într-o declaraţie făcută sub jurământ, datată 24 iulie 1986, detectivul american a afirmat că reclamantul a recunoscut, în prezenţa lui şi a altor doi ofiţeri de poliţie britanici, că a săvârşit cele două omoruri. Reclamantul a declarat că era îndrăgostit de domnişoara Haysom, dar părinţii ei nu erau de acord cu relaţia lor. împreună, el şi Elizabeth Haysom au plănuit să-i omoare. Au închiriat o maşină în Charlottesville şi s-au dus la Washington, unde şi-au pregătit un alibi. Reclamantul s-a dus apoi la casa părinţilor lui Elizabeth pentru a discuta despre relaţia dintre el şi fiica lor. Când soţii Haysom i-au spus că vor face orice pentru a împiedica această legătură, discuţia a degenerat într-o încăierare în timpul căreia el i-a omorât cu un cuţit.
La data de 13 iunie 1986, reclamantul a fost învinuit de două omoruri simple şi, separat, de omor calificat.
14. La data de 11 august 1986, guvernul Statelor Unite ale Americii a solicitat extrădarea reclamantului, pe baza Tratatului de Extrădare din 1972 încheiat între SUA şi Regatul Unit (vezi paragraful 30). La 12 septembrie, la cererea secretarului de stat pentru Afaceri Interne, un judecător a emis mandatul de arestare a reclamantului, în temeiul articolului 8 al Legii privind Extrădarea din 1870 (vezi paragraful 32). La data de 30 decembrie, după ce executase pedeapsa pentru falsificare de cecuri, reclamantul a fost arestat din nou.
15. La data de 29 octombrie 1986, ambasada britanică Ia Washinghton a adresat guvernului Statelor Unite o cerere formulată în următorii termeni:
„Deoarece în Marea Britanie pedeapsa cu moartea a fost abolită, ambasada a primit instrucţiuni să solicite, în conformitate cu prevederile... Tratatului de Extrădare, asigurarea că, în cazul în care J. Soering va fi condamnat la pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, sentinţa nu va fi executată. Dacă, din punct de vedere constituţional, nu este posibil ca guvernul Statelor Unite să furnizeze o asemenea asigurare, autorităţile britanice cer guvernului Statelor Unite să recomande autorităţilor competente să nu impună pedeapsa cu moartea sau, dacă o impun, să nu o execute".
16. La data de 30 decembrie 1986, reclamantul a fost interogat, în închisoare, de un procuror german din Bonn. Procurorul a declarat sub jurământ că îşi aminteşte că reclamantul i-ar fi spus, între altele, că „el n-a avut niciodată intenţia să-i omoare pe soţii Haysom şi... că îşi aduce aminte doar că i-a rănit în regiunea cefei, ceea ce probabil a avut cumva de-a face cu decesul lor ulterior"; şi că, în zilele care au precedat crima, „nu a discutat cu Elizabeth Haysom despre posibilitatea de a-i omorî părinţii". Procurorul s-a referit şi la documentele ce i-au fost puse la dispoziţie, cum ar fi declaraţia pe care reclamantul a făcut-o în faţa detectivului american, raportul medico-legal şi două rapoarte de expertiză psihiatrică (vezi paragraful 21). La 11 februarie 1987, un judecător german a emis un mandat de arestare pe numele reclamantului. La 11 martie, guvernul Republicii Federale Germania a solicitat extrădarea lui J. Soering, în conformitate cu prevederile Tratatului de Extrădare încheiat în 1872 cu Regatul Unit (vezi paragraful 31).
Cererea germană de extrădare a fost însoţită de acte care dovedeau competenţa instanţelor naţionale, dar probele constau doar în declaraţia dată de reclamant procurorului german, în care recunoştea săvârşirea faptelor. Directorul Procuraturii Publice i-a atras atenţia secretarului de stat britanic că legea din 1870 nu permite reţinerea unei persoane până în momentul extrădării doar pe baza unei declaraţii făcute în asemenea condiţii.
17. într-o scrisoare datată 20 aprilie 1987 şi adresată directorului Biroului pentru Afaceri Externe din cadrul Departamentului American de Justiţie, procurorul-şef al districtului
Bedford, Virginia (James W. Updike Jr), a afirmat că, dacă reclamantul nu poate fi judecat în Germania doar pe baza recunoaşterii faptei, martorii americani nu pot fi obligaţi să depună mărturie în faţa instanţei germane. La 23 aprilie, guvernul american a solicitat, printr-o notă diplomatică, să se acorde preferinţă cererii de extrădare a reclamantului în Statele Unite faţă de cererea de extrădare formulată de Republica Federală Germania.
18. La data de 8 mai 1987, Elizabeth Haysom a fost predată autorităţilor Statelor Unite; [...] la 6 octombrie, a fost condamnată la 90 de ani închisoare pentru complicitate la omor (câte 45 de ani pentru fiecare omor).
19. La 20 mai 1987, guvernul Regatului Unit a informat Republica Federală Germania că guvernul Statelor Unite a cerut extrădarea lui J. Soering şi că autorităţile britanice „au ajuns la concluzia că, având în vedere toate circumstanţele particulare ale cazului, instanţa ar trebui să dea curs, în mod normal, cererii americane". Guvernul Regatului Unit a mai indicat şi faptul că guvernului SUA i-a fost cerută o asigurare în legătură cu pedeapsa cu moartea şi că „în cazul în care instanţa va decide că sunt îndeplinite condiţiile extrădării, predarea lui Soering va fi condiţionată de primirea unor asigurări satisfăcătoare în această privinţă".
20. La data de 1 iunie 1987, dl Updike, procuror al districtului Bedford, Virginia, a semnat sub jurământ următoarea declaraţie:
„Declar prin prezenta că, în cazul în care Jens Soering va fi condamnat pentru omorul de care este învinuit în districtul Bedford, judecătorului îi va fi prezentată o moţiune, în numele Regatului Unit, că este dorinţa acestui stat ca pedeapsa cu moartea să nu fie impusă sau, dacă va fi impusă, să nu fie executată".
Asigurarea a fost transmisă guvernului Regatului Unit printr-o notă diplomatică, la data de 8 iunie 1987. Dl Updike a repetat-o, în termeni identici, într-o altă declaraţie prestată sub jurământ la 16 februarie 1988 şi trimisă guvernului Regatului Unit prin nota diplomatică din 17 mai 1988. în acelaşi document, guvernul Statelor Unite şi-a asumat obligaţia de a asigura respectarea promisiunilor făcute de autorităţile competente ale statului Virginia.
în timpul acestei proceduri, autorităţile statului Virginia au informat guvernul Regatului Unit că dl Updike nu va mai furniza alte asigurări şi că intenţionează să ceară pedeapsa cu moartea în cazul Soering deoarece, în opinia sa, probele în acuzare justifică această acţiune.
21. La data de 16 iunie 1987 s-a desfăşurat procedura de judecată în faţa Bow Street Magistrates Court. Guvernul Statelor Unite a probat faptul că, în noaptea de 30 martie 1985, reclamantul i-a omorât pe William şi Nancy Haysom, la domiciliul lor din districtul Bedford, Virginia. în particular, a fost administrată ca probă recunoaşterea faptelor de către reclamant aşa cum a fost ea relatată în declaraţia sub jurământ a detectivului de la poliţia districtului Bedford (vezi paragraful 13). Apărarea a propus ca probă raportul unui psihiatru, expert în medicină legală (raport datat 15 decembrie 1986 şi semnat de dr. Henrietta Bullard), în care se afirmă că reclamantul, la data comiterii faptei, era imatur, fără experienţă şi a suferit o pierdere de identitate aflându-se într-o relaţie simbiotică cu prietena sa, o tânără femeie convingătoare, puternică şi dezechilibrată psihic. Raportul de expertiză psihiatrică se încheia cu următoarea concluzie:
„între domnişoara Haysom şi Soering a existat un delir indus (folie deux), în care partenerul cel mai tulburat era domnişoara Haysom... Părerea mea este că, în momentul săvârşirii omorurilor, Jens Soering se afla într-o asemenea stare de tulburare încât responsabilitatea i-a fost substanţial diminuată. Sindromul cunoscut sub numele de «delir indus» este o stare bine cunoscută în care unul dintre parteneri se află sub influenţa celuilalt într-o asemenea măsură încât crede tot ce i se spune. Domnişoara Haysom suferă de tulburări patologice şi, pe parcursul mai multor luni, 1-a convins pe Soering că, pentru ca relaţia lor să poată continua, trebuie să-i omoare pe părinţii ei... Elizabeth Haysom a avut asupra lui Soering un efect stupefiant şi mesmeric care a condus la o stare psihologică anormală în care el a devenit incapabil să gândească raţional sau să pună la îndoială afirmaţiile ei în legătură cu modul în care părinţii le influenţează viaţa. [...]
în concluzie, părerea mea este că în momentul comiterii infracţiunii, Soering se afla într-o stare psihologică anormală care, în această ţară, ar putea conduce la ideea că nu este vinovat de omor intenţionat, ci de omor din culpă".
Concluziile doctorului Bullard au fost, în general, identice cu concluziile unui alt raport, care nu a fost prezentat instanţei, datat 11 decembrie 1986 şi semnat de dr. John R. Hamilton, directorul spitalului Broadmoor. Instanţa a considerat că raportul doctorului Bullard nu a fost relevant, a admis cererea de extrădare şi a hotărât ca reclamantul să aştepte ordinul secretarului de stat pentru a se reîntoarce în Statele Unite.
22. La 29 iunie 1987, Soering a declarat recurs împotriva hotărârii prin care s-a luat măsura arestării şi a solicitat admiterea cererii sale de revizuire. La data de 11 decembrie au fost respinse atât recursul, cât şi cererea de revizuire. în motivarea recursului, Soering a afirmat că asigurările autorităţilor americane nu valorează nimic şi că nici un secretar de stat rezonabil nu le-ar putea considera satisfăcătoare în sensul articolului IV al Tratatului de Extrădare încheiat între Regatul Unit şi Statele Unite (vezi paragraful 36).
în motivarea hotărârii sale, judecătorul Lloyd este de acord că „asigurările primite lasă de dorit":
„Articolul IV al Tratatului se referă la asigurarea că pedeapsa cu moartea nu va fi executată. Aceasta înseamnă o asigurare dată de sau în numele puterii executive, adică guvernatorul statului Virginia. Declaraţia sub jurământ semnată de dl Updike - departe de a fi o asigurare în numele executivului - este doar o promisiune de a aduce la cunoştinţa judecătorului american dorinţa Regatului Unit. Nu pot crede că aceasta a fost voinţa părţilor la încheierea Tratatului. Dar pot înţelege că, datorită naturii federale a Constituţiei Statelor Unite, pot apărea dificultăţi în obţinerea unei asigurări mai ferme".
