B. versus AUSTRIA
Hotărârea Curţii din 28 martie 1990
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în conformitate cu articolul 43 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi cu normele Regulamentului Curţii, în Camera formată din judecătorii: J. Cremona, preşedinte, T. Vilhjâlmsson, F. Matscher, B. Walsh, Sir Vincent Evans, C. Russo, E. Palm, ca şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] adoptă această hotărâre [la 28 martie 1990]: PROCEDURA
1. Cazul a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi articolul 47 ale Convenţiei. S-a întemeiat pe plângerea nr. 11968/86 formulată împotriva Republicii Austria şi înaintată Comisiei la data de 10 ianuarie 1986 pe baza articolului 25, de dl B., cetăţean austriac.
[...] Scopul plângerii a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate de statul pârât conform articolului 5 paragraful 3 şi articolului 6 paragraful 1.
2. -7. [Paragrafele 2-7 descriu participarea reclamantului la proceduri, constituirea Camerei, numele reprezentanţilor părţilor la dezbaterile din faţa Curţii, precum şi dorinţa reclamantului ca numele să nu-i figureze în textul hotărârii.]
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI
. 8. Dl B., cetăţean austriac, locuia la Innsbruck înainte de 1 iulie 1980, unde exercita profesia de agent de asigurări.
în 1979, împreună cu soţia sa, a înfiinţat şi cumpărat mai multe societăţi în Austria, Liechtenstein şi Elveţia. Din toamna acelui an până la sfârşitul Iui 1980, în calitate de consilier financiar, reclamantul a primit din partea mai multor persoane sume ridicându-se până la 10.000.000 de şilingi austrieci, pe care a pretins că-i investeşte astfel încât să obţină, pentru investitori, beneficii de 17 până lâ 35%. O mare parte a acestor fonduri a fost transferată de reclamant în Germania şi în Elveţia, în folosul propriilor companii.
1. Procedurile penale
9. La 26 iunie 1980, poliţia a informat Parchetul din Salzburg despre suspiciunile sale cu privire la reclamant. La 30 iunie, Curtea Regională Salzburg a dispus efectuarea unei percheziţii în apartamentul dlui B. şi în birourile uneia dintre firmele sale. în ziua următoare, 1 iulie, s-au declanşat cercetările penale împotriva lui şi dl B. a fost arestat. După ce 1-a interogat la 3 iulie, Curtea Regională a decis să-i prelungească arestarea preventivă, în conformitate cu articolul 180 paragrafele 1 şi 2, alineatele 1-3 ale Codului de procedură penală (vezi paragrafele 19 şi 25).
10. Cercetările s-au finalizat la 8 mai 1981, iar rechizitoriul, redactat pe şaptesprezece pagini, i-a fost comunicat la 27 mai. Acesta a devenit definitiv la 21 iunie 1981, după respingerea, de Curtea de Apel Linz, a recursului declarat de reclamant. Dl B. era acuzat de comiterea, în formă consumată ori de tentativă, a mai multor infracţiuni de înşelăciune calificată în exercitarea profesiei, conform articolelor 146 şi 147 paragraful 3 din Codul penal, ca şi de încălcări diverse ale legislaţiei privind controlul schimburilor.
Dosarul de urmărire penală cuprindea treisprezece volume, din care mai mult de o sută de pagini erau opiniile experţilor. La acestea se adăugau treizeci de volume de documente probatorii.
11. Procesul a durat câteva zile, timp în care au fost audiaţi treizeci de martori. Dezbaterile au început la 9 noiembrie 1981, dar au fost amânate până la 12 noiembrie pentru a permite cercetări suplimentare cerute de reclamant. Procesul nu a reînceput până la 15 noiembrie 1982. Stenograma procesului cuprindea 357 pagini.
La 16 noiembrie 1982, instanţa I-a condamnat pe dl B. la opt ani închisoare, din care urma să se scadă perioada arestării preventive. El a fost găsit vinovat de comiterea a 24 de infracţiuni de înşelăciune calificată în exercitarea profesiei, având ca obiect sume variind între 10.000 şi 1.000.000 de şilingi, şi de şapte încălcări ale legislaţiei privind controlul schimburilor. Preşedintele completului a expus succint motivele deciziei.
Inculpatul şi-a anunţat imediat intenţia de a introduce o cerere de constatare a nulităţii şi un apel (vezi paragraful 30). Detenţia sa preventivă a fost prelungită.
2. Redactarea hotărârii
12. Conform articolului 270 al Codului de procedură penală, sentinţa trebuie redactată în cel mult paisprezece zile (paragraful 29). în speţă, sarcina redactării sentinţei a revenit judecătorului M.; el n-a îndeplinit-o până în august 1985 (vezi paragraful 15).
13. La începutul anului 1983, autoritatea ierarhic superioară a luat măsuri de verificare a activităţii acestui judecător, cerându-i să întocmească o informare detaliată asupra tuturor cauzelor pe care le avea de soluţionat. Cu începere la 1 iunie, s-au luat măsuri de reducere a încărcăturii de dosare - despre al cărui volum Curtea a primit informaţii detaliate din partea guvernului -, dar cum sentinţa tot nu a fost redactată, procurorul-şef din Linz a cerut, la 6 februarie 1984, declanşarea procedurilor disciplinare.
La 4 martie 1984, Curtea de Apel Linz, întrunită ca instanţă disciplinară, i-a aplicat judecătorului M. o mustrare, cu titlu de sancţiune administrativă, pentru întârziere în redactarea sentinţei.
M. a încercat să explice întârzierea invocând volumul excesiv de cauze, unele probleme personale - în special moartea tatălui său şi o gravă intervenţie chirurgicală suferită de fiul său -, precum şi atenţia cu care redacta hotărârile.
14. Cum textul hotărârii în cauză nu era încă redactat, la 15 mai 1985, Curtea de Apel Linz a hotărât declanşarea unor noi proceduri disciplinare împotriva dlui M. La 1 iulie 1986, s-a hotărât exceptarea sa de la măriri salariale pe o perioadă de doi ani. Dl M. a declarat recurs la Curtea Supremă, care 1-a respins lâ 27 octombrie 1986.
în acelaşi timp, serviciul de personal al Curţii Regionale Salzburg a decis, la 4 iunie 1985, să nu-i mai repartizeze nici un caz nou, pentru a-i permite să recupereze întârzierile.
15. La 28 august 1985, sentinţa Curţii Regionale Salzburg i-a fost comunicată în scris reclamantului. Acesta solicitase să-i fie trimisă încă din 5 iunie, dată la care ceruse şi eliberarea pe cauţiune (vezi paragraful 23).
Potrivit sentinţei, care cuprindea 126 de pagini, inculpatul ar fi obţinut prin înşelăciune un total de 10.000.000 de şilingi, în 42 de ocazii şi de la 25 de persoane locuind în diverse localităţi din Austria. O bună parte din aceste fonduri fusese transferată în Germania şi în Elveţia, încălcând astfel în şapte ocazii legislaţia privind controlul schimburilor pentru sume de 8.500.000 de şilingi. Inculpatul a fost achitat pentru celelalte învinuiri.
S-au recapitulat apoi, în cuprinsul sentinţei, faptele cauzei (vezi paragraful 8) şi s-au analizat în detaliu infracţiunile pe care instanţa le-a considerat probate.
3. Procedurile în faţa Curţii Supreme
16. în termenul legal, de paisprezece zile, reclamantul a solicitat Curţii Supreme desfiinţarea sentinţei. Reclamantul a susţinut că obiecţiunile sale împotriva expertului şi numeroasele cereri de probe nu au fost luate în considerare de Curtea Regională. Concomitent, reclamantul a declarat recurs împotriva cuantumului pedepsei, pe care o considera excesivă.