Cererea de revizuire a fost respinsă ca prematură. Judecătorul Lloyd a notat:
„în primul rând, secretarul de stat nu a semnat încă ordinul de predare pentru că nu a decis dacă asigurările primite sunt satisfăcătoare sau nu. Până la semnarea ordinului pot apărea şi alte considerente. Instanţa de judecată nu poate examina legalitatea unei decizii administrative înainte de emiterea ei. [...]
în al doilea rând, chiar dacă secretarul de stat decide că asigurările primite sunt satisfăcătoare, pe baza probelor administrate în faţa acestei instanţe de judecată, eu sunt departe de a fi convins că decizia ar fi iraţională în sensul Wednesbury" (pentru sensul Wednesbury, vezi paragraful 35).
23. La data de 30 iunie, Camera Lorzilor a respins recursul formulat împotriva deciziei instanţei de apel.
24. La data de 14 iulie, reclamantul i-a cerut secretarului de stat să-şi exercite, în temeiul articolului 11 al Tratatului de Extrădare, dreptul de a nu semna ordinul de predare (vezi paragraful 34).
Cererea a fost respinsă şi, la 3 august 1988, secretarul de stat a semnat ordinul de predare a reclamantului către autorităţile Statelor Unite ale Americii. Cu toate acestea, predarea lui Soering a fost suspendată ca urmare a indicaţiilor date de Comisie şi apoi de Curtea Europeană, în cadrul procedurii de faţă (vezi paragrafele 4 şi 77).
25. La 5 august 1988, reclamantul a fost transferat la spitalul închisorii unde s-a aflat, până la începutul lunii noiembrie, sub un regim special rezervat deţinuţilor cu tendinţe sinucigaşe.
Conform raportului psihiatric depus la dosar de reclamant (raport datat 16 martie 1989 şi semnat de dr. D. Somekh), reclamantul era terorizat de gândul că, în perioada în care se va afla pe „culoarul morţii", în Virginia, va fi agresat fizic şi abuzat sexual de ceilalţi deţinuţi. Această continuă teroare a avut un efect profund asupra lui. Raportul notează disperarea crescândă a reclamantului şi existenţa unor temeri întemeiate că ar putea încerca să se sinucidă.
26. La 20 martie 1989, reclamantul a declarat că nu va obiecta dacă guvernul britanic îl predă autorităţilor germane.
II. LEGISLAŢIA Şl PRACTICA RELEVANTE ÎN REGATUL UNIT
A. Legislaţia penală
27. în Anglia, omorul este definit ca uciderea ilegală, cu intenţie, a unei fiinţe umane. Sancţiunea este închisoarea pe viaţă. Pedeapsa cu moartea nu există (articolul 1 al Legii din 1965 referitoare la abolirea pedepsei cu moartea). Articolul 2 al Legii din 1957 referitoare Ia omor prevede că autorul unui omor va fi condamnat pentru ucidere din culpă dacă responsabilitatea sa, în momentul săvârşirii faptei, a fost semnificativ diminuată din cauza unei stări anormale (alienaţie mintală datorată unor boli sau traumatisme).
28. Instanţele engleze nu sunt competente să judece cauzele în care cetăţeni străini au comis infracţiuni în afara teritoriului Regatului Unit. Prin urmare, nici reclamantul, cetăţean german, nici Elizabeth Haysom, cetăţean canadian, nu puteau (şi nu pot) fi trimişi în judecată în Regatul Unit [pentru o infracţiune comisă în SUA].
B. Extrădarea
29. Dispoziţiile legale relevante în materia extrădării sunt cuprinse în Legile din 1870 şi 1935 privind extrădarea.
30. Procedura de extrădare între Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii este guvernată de Tratatul de Extrădare..., Tratatul Adiţional de Extrădare... şi un schimb de note diplomatice care amendează Tratatul Adiţional de Extrădare. Aceste proceduri au fost încorporate în legea engleză... şi în legea americană... prin ordonanţe guvernamentale.
în temeiul articolului 1 al Tratatului de Extrădare, „fiecare parte contractantă se angajează să extrădeze către cealaltă parte, în condiţiile stabilite prin Tratat, orice persoană aflată pe teritoriul ei, care a fost învinuită sau condamnată pentru orice infracţiune comisă pe teritoriul celeilate părţi". Tratatul specifică tipul de infracţiuni pentru care se poate solicita extrădarea, incluzând infracţiunea de omor.
31. Procedura de extrădare între Regatul Unit şi Republica Federală Germania este reglementată de Tratatul... referitor la predarea reciprocă a infractorilor... Dispoziţiile tratatului au fost încorporate în legislaţia naţională a Regatului Unit... şi a Republicii Federale Germania... prin ordonanţe guvernamentale.
32. După primirea unei cereri de extrădare, secretarul de stat poate ordona unui magistrat să emită mandat de arestare (Legea privind extrădarea, articolele 7 şi 8). Regulile procedurale prevăd obligaţia instanţei de a asculta persoana care urmează să fie extrădată. [...] Instanţa decide dacă probele aflate la dosarul cauzei sunt suficiente pentru susţinerea acuzării, pe baza următorului test: „având la dispoziţie numai acele probe, un juriu rezonabil care beneficiază de îndrumare adecvată ar putea stabili vinovăţia inculpatului" (Schtraks versus Guvernul Israelului [7964]).
33. Articolul 11 al Legii din 1870 privind extrădarea prevede că încheierea prin care se dispune luarea măsurii preventive poate fi atacată de inculpat cu recurs. în practică, sunt competente să decidă doar instanţele districtuale şi Camera Lorzilor. într-o astfel de procedură, instanţa verifică: dacă magistratul a fost competent să emită mandatul de arestare;
dacă au fost întrunite condiţiile prevăzute de lege; dacă infracţiunea este prevăzută de legile referitoare la extrădare şi nu are un caracter politic ; dacă nu există un alt motiv pentru care predarea infractorului unor autorităţi străine nu este posibilă. Articolul 12 al aceleiaşi legi dispune punerea în libertate a arestatului [...] la încheierea procedurii sau în termen de două luni de la arestare, dacă nu există motive serioase pentru a prelungi durata arestării.
34. în temeiul articolului 11 al Legii din 1870, semnarea ordinului de predare este lăsată la latitudinea secretarului de stat...; el poate refuza să semneze ordinul chiar dacă instanţa a hotărât predarea arestatului autorităţilor statului solicitant.
Orice persoană a cărei extrădare a fost solicitată poate - după epuizarea căilor de atac ordinare - să ceară secretarului de stat să nu semneze ordinul de predare. Secretarul de stat este obligat să examineze orice fapt sau împrejurare nouă de care instanţa nu a avut cunoştinţă în momentul soluţionării cauzei. [...]
35. Dacă cererea este respinsă, străinul poate introduce o acţiune în anulare, argumentând că refuzul secretarului de stat a fost ilegal, iraţional sau emis fără respectarea regulilor procedurale. [...]
Guvernul Regatului Unit a susţinut că... instanţa poate anula ordinul de predare dacă stabileşte că, în statul solicitant, persoana extrădată riscă să fie supusă unor tratamente sau pedepse inumane sau degradante. Motivele anulării ar fi că, în asemenea condiţii, nici un secretar de stat rezonabil nu poate fi de acord cu extrădarea.
în cazul R versus Home Secretary (în care s-a refuzat acordarea azilului politic), lordul Bridge a explicat [...]:
„...Dreptul la viaţă este un drept fundamental; dacă o decizie administrativă pune în primejdie viaţa unei persoane, este necesară cercetarea minuţioasă a motivelor care au stat la baza luării deciziei". [...]
36. în legile privind extrădarea nu există dispoziţii în legătură cu pedeapsa cu moartea, dar articolul IV al Tratatului de Extrădare între Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii prevede:
„Dacă pentru o anumită infracţiune legea penală a statului solicitant prevede pedeapsa cu moartea, iar legea statului solicitat nu o prevede, extrădarea poate fi refuzată, cu excepţia cazului în care statul solicitant furnizează asigurări, considerate satisfăcătoare de către statul solicitat, că pedeapsa cu moartea nu va fi executată".
37. în cauză, în temeiul articolului IV al Tratatului de Extrădare între Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii, secretarul de stat a acceptat asigurări provenind de la organele de urmărire penală în sensul că judecătorul va fi informat, înainte de pronunţarea hotărârii, despre dorinţa Regatului Unit ca pedeapsa cu moartea să nu fie impusă sau, dacă este impusă, să nu fie executată. Totuşi, eficacitatea unor asemenea asigurări nu a fost niciodată testată.
38. Concursul de cereri de extrădare, formulate de două state diferite în legătură cu aceeaşi infracţiune, nu apare în mod frecvent. Dacă statele solicitante adresează simultan cererile de extrădare, secretarul de stat va decide care dintre cereri va fi admisă, luând în considerare circumstanţele cazului, cetăţenia persoanei şi locul săvârşirii infracţiunii [...].
III. LEGISLAŢIA RELEVANTĂ DIN VIRGINIA A. Dispoziţii legale referitoare la omor
39. Definiţia şi clasificarea omorului, precum şi sancţiunile corespunzătoare sunt reglementate de Codul statului Virginia din 1950 cu modificările ulterioare şi de jurisprudenţa instanţelor de judecată naţionale şi federale.
40.-41. [Dispoziţii legale şi jurisprudenţa referitoare la omor] B. Procedura de stabilire a pedepsei
42. în statul Virginia, în cazurile capitale, vinovăţia şi pedeapsa se stabilesc în cursul unor proceduri separate. [...] Administrarea probelor în apărare este aproape nelimitată, în timp ce administrarea probelor în acuzare este limitată prin lege [...].
43. Pedeapsa cu moartea poate fi dispusă numai dacă acuzarea dovedeşte, dincolo de orice îndoială, existenţa a cel puţin două circumstanţe agravante: pericol social viitor şi cruzime. „Pericolul social viitor" există când se dovedeşte probabilitatea ca inculpatul să comită în viitor infracţiuni violente care reprezintă o ameninţare serioasă şi continuă la adresa societăţii [...]. „Cruzime" există dacă omorul a fost „înspăimântător sau săvârşit cu o imensă răutate ori a fost oribil sau inuman - în sensul că a implicat tortură, josnicie sau chinuirea victimei". „Josnicie" înseamnă „josnicie fizică şi morală care depăşeşte premeditarea în sensul legal obişnuit". „Chinuirea victimei" înseamnă că „suferinţele provocate victimei au fost, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, mult mai mari decât minimul necesar pentru a realiza omorul" [...]. Răni multiple ca cele pe care le prezintă victima (în special cele din regiunea gâtului, chiar dacă ar fi privite separat, ar constitui o „chinuire a victimei", datorită modului sălbatic şi metodic în care au fost provocate şi pentru că victima a fost lăsată să agonizeze un timp înainte de a muri) au fost considerate suficiente pentru a satisface condiţia de „cruzime" [...].
44. Legea statului Virginia permite aplicarea pedepsei cu moartea şi infractorilor minori [...]. Vârsta inculpatului poate fi o circumstanţă atenuantă [...].