17. La 14 noiembrie 1985, Curtea Supremă a respins ca nefondată cererea de desfiinţare a sentinţei. Recursul a fost admis la 19 decembrie 1985, iar pedeapsa a fost redusă de la opt la şase ani închisoare.
4. Arestarea preventivă
18. în conformitate cu legislaţia austriacă, reclamantul a stat în arest preventiv de la 1 iulie 1980, data arestării sale (vezi paragraful 9), până la hotărârea din 19 decembrie 1985 a Curţii Supreme de Justiţie (articolele 397, 284 paragraful 3 şi 294 paragraful 1 din Codul de procedură penală - vezi paragraful 28).
19. Curtea Regională Salzburg a dispus la 3 iulie 1980, pentru prima dată, menţinerea sa în arest preventiv, în conformitate cu articolul 180 paragrafele 1 şi 2, alineatele 1-3 ale Codului de procedură penală (vezi paragraful 25). Instanţa şi-a motivat decizia prin riscul ca acuzatul să se sustragă de la urmărirea penală, prin cel al influenţării martorilor şi prin pericolul repetării infracţiunilor. Dl B. avea motive să se teamă că va primi o pedeapsă grea, avea contacte bune în străinătate, exista riscul obstrucţionării anchetei penale şi, o dată pus în libertate cu ocazia arestărilor din trecut, a comis noi infracţiuni.
20. La 10 septembrie 1980, Camera de Revizuire a Curţii Regionale a examinat din oficiu legalitatea detenţiei, conform articolului 194 paragraful 3 din Codul de procedură penală (vezi paragraful 27). Cu ocazia audierii, reclamantul a cerut fără succes punerea sa în libertate. Camera de Revizuire a considerat că exista riscul ca acesta să se sustragă cercetărilor, având în vedere faptul că nu era bine integrat social, avea contacte bune în străinătate şi risca o pedeapsă ridicată. La acestea s-a adăugat şi riscul recidivării, o dată ce în trecut mai fusese condamnat pentru fapte similare şi, după punerea sa în libertate la 9 martie 1979, a comis noi infracţiuni. în acelaşi timp, instanţa a considerat că nu mai exista riscul influenţării martorilor, întrucât cercetările avansaseră suficient în cele două luni în care reclamantul a fost ţinut în arest preventiv. în lumina celor expuse mai sus, instanţa a decis că scopul detenţiei nu poate fi atins prin măsuri mai puţin stricte.
Reclamantul a fost citat să se prezinte în faţa instanţei la 15 octombrie 1980, însă a declarat că nu doreşte să-şi prezinte argumentele până când avocatul său nu va prezenta instanţei toate probele în apărare printr-un memoriu însoţit de o cerere de punere în libertate.
21. La 5 ianuarie 1981, Curtea de Apel Linz a hotărât să prelungească arestarea preventivă cu încă un an, în temeiul articolului 192 paragraful 2 din Codul de procedură penală (vezi paragraful 26); a argumentat prin complexitatea cercetărilor datorată numărului mare de fapte şi prin derularea, în străinătate, a unor cercetări distincte, pentru a lămuri destinaţia fondurilor transferate în Elveţia.
La 15 aprilie, când a compărut din nou în faţa instanţei, reclamantul a repetat declaraţiile din 15 octombrie 1980. Din dosar nu rezultă că ar fi solicitat punerea în libertate anterior anului 1985 (paragraful 22),
După 21 iunie 1981, dată la care decizia de trimitere în judecată a rămas definitivă, arestarea preventivă nu a mai fost supusă vreunei limitări în ceea ce priveşte durata şi nici vreunui control periodic efectuat din oficiu de o instanţă judecătorească (articolul 193 paragraful 2 din Codul de procedură penală - paragraful 26).
22. La 19 mai 1985, dl B. s-a adresat Camerei de Revizuire, cerând punerea în libertate. La 4 iunie însă, după ce s-a consultat cu avocatul, dl B. şi-a retras cererea întrucât nu îndeplinea condiţiile pentru eliberare pe cauţiune.