45. Legea prevede, fără a face o enumerare exhaustivă, următoarele circumstanţe atenuante:
„(1) inculpatul se află la prima infracţiune gravă, sau (2) infracţiunea a fost săvârşită sub imperiul unei puternice tulburări sau emoţii, sau (3) victima a participat sau a consimţit la săvârşirea infracţiunii, sau (4) în momentul săvârşirii infracţiunii, capacitatea inculpatului de a aprecia caracterul infracţional al faptelor sau de a-şi adapta comportamentul la cerinţele legii era considerabil redusă, sau (5) starea de minoritate a inculpatului în momentul săvârşirii faptei" [...].
46. Juraţii au obligaţia legală de a examina, înainte de aplicarea pedepsei, toate probele relevante, atât în sprijinul acuzării, cât şi în sprijinul apărării. Pedeapsa cu moartea poate fi impusă doar cu unanimitate de voturi; în caz contrar, sancţiunea este închisoare pe viaţă [...]. Chiar dacă existenţa uneia sau mai multor circumstanţe agravante prevăzute de lege a fost dovedită, juraţii, având în vedere circumstanţele atenuante sau din pură compasiune, pot sancţiona infracţiunea cu închisoare pe viaţă în locul pedepsei cu moartea [...].
47. După ce juraţii se pronunţă pentru pedeapsa cu moartea, judecătorul ordonă întocmirea unui raport de cercetare detaliat cu privire la conduita condamnatului înainte de săvârşirea infracţiunii şi la „orice alte fapte relevante pentru ca instanţa de judecată să dispună de toate elementele necesare pentru a decide dacă pedeapsa cu moartea este dreaptă şi adecvată". Pe baza acestui raport şi dacă există motive temeinice, judecătorul poate înlocui pedeapsa cu moartea cu închisoare pe viaţă [...].
48. O perioadă limitată, ca urmare a unei decizii a Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii, în statul Virginia, pedeapsa cu moartea n-a mai fost dispusă. în 1977, aplicarea pedepsei cu moartea a fost reluată şi, de atunci, şapte persoane au fost executate. Pedeapsa se execută prin electrocutare.
Instanţele de judecată competente au stabilit că prevederile legii penale ale statului Virginia în legătură cu pedeapsa cu moartea, inclusiv obligativitatea revizuirii (vezi paragraful 52), sunt constituţionale. [...] S-a stabilit, de asemenea, că pedeapsa cu moartea nu constituie o pedeapsă crudă sau inumană şi că dreptul inculpatului la un proces echitabil este respectat [...]. Curtea Supremă a statului Virginia a respins argumentul potrivit căruia executarea pedepsei cu moartea prin electrocutare induce, „înainte de moarte, o suferinţă care nu este necesară şi produce suferinţă psihică în perioada de aşteptare a executării sentinţei" [...].
C. Alienaţia mintală şi responsabilitatea diminuată
49. în general, legea penală a statului Virginia nu admite apărarea bazată pe argumentul responsabilităţii diminuate [...].
50. Starea de alienaţie mintală în momentul săvârşirii faptei este cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei... Dacă se demonstrează că ea a existat în momentul comiterii faptei, aceasta nu poate fi sancţionată... Dacă apărarea nu invocă starea de alienaţie mintală, starea psihică a inculpatului este relevantă doar pentru stabilirea vinovăţiei; [rapoartele psihiatrice] pot avea, de exemplu, valoare probatorie pentru stabilirea existenţei premeditării [...].
51. Starea psihică a inculpatului (inclusiv diferite maladii ale sistemului nervos) în momentul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţă atenuantă [...].
Legea prevede numirea din oficiu a unui expert (psiholog sau psihiatru) dacă inculpaţii nu dispun de mijloacele materiale necesare. Acesta asistă la pregătirea şi prezentarea informaţiilor referitoare la comportamentul anterior, starea psihică şi caracterul inculpaţilor, pentru a-i ajuta să stabilească circumstanţele atenuante.
După examinarea probelor în legătură cu starea psihologică a inculpatului, instanţa de judecată sau juraţii pot hotărî închisoarea pe viaţă în locul pedepsei cu moartea.
D. Căi de atac împotriva pedepsei cu moartea
52. Curtea Supremă a statului Virginia revizuieşte automat fiecare caz în care s-a pronunţat o sentinţă capitală, indiferent de modul în care a fost organizată apărarea. în afară de examinarea aspectelor procedurale invocate de inculpat în motivarea apelului, Curtea Supremă analizează dacă pedeapsa cu moartea a fost impusă „sub influenţa emoţiilor, prejudiciului sau a altor factori arbitrari" şi dacă este excesivă sau disproporţionată în raport cu „pedepsele impuse în cazuri similare" [...]. în mod normal, durata procedurii nu depăşeşte şase luni. Când procedura de apel este completă şi dacă nu există un ordin de suspendare a executării, pedeapsa cu moartea se execută. în practică, se emite un ordin de suspendare a executării atunci când inculpatul iniţiază o altă procedură. Din 1977 şi până în prezent, se pare că a existat un singur caz în care Curtea Supremă a statului Virginia a comutat pedeapsa capitală cu închisoarea pe viaţă.
53. împotriva deciziei Curţii Supreme a statului Virginia, condamnatul poate declara recurs la Curtea Supremă a Statelor Unite. Dacă recursul este respins, el poate iniţia atacuri colaterale, în proceduri habeas corpus, atât în instanţele statale, cât şi în cele federale [...].
în fiecare etapă a acestor proceduri colaterale, condamnatul poate solicita suspendarea execuţiei până la soluţionarea cererilor sale.
54. Codul de procedură federal şi cel al statului Virginia fixează termene pentru declararea apelului împotriva hotărârilor de condamnare pronunţate de instanţele de fond şi pentru declararea apelului în procedurile hţibeas corpus. Nu există însă un termen de iniţiere a procedurii habeas corpus.
55. [In acest paragraf sunt descrise motivele pentru care poate fi declarat apel şi argumentele care pot fi invocate pentru iniţierea procedurilor habeas corpus.]
56. în statul Virginia, perioada medie scursă între pronunţarea sentinţei şi executarea ei este între şase şi opt ani. Această medie a fost calculată pe baza celor şapte cazuri în care pedeapsa capitală a fost executată, începând din 1977. întârzierile sunt determinate, în primul rând, de strategia apărării, de a prelungi procedurile de apel cât mai mult posibil. Curtea Supremă a Statelor Unite nu s-a pronunţat încă asupra „sindromului culoarului morţii" şi, în special, dacă este sau nu contrar prevederilor celui de al Optulea Amendament al Constituţiei Statelor Unite, care interzice pedepsele crude sau inumane.
E. Asistenţa juridică în procedurile de apel
57. Toţi condamnaţii la pedeapsa cu moartea sunt asistaţi de apărători aleşi sau desemnaţi din oficiu, f...]
Deţinuţii aflaţi în penitenciarele din Virginia au acces la texte juridice aflate în biblioteci şi sunt asistaţi de avocaţi angajaţi de instituţia penitenciară. Aceştia se află la dispoziţia deţinuţilor pentru a-i asista în „orice problemă în legătură cu detenţia"..., inclusiv cu privire la habeas corpus şi cererile de numire a unui apărător.
în principiu, asistenţa juridică este facultativă, condamnatul putând să-şi susţină singur apărarea, atât în faţa instanţelor statale, cât şi în faţa celor federale. în practică, toţi cei care au fost condamnaţi la pedeapsa cu moartea în statul Virginia au fost asistaţi de avocaţi pe parcursul tuturor procedurilor legale. Apărătorii au fost, în toate cazurile, prezenţi la executarea pedepsei.
F. Autorităţile cu atribuţii în procedurile referitoare la pedeapsa cu moartea
58. Din patru în patru ani, în fiecare district al statului Virginia, este ales un procuror districtual [...]. El efectuează urmărirea penală a tuturor infracţiunilor care sunt de competenţa instanţelor districtuale respective [...]. Acesta prezintă, în rechizitoriu, încadrarea juridică a faptei, respectând Codul etic al urmăririi penale, obligaţiile legale şi datoria faţă de societate de a trimite în judecată doar acele cauze în care există probele necesare. El nu este ierarhic subordonat procurorului general al statului Virginia şi este independent atât faţă de guvernatorul statului Virginia..., cât şi faţă de orice altă persoană. Procurorul districtual poate negocia (cu apărarea), dar instanţa de judecată nu are obligaţia legală de a accepta rezultatul acestor negocieri [...].
59. în statul Virginia, judecătorii de la curţile de apel şi instanţele superioare acestora nu sunt aleşi, ci numiţi. [...]
60. Guvernatorul statului Virginia are puterea absolută de a „comuta pedeapsa cu moartea" [...]. Guvernatorul nu promite niciodată, înainte de pronunţarea sentinţei, că îşi va exercita dreptul de a comuta pedeapsa. Din 1977, guvernatorul nu a comutat nici o pedeapsă capitală.
G. Condiţiile de detenţie în Centrul Corecţional Mecklenburg
61. în Virginia se află, în prezent, 40 de persoane condamnate la moarte. Majoritatea sunt deţinute în Centrul Corecţional Mecklenburg, o închisoare de maximă securitate cu o capacitate totală de 335 de deţinuţi. Procedura Instituţională de Funcţionare... stabileşte regulile administrative, de securitate şi aprovizionare ale unităţilor care deservesc „culoarul morţii". Condiţiile de detenţie sunt guvernate de o decizie a Curţii Districtuale a Statelor Unite [...]. Direcţia Penitenciarelor a statului Virginia şi ACLU controlează aplicarea ei în practică. [...]
62. [Procedurile de soluţionare a cererilor]
63. Dimensiunile celulei în care sunt deţinuţi condamnaţii la moarte sunt de 3m x 2,2m. Ei au dreptul la 7 ore pe săptămână de odihnă în aer liber în timpul verii şi la 6 ore pe săptămână iarna, dacă este timp frumos. Zona „culoarului morţii" are două curţi interioare echipate cu terenuri de baschet; într-una din ele sunt instalate echipamente pentru ridicarea greutăţilor. Deţinuţii îşi pot părăsi celulele şi cu alte ocazii, de exemplu pentru a primi vizite, pentru a se duce la bibliotecă sau pentru a merge la infirmerie. în plus, condamnaţii la moarte au dreptul de a petrece o oră, în fiecare dimineaţă, în zona comună. Fiecare dintre ei este eligibil pentru a efectua anumite munci, de exemplu pentru a face curăţenie. Când se deplasează în interiorul închisorii, condamnaţii la moarte trebuie să poarte la mâini cătuşe cu o închizătoare specială în jurul încheieturii. Când nu se află în celule, condamnaţii la moarte stau într-o zonă specială denumită „păstaia". Gardienilor nu le este permis accesul în zonă, ei stau în afara ei, în gherete. Dacă se produc tulburări sau un deţinut este atacat de alţi deţinuţi, gardienii pot interveni doar la ordinul ofiţerului superior.
64. Reclamantul a depus la dosar multe probe referitoare la starea extremă de stres, deteriorarea stării psihice şi riscul de abuz homosexual la care sunt expuşi condamnaţii aflaţi pe „culoarul morţii", inclusiv cei din Centrul Corecţional Mecklenburg. Invocând o declaraţie prestată sub jurământ a reprezentanţilor Direcţiei Penitenciarelor din statul Virginia, guvernul Regatului Unit a respins aceste probe.
65. Deţinuţii condamnaţi la moarte primesc acelaşi tratament medical ca şi ceilalţi deţinuţi. Infirmeria dispune de echipamentul necesar pentru a asigura îngrijirea fiecărui pacient, 24 de ore din 24. Fiecare clădire este utilată cu echipament de urgenţă. Condamnaţii la moarte au la dispoziţie servicii psihologice şi psihiatrice. Printr-o decizie din 14 iulie 1988, Curtea Districtuală a Statelor Unite a constatat că tratamentele psihiatrice şi psihologice administrate condamnaţilor la moarte deţinuţi în Mecklenburg sunt adecvate_ .
66. Deţinuţii au dreptul la vizite, fără contact fizic, într-o cameră special amenajată, în fiecare sâmbătă, duminică şi în zilele de sărbătoare, de la 8 :30 la 15 :30. Avocaţii au acces la clienţi atât în timpul orelor de lucru normale, cât şi în timpul orelor de vizită. Condamnaţii la moarte cu o comportare bună pot fi vizitaţi de rudele apropiate, de două ori pe săptămână, cu posibilitatea contactului fizic. Corespondenţa este ridicată şi, respectiv, adusă de două ori pe zi, dimineaţa şi seara.
67. Ca regulă de securitate şi în conformitate cu regulamentele aplicabile tuturor instituţiilor penitenciare din Virginia, percheziţii de rutină sunt efectuate din trei în trei luni, în toate clădirile. Percheziţiile pot dura aproximativ o săptămână, perioadă în care deţinuţii rămân în celule. La recomandarea personalului medical, ei pot face duş şi pot primi tratament medical, stomatologic şi psihologic în afara celulelor. La cerere, se pot duce la bibliotecă, se pot întâlni şi/sau vorbi la telefon cu apărătorii lor. Mâncarea le este adusă în celulă. Pe măsură ce percheziţia înaintează, privilegiile deţinuţilor sunt reinstaurate treptat până când se ajunge la starea de normalitate.
Rămânerea condamnaţilor la moarte în celule poate fi ordonată din când în când, dacă există indicii că unii dintre ei plănuiesc tulburarea ordinii, luarea de ostatici sau evadarea.
68. Cu 15 zile înainte de execuţie, condamnatul la moarte este mutat în „casa morţii", situată în imediata apropiere a camerei în care se află scaunul electric. Condamnatul aflat în „casa morţii" este izolat şi supravegheat 24 de ore pe zi. în celulă nu există lumină. în afara celulei lumina este permanent aprinsă. Un deţinut care declară apeluri succesive poate fi plasat în „casa morţii" de câteva ori.
H. Asigurările în legătură cu pedeapsa cu moartea şi efectul acestora
69. Relaţiile dintre Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii în domeniul extrădării sunt de competenţa autorităţilor federale şi nu a celor statale. Dacă legea unui stat aparţinând federaţiei americane este încălcată, autorităţile federale nu sunt abilitate să furnizeze statului solicitat [Regatul Unit] asigurarea că pedeapsa cu moartea nu va fi impusă sau nu va fi executată. în acest caz, doar autorităţile statale sunt abilitate. Dacă statul [Virginia] face o promisiune în legătură cu pedeapsa cu moartea, guvernul Statelor Unite poate furniza statului solicitat asigurarea că promisiunea va fi respectată.
Autorităţile statului Virginia au susţinut că procedura penală i-ar îngădui judecătorului să ia în considerare scrisoarea prezentată de procuror în numele Regatului Unit (vezi paragraful 20). în plus, guvernatorul statului Virginia poate ţine cont de dorinţa exprimată de guvernul Regatului Unit atunci când soluţionează cererea de graţiere (vezi paragraful 60).
I. Asistenţa reciprocă în materie penală
70. Martorii americani nu pot fi obligaţi să depună mărturie în Republica Federală Germania. Ei ar putea însă accepta să apară în faţa instanţei germane... dacă autorităţile germane le suportă cheltuielile. Instanţele federale ale Statelor Unite pot ordona unei persoane, la cererea unui tribunal străin, să depună mărturie sau să funizeze un obiect sau un document [...]. Dosarele cauzelor, în măsura în care sunt documente publice, sunt puse la dispoziţia organelor de urmărire penală din străinătate.
IV. LEGISLAŢIA RELEVANTĂ DIN REPUBLICA FEDERALĂ GERMANIA
71. Legea penală germană se aplică faptelor săvârşite în străinătate de cetăţenii germani dacă fapta constituie infracţiune şi pe teritoriul străin [...].
72. [Definiţia omorului]
Omorul se pedepseşte cu detenţie pe viaţă [...]. Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Constituţie [...].
73. în conformitate cu dispoziţiile legii referitoare la judecarea tinerilor (1953) şi cu modificările ulterioare, dacă un tânăr adult - definit ca persoană care avea 18 ani, dar care nu împlinise 21 în momentul săvârşirii faptei... - comite o infracţiune, judecătorul aplică dispoziţiile referitoare la adolescenţi - persoane care au mai mult de 14 ani, dar mai puţin de 18 - dacă, între altele, „din examinarea generală a personalităţii tânărului, luând în considerare şi factorii de mediu social, reiese că dezvoltarea sa morală şi intelectuală în momentul săvârşirii faptei era egală cu cea a unui adolescent" [...].
Omorul se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 10 ani sau, în anumite condiţii, cu închisoare pe o perioadă nedeterminată [...]. Dacă dezvoltarea tânărului adult corespunde vârstei sale, se aplică legea penală generală. Judecătorul poate impune o pedeapsă cu închisoare de la 10 la 15 ani în locul detenţiei pe viaţă [...].
74. Nu există vinovăţie şi făptuitorul nu poate fi pedepsit dacă, în momentul săvârşirii faptei, nu era capabil să aprecieze caracterul acţiunilor sale, acţionând sub imperiul unei puternice tulburări mintale sau emoţionale, al unei tulburări a conştiinţei sau din cauza unei deficienţe sau maladii mintale grave sau a unei stări emoţionale anormale [...]. în acest caz, inculpatul poate fi internat, pentru o perioadă nedeterminată, într-o instituţie psihiatrică [...]. în cazul responsabilităţii diminuate..., sancţiunea poate fi redusă, mai ales în cazurile de omor, la închisoare de cel puţin 3 ani [...]. Alternativ, instanţa de judecată poate lua măsura internării într-un spital psihiatric.
75. Dacă învinuitul sau inculpatul riscă pedeapsa capitală, guvernul Republicii Federale Germania acceptă cererea de extrădare numai dacă primeşte asigurări clare din partea statului solicitant că pedeapsa cu moartea nu va fi aplicată sau nu va fi executată... Guvernul Republicii Federale Germania a afirmat, într-o declaraţie depusă la dosarul cauzei, că asigurările date de guvernul Statelor Unite nu ar fi fost considerate adecvate în Germania şi extrădarea ar fi fost refuzată [...].
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
76. Plângerea dlui Soering a fost depusă la Comisie la data de 8 iulie 1988. El a susţinut că, în pofida asigurărilor autorităţilor americane, există o probabilitate semnificativă de a fi condamnat la moarte în cazul în care ar fi extrădat în Statele Unite. în plus, având în vedere circumstanţele particulare ale cazului şi, în special, „sindromul culoarului morţii", va fi supus unor tratamente şi pedepse inumane şi degradante care contravin prevederilor articolului 3 al Convenţiei. Extrădarea sa ar constitui o încălcare a articolului 6 paragraful 3(c) prin lipsa asistenţei juridice la exercitarea căilor de atac. în final, reclamantul a susţinut că legea engleză nu prevede o cale efectivă de recurs pentru plângerea în legătură cu încălcarea articolului 3, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor articolului 13 al Convenţiei.
77. La data de 11 august 1988, în temeiul regulii procedurale nr. 36 a Regulamentului Comisiei, preşedintele acesteia a comunicat guvernului Regatului Unit că ar fi de dorit, în interesul părţilor şi în interesul administrării justiţiei, ca reclamantul să nu fie extrădat până când Comisia va examina plângerea. Indicaţia de a suspenda executarea extrădării a fost prelungită de câteva ori, până în momentul în care cazul a fost trimis Curţii Europene.
78. Plângerea a fost declarată admisibilă la data de 10 noiembrie 1988. Comisia a exprimat opinia încălcării articolului 13 (şapte voturi la patru), dar nu şi a încălcării articolului 3 (şase voturi la cinci) şi nici a articolului 6 paragraful 3(c) (în unanimitate). [...]
ARGUMENTELE FINALE PREZENTATE
DE GUVERNUL REGATULUI UNIT ÎN FAŢA CURŢII
79. [Guvernul Regatului Unit a cerut Curţii să decidă că prevederile Convenţiei nu au fost încălcate în cazul de faţă.]
ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 3
80. Reclamantul a susţinut că executarea deciziei secretarului de stat, de a-l preda autorităţilor Statelor Unite, ar conduce la încălcarea, de către Regatul Unit, a articolului 3 din Convenţie care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante".
A. Aplicabilitatea articolului 3 în cazurile de extrădare
81. încălcarea reclamată rezultă din expunerea reclamantului la aşa-numitul „sindrom al culoarului morţii". Fenomenul poate fi descris ca fiind situaţia în care va fi pus reclamantul dacă, după extrădarea sa, va fi condamnat la moarte în statul Virginia.
82. în raport, Comisia reaminteşte jurisprudenţa existentă, conform căreia „deportarea sau extrădarea unei persoane poate încălca Convenţia dacă există motive serioase pentru a crede că persoana respectivă va fi supusă, în statul solicitant, la tratamente interzise de articolul 3".
Guvernul Republicii Federale Germania a sprijinit punctul de vedere al Comisiei, adăugând şi exemple din jurisprudenţa instanţelor germane.
Reclamantul a susţinut că articolul 3 nu se limitează la a interzice statelor să aplice tratamente sau pedepse inumane sau degradante, ci instituie şi o obligaţie asociată de a nu expune nici o persoană riscului de a fi supusă unor astfel de tratamente sau pedepse în alte state. Mai mult, nici o persoană nu poate fi predată unui stat din afara zonei de protecţie a Convenţiei, fără certitudinea că asigurările primite sunt la fel de efective ca standardele Convenţiei.