23. A doua zi a formulat o nouă cerere, oferindu-se să plătească o cauţiune de 250.000 de şilingi. El a susţinut că arestarea sa nu mai era justificată de vreme ce soţia şi copilul său locuiau în Salzburg, unde el îşi putea găsi un loc de muncă pe măsura pregătirii sale.
La 17 iulie 1985, Camera de Revizuire i-a admis cererea.
Aceasta a observat că dl B. nu fusese condamnat definitiv. Cu privire la motivele arestării preventive (vezi paragraful 25, articolul 180 din Codul de procedură penală), s-a considerat că pericolul recidivării se diminuase considerabil "Ca urmare a duratei detenţiei, care ajunsese deja la cinci ani. Riscul sustragerii acuzatului nu putea fi însă înlăturat complet: potrivit propriilor declaraţii, dl B. avea depuse într-o bancă din Ziirich lingouri de argint în valoare de 10.000.000 de şilingi şi avea contacte în străinătate. Acest risc putea fi însă înlăturat prin depunerea unei cauţiuni, care a fost stabilită la suma de 2.000.000 de şilingi, luându-se în considerare consecinţele faptelor imputate acuzatului.
24. Atât procurorul, cât şi reclamantul au declarat recurs la Curtea de Apel Linz care, la 14 august 1985, a susţinut decizia Camerei de Revizuire. Cum însă dl B. nu a reuşit să strângă banii necesari cauţiunii, a rămas în închisoare.
II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ
1. Arestarea preventivă
25. Conform articolului 180 paragrafele 1 şi 2 ale Codului de procedură penală, o persoană poate fi ţinută în arest preventiv dacă există motive serioase de a fi suspectată de comiterea unei infracţiuni şi dacă există riscul ca aceasta să se sustragă urmăririi penale, să influenţeze martorii sau să recidiveze.
26. în conformitate cu articolul 193, dacă detenţia este justificată numai de riscul influenţării martorilor, ea nu poate dura mai mult de două luni, iar în celelalte ipoteze nu poate dura mai mult de şase luni. La cererea judecătorului de instrucţie sau a procurorului şi dacă dificultatea sau amploarea anchetei o impun, instanţa de apel poate să prelungească arestarea preventivă până la maximum trei luni în prima ipoteză şi până la un an sau chiar doi ani în cea de-a doua ipoteză, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este de zece ani sau mai mare.
Anterior datei de 30 iunie 1983, arestarea preventivă bazată pe alt motiv decât cel privind riscul influenţării martorilor nu era supusă vreunei limitări cu privire la durată, din momentul în care trimiterea în judecată devenea definitivă sau se stabilise data procesului. Potrivit noilor reglementări, termenele menţionate anterior nu se mai aplică din momentul începerii dezbaterilor. Sub imperiul ambelor reglementări, acuzatul poate în orice moment să ceară punerea sa în libertate (articolul 194 paragraful 2).
27. Conform articolelor 194 şi 195, o astfel de cerere şi recursul împotriva unei decizii de menţinere a detenţiei se examinează de Camera de Revizuire în şedinţă cu uşile închise, în prezenţa acuzatului sau a avocatului său. Atunci când acuzatul nu cere punerea în libertate din proprie iniţiativă, măsura arestării preventive este examinată din oficiu, la fiecare două luni de detenţie sau după trei luni de la ultima audiere, când acuzatul nu are avocat.
De la data rămânerii definitive a actului de trimitere în judecată şi, respectiv, de la data stabilirii primului termen al procesului, audierile de revizuire a detenţiei preventive încetează. Deciziile referitoare la continuarea detenţiei se iau de către Camera de Revizuire, întrunită în şedinţă cu uşile închise (articolul 194 paragraful 4).