83. Guvernul Regatului Unit a susţinut că articolul 3 nu ar trebui interpretat în sensul antrenării responsabilităţii unui stat contractant pentru acte săvârşite pe teritorii din afara jurisdicţiei lui. Guvernul a susţinut, ca argument principal, că extrădarea nu implică responsabilitatea statului solicitat pentru tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante la care persoana extrădată ar putea fi supusă în afara jurisdicţiei sale. Guvernul a susţinut, în primul rând, că interpretarea - conform căreia, prin predarea unui criminal, chiar statul solicitat ar fi acela care supune persoana la tratamentele sau pedepsele ce-i vor fi aplicate după ce va fi condamnată în statul solicitant - este o abatere intolerabilă de la litera articolului 3. împotriva opiniei Comisiei au fost invocate şi alte argumente: această interpretare este contrară normelor internaţionale ale procesului judiciar; implică amestecul în afacerile interne ale unui stat care nu este parte la Convenţie...; obligaţia de a examina un sistem juridic străin şi condiţiile existente într-un alt stat creează dificultăţi serioase de evaluare şi probă; jurisprudenţa instanţelor naţionale şi internaţionale nu poate fi invocată, în mod rezonabil, în sprijinul acestei interpretări; există un risc serios de a leza interesele statului contractant, care este obligat să protejeze persoana şi nu să lase criminalii în libertate, nejudecaţi şi nepedepsiţi.
Alternativ, guvernul Regatului Unit a susţinut că, în cazurile de extrădare, aplicarea articolului 3 ar trebui limitată la situaţiile în care tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante în statul străin sunt certe, iminente şi grave. în opinia guvernului, faptele care constituie temeiul plângerilor sunt, prin definiţie, doar anticipate; acest aspect, împreună cu interesul legitim şi comun al tuturor statelor de a aduce criminalii în faţa justiţiei, cere să se dovedească, dincolo de orice îndoială, că probabilitatea aplicării tratamentului inuman sau degradant este foarte mare.
84. Curtea va examina cauza pe baza următoarelor considerente:
85. Articolul 5 paragraful l(f) permite „detenţia legală a unei persoane... împotriva căreia... se află în curs o procedură de... extrădare"; Convenţia nu prevede însă dreptul de a nu fi extrădat. Totuşi, dacă extrădarea, prin consecinţele ei, afectează negativ unul din drepturile protejate de Convenţie..., statul contractant are anumite obligaţii (vezi, mutatis mutandis, cazul Abdulaziz, Cabales şi Balkandali, 25 mai 1985, cu privire la drepturile imigranţilor). întrebarea este dacă articolul 3 este aplicabil când consecinţele adverse ale extrădării apar sau ar putea apărea în afara jurisdicţiei statului solicitat, ca urmare a tratamentelor sau pedepselor aplicate în statul solicitant.
86. Articolul 1 al Convenţiei, care prevede că „înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii", stabileşte limitele teritoriale ale domeniului de aplicare a Convenţiei. Statele contractante s-au angajat să „recunoască" oricărei persoane din jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile respective. Convenţia nu guvernează acţiunile statelor nesemnatare, nici nu poate fi utilizată de statele contractante pentru a impune standardele ei altor state. Articolul 1 nu stabileşte principiul general conform căruia un stat contractant nu poate extrăda o persoană decât dacă în statul care solicită extrădarea sunt respectate toate drepturile şi garanţiile stabilite de Convenţie. într-adevăr, aşa cum a subliniat guvernul Regatului Unit, în stabilirea modului de aplicare a Convenţiei în general şi a articolului 3 în special, scopul benefic al extrădării... nu poate fi ignorat.
în acest context, se subînţelege că Regatul Unit nu are nici o autoritate asupra practicilor şi procedurilor din statul Virginia, care sunt, de fapt, obiectul plângerii reclamantului. Este adevărat că în alte documente citate de guvernul Regatului Unit - de exemplu, Convenţia ONU din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor (articolul 33), Convenţia europeană cu privire la extrădare (articolul 11) şi Convenţia ONU din 1984 împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante (articolul 3) - problemele strămutării unei persoane sub o altă jurisdicţie şi consecinţele nedorite ce pot decurge din aceasta sunt adresate specific şi expres.
Aceste considerente nu pot însă absolvi partea contractantă de resposabilitatea care îi revine în temeiul articolului 3 pentru consecinţele previzibile pe care extrădarea le are în afara jurisdicţiei sale.
87. La interpretarea Convenţiei, trebuie avut în vedere caracterul ei specific de tratat de implementare colectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (vezi cazul Irlanda versus Regatul Unit).
Obiectul şi scopul Convenţiei, ca instrument de protecţie a persoanei, impune interpretarea şi aplicarea ei în aşa fel încât garanţiile prevăzute să fie practice şi efective (vezi, între altele, cazul Artico). Orice interpretare trebuie să fie consistentă cu „spiritul general al Convenţiei, creată ca instrument de menţinere şi promovare a idealurilor şi valorilor unei societăţi democratice" (vezi cazul Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen...).
88. Articolul 3 nu prevede nici o excepţie; potrivit articolului 15, nici o derogare nu este posibilă pe timp de război sau pe durata altei stări de urgenţă naţională. Interdicţia absolută a torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante indică faptul că articolul 3 protejează una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. Interdicţia, care este un standard internaţional general recunoscut şi acceptat, se regăseşte în termeni similari şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966 şi în Convenţia americană a drepturilor omului din 1969. Rămâne întrebarea dacă extrădarea unui infractor într-un stat unde va fi supus sau ar putea fi supus torturii sau unor tratamente sau pedepse inumane sau degradante angajează, în sine, răspunderea statului contractant.
Articolul 3 al Convenţiei ONU împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante, care prevede că nici un stat-parte la Convenţie nu va extrăda o persoană dacă există motive serioase de a crede că acea persoană este în pericol de a fi supusă torturii, oferă un răspuns explicit.
Faptul că documentul ONU menţionat mai sus reglementează în detaliu obligaţia corelativă ataşată interzicerii torturii nu înseamnă că articolul 3 al Convenţiei nu instituie, în termeni generali, o asemenea obligaţie. Acţiunea unui stat contractant care predă un infractor (oricât de gravă ar fi fapta săvârşită) unui alt stat, deşi are motive serioase să creadă că îl pune astfel în pericol de a fi supus torturii, nu este compatibilă cu valorile care stau la baza Convenţiei, cu patrimoniul comun de tradiţii politice, idealuri, libertate şi respect pentru statul de drept la care se face referire în preambul. în astfel de împrejurări, extrădarea unei persoane ar fi contrară spiritului şi scopului articolului 3, chiar dacă textul nu o prevede explicit. în concluzie, Curtea este de părere că statele au obligaţia de a nu extrăda o persoană în cazul în care există riscul ca ea să fie supusă, în statul solicitant, la tratamente sau pedepse inumane sau degradante interzise de articolul 3.
89. Ce anume constituie tratamente sau pedepse inumane ori degradante depinde de circumstanţele cazului (vezi paragraful 100). Convenţia urmăreşte permanent să realizeze un echilibru între interesul general al comunităţii şi necesitatea de a proteja drepturile individuale fundamentale. Pe măsură ce creşte posibilitatea de a călători şi criminalitatea dobândeşte dimensiuni internaţionale, toate naţiunile au interesul să aducă în faţa instanţelor naţionale infractorii care şi-au găsit refugiul în străinătate. Invers, existenţa unor paradisuri pentru cei care fug din faţa justiţiei ar crea, pe de o parte, o stare de pericol pentru statele obligate să ofere protecţie (celor care riscă să fie supuşi tratamentelor interzise de articolul 3) şi, pe de altă parte, ar submina bazele instituţiei extrădării. La interpretarea şi aplicarea noţiunii de tratamente sau pedepse inumane ori degradante în cazurile de extrădare, aceste consideraţii trebuie incluse între factorii relevanţi.
90. în mod normal, Curtea nu se poate pronunţa în cazul unei încălcări potenţiale a Convenţiei. Cu toate acestea, în cazul în care reclamantul susţine că, având în vedere consecinţele probabile, executarea deciziei de extrădare este contrară articolului 3, este necesară îndepărtarea de la acest principiu datorită naturii ireparabile a suferinţelor la care ar putea fi supus şi pentru a asigura o protecţie efectivă (vezi paragraful 87).
91. în concluzie, dacă persoana extrădată riscă să fie supusă, în statul solicitant, torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante, executarea deciziei de extrădare poate intra în contradicţie cu articolul 3 al Convenţiei şi, prin urmare, poate angaja respon- sibilitatea statului solicitat. Pentru a stabili responsabilitatea statului solicitat este necesară evaluarea condiţiilor din statul solicitant în raport cu cerinţele articolului 3. în orice caz, nu se pune problema responsabilităţii statului solicitant [...]. în măsura în care se poate discuta despre responsabilitate în raport cu prevederile Convenţiei, ea este a statului care extrădează pentru că executarea deciziei de extrădare are ca rezultat direct expunerea persoanei res-pective la tratamente sau pedepse interzise.
B. Aplicarea articolului 3
92. Secretarul de stat al Regatului Unit a semnat ordinul de predare a reclamantului autorităţilor Statelor Unite (vezi paragraful 24), astfel încât procedura de extrădare este completă; decizia de a-1 extrăda, deşi nu a fost încă executată, îl afectează direct pe reclamant. în lumina principiilor expuse mai sus, urmează să stabilim dacă întoarcerea lui Soering în Statele Unite va avea drept consecinţă previzibilă supunerea lui la tratamente interzise de articolul 3.
Examinarea trebuie să răspundă, în primul rând, la întrebarea dacă Soering riscă sau nu să fie condamnat la moarte în statul Virginia, întrucât sursa tratamentului inuman sau degradant se află în plasarea lui pe „culoarul morţii" ; prin urmare, acesta este condiţionat de pronunţarea pedepsei cu moartea. Dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, Curtea va trebui să examineze dacă expunerea la „sindromul culoarului morţii" este un tratament incompatibil cu articolul 3.
1. Dacă există riscul condamnării la moarte
şi al expunerii la „sindromul culoarului morţii"
93. Spre deosebire de guvernul Republicii Federale Germania, de Comisie şi de reclamant, guvernul Regatului Unit â contestat afirmaţia potrivit căreia probabilitatea ca Soering să fie condamnat la moarte este destul de mare pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3. în sprijinul acestei poziţii, guvernul Regatului Unit a invocat patru argumente:
în primul rând, din declaraţia procurorului german reiese că reclamantul a negat că ar fi avut intenţia să ucidă (vezi paragraful 16) şi nu s-a recunoscut vinovat de omor.
în al doilea rând, cercetarea penală nu a fost definitivată. De asemenea, rapoartele psihiatrice (vezi paragraful 21) nu stabilesc clar dacă Soering suferea sau nu, în momentul săvârşirii faptei, de o boală psihică destul de serioasă pentru ca, în conformitate cu legea statului Virginia, răspunderea penală să fie înlăturată (vezi paragraful 50).
în al treilea rând, chiar dacă Soering ar fi condamnat la pedeapsa cu moartea, nu se poate presupune că juriul o va recomanda, că judecătorul o va confirma, iar Curtea Supremă o va menţine (vezi paragrafele 42-47 şi 52).
Guvernul Regatului Unit s-a referit şi la circumstanţele atenuante (vârsta şi starea psihică a reclamantului în momentul săvârşirii faptei, împrejurarea că se află la prima infracţiune) care ar fi luate în considerare la stabilirea pedepsei, în două proceduri separate, mai întâi de juriu şi apoi de judecător (vezi paragrafele 44-47 şi 51).
în al patrulea rând, asigurările autorităţilor americane reduc semnificativ riscul pronunţării sau executării pedepsei capitale (vezi paragrafele 20, 37 şi 69). Procurorul general a afirmat clar că, dacă Soering va fi extrădat în Statele Unite, există un oarecare risc ca pedeapsa cu moartea să fie impusă, dar acest risc este mai mult decât neglijabil.
94. Reclamantul a recunoscut în faţa ofiţerilor de poliţie americani şi englezi că i-a omorât pe părinţii lui Elizabeth Haysom, dar, mai târziu, în faţa procurorului german, şi-a retractat declaraţia (vezi paragrafele 13,16 şi 21). Curtea Europeană nu poate decide, în locul instanţelor statului Virginia, dacă, pe baza probelor administrate în cauză, argumentul iresponsabilităţii poate fi admis sau nu. Guvernul Regatului Unit are dreptate când afirmă că soluţia instanţelor americane nu poate fi prevăzută (vezi paragraful 13 aliniatul final şi paragraful 40). în orice caz, cu ocazia audierii, procurorul general a admis că există un risc semnificativ ca reclamantul să fie condamnat la moarte.
95. Legea penală a statului Virginia cere ca, înainte de pronunţarea unei sentinţe de condamnare la moarte, să se dovedească, dincolo de orice îndoială, existenţa a cel puţin uneia din cele două circumstanţe agravante, şi anume „pericol social viitor" şi „cruzime" (vezi paragraful 43). Având în vedere modul în care termenul „cruzime" a fost interpretat de jurisprudenţa americană, brutalitatea omorului şi împrejurările oribile în care a fost săvârşit (vezi paragraful 12) vor fi reţinute, probabil, împotriva reclamantului (vezi paragraful 43).
Se poate admite însă că, luate separat, circumstanţele atenuante ale cazului vor contribui la reducerea probabilităţii pronunţării pedepsei cu moartea. Nu mai puţin de patru din cele cinci circumstanţe atenuante prevăzute de Codul penal al statului Virginia ar putea fi aplicate în cazul Soering. Ele sunt: vârsta, împrejurarea că reclamantul se află la prima infracţiune, că a săvârşit fapta într-un moment de extremă tulburare mintală şi emoţională în care nu era capabil să aprecieze caracterul penal al faptei sale şi nu îşi putea adapta conduita la cerinţele legale (vezi paragraful 45).
96. Argumentele pro şi contra aplicării pedepsei cu moartea trebuie examinate şi în raport cu atitudinea organelor de cercetare penală.
97. Dl Updike, procurorul districtului Bedford care efectuează cercetarea penală în cazul de faţă, a declarat: „dacă Jens Soering va fi condamnat pentru omorul de care este învinuit... judecătorului îi va fi adusă la cunoştinţă dorinţa Regatului Unit ca pedeapsa cu moartea să nu fie impusă sau, dacă va fi impusă, să nu fie executată" (vezi paragraful 20). Curtea notează, ca şi judecătorul Loyd de la instanţa districtuală (vezi paragraful 22), că asigurările americane sunt departe de a satisface cerinţele articolului IV al Tratatului de Extrădare dintre Regatul Unit şi Statele Unite, care se referă la asigurări satisfăcătoare din partea statului solicitant că pedeapsa cu moartea nu va fi executată (vezi paragraful 36). în orice caz, deoarece infracţiunea nu este federală şi acţiunea penală a fost pusă în mişcare, competenţa de judecată revine instanţelor statului Virginia. Statul sau autorităţile federale nu pot cere procurorului să promită mai mult; instanţele statului Virginia nu se pot pronunţa în avans în legătură cu hotărârile pe care le vor lua pe baza probelor administrate; iar guvernatorul nu promite, din principiu, că îşi va exercita dreptul de a comuta pedeapsa capitală (vezi paragrafele 58-60).
Prin urmare, asigurarea dată de dl Updike ar putea fi maximumul pe care Regatul Unit îl poate obţine de la guvernul Statelor Unite. După cum a declarat în 1987... unul dintre miniştrii britanici, acceptarea extrădării înseamnă că Regatul Unit... este pregătit să trimită o persoană în faţa justiţiei americane având înţelegerea clară că pedeapsa cu moartea nu va fi executată... Executarea celui extrădat ar arunca în aer înţelegerile americano-engleze în domeniu [...].
98. Reclamantul a răspuns că legea statului Virginia nu admite moţiuni în legătură cu dorinţele unui guvern străin; chiar dacă ar fi admise, ele nu ar avea nici o influenţă asupra judecătorului.
Oricare ar fi dispoziţiile legale şi jurisprudenţa statului Virginia (pentru care vezi paragrafele 42, 46, 47 şi 69) şi chiar luând în considerare contextul relaţiilor diplomatice dintre Regatul Unit şi Statele Unite, nu se poate afirma că informarea judecătorului, înainte de pronunţarea sentinţei, cu privire la dorinţa guvernului britanic elimină riscul pedepsei cu moartea. însuşi procurorul general a cerut şi a perseverat în a cere pedeapsa capitală fiindcă, după părerea lui, probele existente îndreptăţesc această poziţie [...]. Dacă autorităţile naţionale care efectuează cercetarea penală adoptă o asemenea atitudine fermă, Curtea nu poate susţine că nu există suficiente temeiuri pentru a crede că există un risc real ca reclamantul să fie condamnat la moarte şi, în consecinţă, să fie expus „sindromului culoarului morţii".
99. în concluzie, Curtea crede că există o probabilitate suficient de mare ca reclamantul să fie expus „sindromului culoarului morţii", astfel încât dispoziţiile articolului 3 sunt aplicabile în cauză.
2. Dacă riscul de a fi expus „sindromului culoarului morţii"
face din extrădare o încălcare a articolului 3
(a) Consideraţii generale
100. Aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii, pentru a fi incluse în sfera de aplicare a articolului 3, tratamentele sau pedepsele respective trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Stabilirea minimului este, prin natura lucrurilor, relativă; depinde de circumstanţele particulare ale cazului, de natura tratamentului şi de contextul în care este aplicat, de modul de executare, de durată, efectele psihice şi fizice şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (vezi cazul Irlanda versus Regatul Unit şi cazul Tyrer). Curtea a stabilit că anumite tratamente au fost „inumane" pentru că au fost aplicate cu premeditare, au durat ore întregi şi au cauzat suferinţe fizice şi psihice intense, sau „degradante" pentru că au provocat victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate, care le-au umilit şi degradat, frângându-le rezistenţa fizică şi morală (vezi cazul Irlanda versus Regatul Unit). Pentru ca o pedeapsă - ori tratamentul asociat unei pedepse - să fie inumană sau degradantă este necesar ca suferinţa sau umilinţa să fie mai mari decât suferinţele sau umilinţele produse inevitabil de orice pedeapsă legitimă (vezi cazul Tyrer). în aceste condiţii, trebuie luată în considerare nu numai durerea fizică, ci, dacă există o întârziere semnificativă în executarea pedepsei, şi suferinţa psihică a condamnatului care anticipează violenţele la care va fi supus.
101. Pedeapsa capitală este permisă, în anumite cazuri, de articolul 2 paragraful 1 al Convenţiei, care prevede:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie".
Reclamantul nu a sugerat că pedeapsa cu moartea încalcă per se articolul 3. Atât reclamantul, cât şi cele două guverne au fost de acord cu Comisia că extrădarea unei persoane într-o ţară unde riscă să fie condamnată la moarte nu intră sub incidenţa articolului 2 sau 3. Pe de altă parte, în raportul său, Amnesty International argumentează că standardele Europei occidentale în privinţa existenţei şi a executării pedepsei cu moartea cer ca aceasta să fie considerată ca o pedeapsă inumană şi degradantă aşa cum aceasta este definită de articolul 3.
102. Desigur, Convenţia este un instrument viu care... trebuie interpretat în lumina condiţiilor actuale. Când stabileşte dacă un anumit tratament este inuman sau degradant în sensul articolului 3, Curtea este influenţată de standardele general acceptate în domeniul politicilor penale ale statelor membre ale Consiliului Europei (vezi cazul Tyrer menţionat mai sus). De facto, pedeapsa cu moartea nu mai există pe timp de pace în statele care au ratificat Convenţia. în cele câteva state contractante a căror legislaţie prevede încă pedeapsa cu moartea pentru infracţiuni săvârşite pe timp de pace, aceasta nu este executată, chiar dacă este pronunţată. Acest consens tacit al sistemelor legale din Europa de Vest, în sensul că pedeapsa cu moartea nu mai corespunde standardelor regionale de justiţie (pentru a folosi cuvintele organizaţiei Amnesty International) se reflectă în Protocolul nr. 6 al Convenţiei, care dispune abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace. Protocolul nr. 6 a fost deschis pentru semnare în aprilie 1983, ceea ce înseamnă, conform practicii existente, că statele membre ale Consiliului Europei nu au avut obiecţii ; a intrat în vigoare în martie 1985 şi a fost ratificat de treisprezece state. Regatul Unit nu 1-a ratificat.
Dacă aceste schimbări sunt de natură sau nu să includă pedeapsa cu moartea per se în sfera de aplicabilitate a articolului 3 este o chestiune care trebuie clarificată pe baza principiilor de interpretare a Convenţiei.
103. Convenţia trebuie citită ca un întreg şi, în consecinţă, articolul 3 trebuie coroborat cu articolul 2 (vezi, mutatis mutandis, cazul Klaas şi alţii...). Este evident că legiuitorul nu a avut intenţia să includă în articolul 3 o interdicţie generală a pedepsei cu moartea, deoarece aceasta ar fi anulat prevederile clare ale articolului 2 paragraful 1.
S-ar putea considera că practica existentă în domeniul politicilor penale la nivel naţional, sub forma abolirii pedepsei cu moartea, stabileşte o înţelegere a statelor-parte la Convenţie de a abroga excepţia prevăzută de articolul 2 paragraful 1 şi, în consecinţă, de a deplasa limitele stabilite de text printr-o interpretare evolutivă a articolului 3. Cu toate acestea, Protocolul nr. 6, care este ulterior Convenţiei, demonstrează intenţia statelor contractante, manifestată în 1983, de a amenda textul pe cale normală şi de a introduce o nouă obligaţie, cea de abolire a pedepsei cu moartea pe timp de pace; mai mult, amendarea textului s-a realizat prin intermediul unui instrument opţional care permite fiecărui stat să aleagă momentul în care doreşte să-şi asume obligaţia respectivă. Prin urmare, având în vedere caracterul particular al Convenţiei (vezi paragraful 87), articolul 3 nu poate fi interpretat ca instituind o interdicţie generală a pedepsei cu moartea.
104. Din cele de mai sus nu se poate trage concluzia că împrejurările în care este pronunţată sau executată pedeapsa cu moartea nu pot intra, uneori, sub incidenţa articolului 3. Modul în care este pronunţată sau executată, situaţia personală a condamnatului şi disproporţia între pedeapsă şi gravitatea faptei săvârşite, ca şi condiţiile de detenţie înainte de executarea pedepsei sunt aspecte care pot situa tratamentul sau pedeapsa în sfera de aplicabilitate a articolului 3. Atitudinea statelor contractante în legătură cu pedeapsa capitală este relevantă pentru a stabili dacă nivelul acceptabil de umilinţă sau suferinţă a fost depăşit sau nu.
(b) Circumstanţele particulare
105. Reclamantul a susţinut că situaţia de a fi supus, ca urmare a executării deciziei secretarului de stat britanic de a-1 preda Statelor Unite, la „sindromul culoarului morţii" constituie, cumulativ, un tratament atât de grav încât extrădarea ar fi contrară articolului 3. Reclamantul s-a referit, în particular, la întârzierile în procedurile de apel şi revizuire, pe durata cărora va fi supus unor tensiuni şi traume psihologice din ce în ce mai mari; a susţinut că judecătorul şi juraţii pot), dar nu sunt obligaţi să ia în considerare, la stabilirea pedepsei, vârsta inculpatului sau starea lui mintală în momentul săvârşirii faptei, condiţiile extreme de pe „culoarul morţii", inclusiv ritualul execuţiei. Pentru a sublinia lipsa de proporţio- nalitate a hotărârii secretarului de stat, reclamantul a arătat că este posibilă extrădarea sau deportarea sa în Republica Federală Germania, împrejurare în care nu obiectează. Guvernul Republicii Federale Germania a afirmat că, având în vedere toate circumstanţele cazului, tratamentul care-l aşteaptă pe reclamant în Virginia depăşeşte atât de mult tratamentul inevitabil legat de pedeapsa capitală încât poate fi definit ca inuman în sensul articolului 3.
Pe de altă parte, concluzia Comisiei a fost că nivelul de severitate cerut de articolul 3 nu ar fi atins. Guvernul Regatului Unit a fost de acord. [...]
1. Durata detenţiei înaintea execuţiei
106. Perioada de timp pe care un condamnat o poate petrece în. Virginia în „culoarul morţii" înainte de a fi executat este, în medie, de şase până la opt ani (vezi paragraful 56). Această perioadă, în care deţinutul îşi aşteaptă moartea, este favorabilă în sens larg condamnatului, aşa cum au observat atât Comisia, cât şi guvernul Regatului Unit, deoarece condamnatul poate utiliza toate căile de atac prevăzute de legea statului Virginia. în mod normal, apelul la Curtea Supremă nu ia mai mult de şase luni (vezi paragraful 52). Restul de timp este utilizat pentru apeluri colaterale iniţiate de deţinut în proceduri habeas corpus, în faţa instanţelor naţionale şi federale. în fiecare etapă, condamnatul poate cere suspendarea execuţiei (vezi paragrafele 53-54). Căile ordinare şi extraordinare de atac sunt menite să garanteze că pedeapsa cu moartea nu este impusă ilegal sau arbitrar.
în orice caz, aşa cum declararea apelului aduce după sine trecerea unei anumite perioade de timp între pronunţarea sentinţei şi execuţie, este natural ca persoana în cauză să se agaţe de viaţă exploatând din plin toate garanţiile procedurale la îndemână. Dar oricât de bine intenţionate şi potenţial benefice ar fi procedurile prevăzute de legea penală a statului Virginia, rezultatul este că persoana condamnată trebuie să îndure mulţi ani condiţiile „culoarului morţii", angoasele şi tensiunile mereu crescânde ale celui care trăieşte în umbra omniprezentă a morţii.
2. Condiţiile din perioada „culoarului morţii"
107. Referitor la condiţiile din Centrul Corecţional Mecklenburg, unde este de aşteptat ca reclamantul să fie încarcerat dacă va fi condamnat la moarte, Curtea se bazează pe faptele care nu au fost contestate de guvernul Regatului Unit, fără a mai considera necesar să stabilească valabilitatea probelor adiţionale produse de reclamant, în special cele referitoare la riscul agresiunilor fizice şi al abuzurilor sexuale (vezi paragraful 64). Regimul de detenţie din Mecklenburg, serviciile (medicale, legale şi sociale), ca şi modalităţile de control (legislativ, judiciar şi administrativ) sunt descrise în detaliu mai sus (vezi paragrafele 61-63 şi 65-68). Guvernul Regatului Unit a atras atenţia asupra cerinţelor suplimentare de securitate menite să asigure detenţia condamnaţilor la moarte. Curtea reţine că la severitatea regimului special (care poate fi, în principiu, justificată) se adaugă şi perioadele lungi de detenţie: în medie, între şase şi opt ani.
3. Vârsta şi starea mintală a reclamantului
108. La data când omorurile au fost comise, reclamantul avea doar 18 ani. Concluzia necontestată a rapoartelor de expertiză psihiatrică a fost că în momentul respectiv reclamantul se afla sub imperiul unei tulburări psihice... care i-a afectat substanţial responsabilitatea... (vezi paragrafele 11, 12 şi 21).
Spre deosebire de articolul 2 al Convenţiei, articolul 6 al Pactului cu privire la drepturile civile şi politice şi articolul 4 al Convenţiei americane a drepturilor omului interzic în mod expres condamnarea la moarte a persoanelor minore la data săvârşirii infracţiunii. Indiferent dacă, în limbajul condensat al articolului 2, există sau nu o interdicţie implicită, existenţa ei în instrumentele internaţionale ulterioare Convenţiei şi ratificate de un număr mare de state- -parte la Convenţie indică, cel puţin ca principiu general, că tinereţea persoanei în cauză este o circumstanţă care poate, împreună cu altele, să aducă în discuţie compatibilitatea măsurilor legate de pedeapsa cu moartea cu dispoziţiile articolului 3.
în jurisprudenţa Curţii (vezi paragraful 100), cazurile de maladie psihică au fost tratate ca având acelaşi efect în ceea ce priveşte aplicarea articolului 3.
109. După cum au subliniat guvernul Regatului Unit şi Comisia, legea statului Virginia nu ignoră cei doi factori de mai sus. Tulburările psihice ale inculpatului trebuie luate în considerare. Ele constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale dacă sunt atât de grave încât duc la iresponsabilitate. Minoritatea este circumstanţă atenuantă (vezi paragrafele 44-47 şi 50-51). în plus, inculpaţii care riscă pedeapsa cu moartea şi nu dispun de mijloace financiare au dreptul la asistenţa unui expert psiholog pentru pregătirea unor proceduri separate (vezi paragraful 51). Aşa cum au arătat instanţele americane, aceste dispoziţii ale legii penale sunt menite să prevină condamnările arbitrare sau capricioase şi să limiteze puterea discreţionară a instanţelor (vezi paragraful 48). Cu toate acestea, ele nu înlătură relevanţa vârstei şi a stării psihice pentru includerea „sindromului culoarului morţii" în sfera de aplicare a articolului 3.
Deşi Curtea nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la răspunderea penală sau la sancţiunea adecvată, tinereţea reclamantului în momentul săvârşirii infracţiunii şi starea sa mintală (aşa cum reiese din probele administrate) sunt luate în considerare ca factori con- tributivi care tind să aducă tratamentul asociat „culoarului morţii" în sfera de aplicare a articolului 3.
4. Posibilitatea extrădării în Republica Federală Germania
110. în opinia guvernului Regatului Unit şi a majorităţii Comisiei, extrădarea sau deportarea reclamantului pentru judecare în Republica Federală Germania (vezi paragrafele 16, 19, 26, 38 şi 71-74), unde pedeapsa capitală a fost abolită..., nu este o opţiune valabilă. Guvernul Regatului Unit a susţinut că alegerea acestei variante ar conduce la un standard dublu, oferind protecţia Convenţiei celor care au norocul să poată opta şi refuzând-o celor mai puţin norocoşi.
Argumentul guvernului nu poate fi ignorat. Curtea nu poate face abstracţie nici de natura oribilă a crimelor de care Soering este acuzat şi nici de rolul legitim şi benefic al instituţiei extrădării în combaterea criminalităţii. Scopul pentru care a fost cerută predarea sa către autorităţile americane, pe baza Tratatului de Extrădare dintre Regatul Unit şi Statele Unite, este, fără îndoială, un scop legitim. [Este adevărat că] trimiterea lui Soering în faţa instanţelor americane ar îndepărta pericolul ca un criminal fugit din faţa justiţiei să rămână nepedepsit, dar l-ar expune riscului unei intense suferinţe pe timpul detenţiei, în „culoarul morţii". Această împrejurare este relevantă pentru aplicarea generală a articolului 3, deoarece conduce la căutarea echilibrului între diversele interese şi la examinarea proporţionalităţii deciziei de extrădare în cazul de faţă (vezi paragrafele 89 şi 104).
(c) Concluzie
111. Pentru orice condamnat la moarte, atât scurgerea unui anumit interval de timp între pronunţarea sentinţei şi execuţie, cât şi stresul sever asociat cu detenţia în condiţii stricte de încarcerare sunt inevitabile. Fără îndoială, sistemul juridic al statului Virginia are, în general, un caracter democratic; procesul penal - în special stabilirea sancţiunilor şi procedurile de apel - are caracteristici pozitive. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei, în sensul că justiţia în faţa căreia reclamantul ar fi trimis în Statele Unite nu este arbitrară, nici nerezonabilă, ci, mai degrabă, respectă principiile statului de drept şi oferă considerabile garanţii procedurale inculpatului care riscă pedeapsa cu moartea. Pe durata detenţiei în „culoarul morţii" prizonierii beneficiază de asistenţă, mai ales de servicii psihologice şi psihiatrice (vezi paragraful 65).
Cu toate acestea, în opinia Curţii, având în vedere perioada îndelungată de timp petrecută în „culoarul morţii", în condiţii extreme, cu omniprezenta şi mereu crescânda angoasă a aşteptării execuţiei, şi circumstanţele particulare ale cazului (în special vârsta şi starea psihică a reclamantului în momentul săvârşirii infracţiunii), extrădarea în Statele Unite l-ar expune unui risc real de a fi supus unor tratamente care intră sub incidenţa articolului 3. Un alt argument relevant în cazul de faţă este scopul legitim al extrădării, care ar putea fi atins şi prin alte mijloace, care nu ar implica suferinţe de intensitate şi durată excepţionale.
în consecinţă, decizia secretarului de stat de a-1 extrăda pe reclamant în Statele Unite ar constitui, dacă ar fi pusă în aplicare, o încălcare a articolului 3 al Convenţiei. Concluzia nu pune în discuţie, în nici un fel, buna-credinţă a guvernului Regatului Unit, care a demonstrat încă de la începutul acestei proceduri voinţa de a-şi respecta obligaţiile care decurg din Convenţie, urmând în primul rând indicaţiile Comisiei şi ale Curţii de a suspenda predarea reclamantului autorităţilor americane şi, în al doilea rând, deferind cazul Curţii (vezi paragrafele 1, 4, 24 şi 77).
II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6
A. Procedura penală în Statele Unite
112. Reclamantul a susţinut că în statul Virginia nu există asistenţă juridică gratuită pentru apelurile colaterale în faţa instanţelor federale (vezi paragraful 57); prin urmare, la întoarcerea în Statele Unite, nu va beneficia de asistenţă legală aşa cum prevede articolul 6 paragraful 3(c) al Convenţiei:
„3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer."
în opinia Comisiei, extrădarea reclamantului nu poate angaja răspunderea guvernului Regatului Unit în legătură cu articolul 6 paragraful 3(c). Guvernul Regatului Unit a fost de acord; alternativ, a susţinut că argumentele reclamantului sunt neîntemeiate.
113. Dreptul la un proces echitabil, prevăzut de articolul 6, ocupă un loc piueminent în orice societate democratică (vezi, între altele, cazul Colozza...).
Curtea nu exclude posibilitatea ca, în mod excepţional, o decizie de extrădare să intre şi sub incidenţa articolului 6 atunci când reclamantului îi este refuzat sau riscă să-i fie refuzat în mod flagrant dreptul la un proces echitabil în statul solicitant. Faptele prezentate în cazul de fa{ă nu demonstrează prezenţa acestui risc. Prin urmare, extrădarea nu constituie o încălcare a articolului 6 paragraful 3(c).
B. Procedura britanică de extrădare
114. Reclamantul a mai susţinut că, în cadrul procedurii de extrădare, refuzul instanţei de a considera probele referitoare la starea sa psihică (vezi paragraful 21) constituie o încălcare a articolului 6 paragrafele 1 şi 3(d), care prevăd:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a- părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]
d) să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării".
115. Delegatul Comisiei a arătat că acest argument nu a fost prezentat Comisiei. Plângerea reclamantului s-a limitat la decizia finală de extrădare luată de secretarul de stat britanic, indicând faptul că acesta nu a ţinut seama, în mod adecvat, de rapoartele psihiatrice, şi a constituit obiectul articolului 3. Reclamantul nu a formulat nici o plângere în legătură cu procedura în faţa instanţelor britanice din perspectiva articolelor 6, 3 sau 13. în această situaţie, încălcarea reclamată a articolul 6 nu este un argument adiţional, ci o plângere separată care nu intră în sfera cauzei de faţă, care a fost definită prin decizia de admisibilitate a Comisiei (vezi, între altele, cazul Schiesser, cazul Johnston şi alţii). în consecinţă, Curtea nu are competenţa materială să decidă.
III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 13
116. în final, reclamantul a susţinut încălcarea articolului 13, care prevede:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
Reclamantul a afirmat că în Regatul Unit nu a avut cale de atac împotriva plângerii referitoare la încălcarea articolului 3. Majoritatea Comisiei a ajuns la aceeaşi concluzie. Guvernul Regatului Unit a exprimat opinia contrară, argumentând că articolul 13 nu este aplicabil în cauză sau, alternativ, că mijloacele de atac pe care reclamantul le-a avut la dispoziţie sunt adecvate.
117. în lumina soluţiei Curţii în legătură cu articolul 3 (vezi paragraful 11), plângerea reclamantului referitoare la articolul 13 nu poate fi considerată nici incompatibilă cu prevederile Convenţiei şi nici discutabilă în substanţă (vezi, inter alia, cazul Boyle şi Rice). Guvernul Regatului Unit a susţinut că articolul 13 nu este aplicabil în cauză, deoarece încălcarea reclamată este de natură anticipativă şi pentru că implică prevederile Tratatului de Extrădare dintre Regatul Unit şi Statele Unite. Curtea nu consideră necesar să decidă asupra acestor două obiecţii de aplicabilitate, întrucât a ajuns la concluzia că articolul 13 nu a fost încălcat.
118. -123. [...]
124. Curtea a ajuns la concluzia că Soering a avut la dispoziţie o cale de atac efectivă pentru a se plânge în legătură cu încălcarea articolului 3. în aceste condiţii, nu mai este necesară examinarea celorlalte două obiecţii de aplicabilitate ridicate de guvernul Regatului Unit. în consecinţă, articolul 13 nu a fost încălcat.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50
125. Articolul 50 al Convenţiei stipulează:
[textul articolului 50]
Soering a susţinut că o dreaptă compensare ar însemna aplicarea efectivă a hotărârii Curţii, întrucât scopul plângerii a fost obţinerea protecţiei drepturilor garantate în Convenţie. Reclamantul a invitat Curtea să asiste statul chemat în judecată... oferind indicaţii cu privire la modul în care trebuie aplicată hotărârea Curţii.
în plus, reclamantul a cerut rambursarea cheltuielilor de judecată, evaluate la: 1.500 de lire sterline şi, respectiv, 21.000 de lire sterline pentru onorariile avocaţilor care l-au apărat
în faţa instanţelor naţionale şi internaţionale; 2.067 de lire sterline şi, respectiv, 4.885,60 de franci francezi cu titlu de costuri de călătorie şi hotel pentru avocaţii care s-au prezentat în faţa Curţii; 2.185,80 de lire sterline şi 145 de franci francezi pentru alte cheltuieli de judecată. în total, reclamantul a solicitat 26.752,80 de lire sterline şi 5.030,60 de franci francezi.
126. Articolul 3 nu a fost încă încălcat. Cu toate acestea, Curtea a hotărât că, în cazul în care decizia secretarului de stat de a-1 extrăda pe Soering va fi pusă în aplicare, executarea ei ar constitui o încălcare a articolului 3. Prevederile articolului 50 trebuie aplicate, având în vedere situaţia existentă în momentul de faţă.
127. Curtea consideră că prezenta hotărâre cu privire la articolul 3 constituie o dreaptă compensare adecvată în sensul articolului 50. Curtea nu poate da indicaţii suplimentare de tipul celor cerute de reclamant (vezi, mutatis mutandis, cazul Dudgeon). în virtutea articolului 54, responsabilitatea supravegherii modului în care sunt respectate hotărârile Curţii revine Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.
128. Guvernul Regatului Unit nu a contestat, în principiu, cererea de rambursare a costurilor şi cheltuielilor, dar a sugerat că, în cazul în care Curtea hotărăşte că una sau mai multe dintre plângerile formulate de reclamant au fost neîntemeiate, suma totală acordată să fie redusă corespunzător (vezi cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere...). Esenţa argumentului reclamantului a fost legată de articolul 3 şi, în această privinţă, a avut succes. în consecinţă, Curtea consideră că este echitabil ca reclamantul să-şi recupereze în întregime costurile şi cheltuielile.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Decide că, în cazul în care decizia de extrădare va fi pusă în aplicare, executarea ei ar constitui o încălcare a articolului 3 ;
2. Decide că executarea deciziei de extrădare nu ar constitui o încălcare a articolului 6 paragraful 3(c);
3. Decide că nu este competentă să examineze plângerea în raport cu articolul 6 paragrafele 1 şi 3(d);
4. Decide că articolul 13 nu a fost încălcat;
5. Decide că Regatul Unit trebuie să plătească reclamantului sumele de 26.752,80 de lire sterline şi 5.030,60 de franci francezi, plus taxa pe valoarea adăugată, cu titlu de cheltuieli de judecată;
6. Respinge restul pretenţiilor de dreaptă compensare.
Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată public la 7 iulie 1989, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
Rolv Ryssdal, preşedinte Herbert Petzold, grefier adjunct
[...]
OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER
Extrădarea reclamantului în Statele Unite nu l-ar expune doar unor tratamente sau pedepse inumane sau degradante, ci ar constitui, în primul rând, o încălcare a dreptului său la viaţă. Cea mai importantă problemă în acest caz nu este probabilitatea ca reclamantul să fie expus „sindromului culoarului morţii"..., ci simplul fapt că extrădarea i-ar pune viaţa în pericol.
Partea finală a articolului 2 paragraful 1 prevede că nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod intenţionat, decât în executarea unei pedepse capitale pronunţate de un tribunal, dacă infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă. Extrădarea reclamantului în Statele Unite l-ar expune riscului de a fi condamnat la moarte şi executat... pentru o infracţiune pentru care în Regatul Unit nu este prevăzută aceeaşi pedeapsă [...].
Când în discuţie este viaţa unui om, statul solicitat nu poate permite ca statul solicitant să facă ceea ce lui însuşi nu-i este permis. Cu alte cuvinte, dacă legea penală nu prevede pedeapsa cu moartea pentru infracţiunea respectivă, statului solicitat nu îi este permis să predea persoana a cărei extrădare a fost cerută unui alt stat unde, pentru aceeaşi infracţiune, ar putea fi executată. Acest argument ar trebui să fie deja suficient pentru a împiedica Regatul Unit să-1 predea pe reclamant Statelor Unite. [...] Partea finală a articolului 2 paragraful 1 a fost adoptată acum patruzeci de ani, în anumite împrejurări istorice, imediat după terminarea celui de al doilea război mondial. Chiar dacă aparent permite pedeapsa cu moartea, în anumite condiţii şi pe timp de pace, ea nu mai reflectă situaţia contemporană, fiind depăşită de dezvoltarea conştiinţei şi practicii legale [...].
Pedeapsa cu moartea este în contradicţie cu stadiul actual al civilizaţiei europene. De fapt, nu mai există nicăieri în statele-parte la Convenţie [...]. Caracterul ei ilegal a fost recunoscut de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei când a adoptat - în decembrie 1982 - şi deschis pentru semnături - în aprilie 1983 - Protocolul nr. 6 al Convenţiei, care până în prezent a fost semnat de şaisprezece state şi ratificat de treisprezece. Nici unui stat-parte la Convenţie, chiar dacă nu a ratificat încă Protocolul nr. 6, nu i se poate permite, în acest context, să extrădeze o persoană care riscă să fie executată în statul solicitant.
Extrădarea cuiva în aceste condiţii ar fi împotriva standardelor justiţiei europene şi contrară ordinii publice a Europei [...].
Predarea reclamantului ar fi licită numai dacă autorităţile americane ar furniza asigurări absolute că - dacă va fi condamnat pentru infracţiunea de care este acuzat - Soering nu va fi executat [...]. Dar astfel de asigurări nu au fost şi nu pot fi obţinute [...]. Prin urmare, nu există nici o îndoială că extrădarea reclamantului în Statele Unite ar constitui o încălcare a dreptului său la viaţă [...].
| ← Micu contra Romaniei - Rele conditii de detentie indurate in... | B. contra Austria - Durata arestarii preventive, a procedurilor... → |
|---|