28. Arestarea preventivă ia sfârşit cel mai târziu în momentul începerii executării pedepsei, din durata căreia se scade perioada de arest preventiv (articolul 38 din Codul penal). Atunci când persoana condamnată foloseşte o cale de atac care are prin lege efect suspensiv - cum ar fi de pildă cererea de desfiinţare a sentinţei (articolul 284 paragraful 3) sau apelul împotriva condamnării (articolul 294 paragraful 1), acesta rămâne în arest preventiv până la pronunţarea unei hotărâri definitive (articolul 397).
2. Procedurile judecăţii în prima instanţă şi în apel
29. Potrivit articolului 270 paragraful 1 din Codul de procedură penală, sentinţa „trebuie redactată în scris, în termen de paisprezece zile de la pronunţare şi va fi semnată de preşedinte şi de grefier".
Conform doctrinei şi practicii judiciare austriece, nerespectarea acestui termen nu aduce nulitatea sentinţei.
30. Sentinţa poate fi atacată printr-o cerere de desfiinţare sau printr-un apel împotriva condamnării ori a despăgubirilor civile acordate ori prin ambele mijloace (articolul 280 şi următoarele).
Declaraţia de apel, care trebuie să intervină în termen de trei zile de la pronunţare (articolele 284 paragraful 1 şi 294 paragraful 1), are în principiu un efect suspensiv imediat (articolele 284 paragraful 3 şi 294 paragraful 1). Motivele apelului trebuie depuse la instanţă în termen de paisprezece zile de la declararea apelului sau de la comunicarea sentinţei scrise, dacă aceasta are loc după declararea apelului (articolele 285 paragraful 1 şi 294 paragraful 2).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
31. în plângerea sa din 10 ianuarie 1986 (nr. 11968/86), dl B. a reclamat durata arestării preventive şi lungimea procedurilor din faţa Curţii Regionale Salzburg. El şi-a întemeiat plângerea pe articolul 5 paragraful 3 şi articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.
La 7 mai 1987, Comisia a declarat plângerea admisibilă. în raportul din 14 decembrie 1988 (articolul 31), Comisia a exprimat opinia (unanimă) a încălcării articolului 6 paragraful 1, apreciind însă că articolul 5 paragraful 3 nu a fost încălcat (unsprezece voturi la cinci). [...]
ARGUMENTAŢIA FINALĂ ÎN FAŢA CURŢII
32. La şedinţa din 20 noiembrie 1989, reclamantul a solicitat Curţii să condamne Republica Austria pentru încălcarea articolelor 5 paragraful 3 şi 6 paragraful 1 ale Convenţiei.
Guvernul a invitat Curtea să constate absenţa unei astfel de încălcări.
ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 3
33. în conformitate cu articolul 5 paragraful 3:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".
Reclamantul s-a plâns că durata arestării sale preventive a încălcat această prevedere, plângere contestată de guvern şi respinsă de Comisie.
A. Perioada de luat în considerare
34. Momentul din care curge termenul de luat în considerare nu a fost contestat de nici una dintre părţi; este vorba de 1 iulie 1980, dată la care reclamantul a fost arestat (vezi paragraful 9).
35. Data exactă la care s-a terminat arestarea preventivă a fost însă subiect de dispută.
Potrivit guvernului şi majorităţii membrilor Comisiei, perioada în discuţie s-a încheiat la
16 noiembrie 1982, o dată cu pronunţarea sentinţei în prima instanţă (paragraful 11).
în opinia reclamantului, arestarea sa preventivă a durat până la 19 decembrie 1985, data pronunţării hotărârii Curţii Supreme (paragraful 17) şi, respectiv, a condamnării sale definitive ; această opinie a fost însuşită de membrii Comisiei aflaţi în minoritate.
36. In hotărârea sa din cazul Wemhoff, Curtea a decis că „o persoană condamnată în primă instanţă, fie că a fost sau nu în detenţie până în acel moment, se găseşte în situaţia prevăzută de articolul 5 paragraful l(a)", care „autorizează privarea de libertate a persoanelor «pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent»" ; „această ultimă frază nu poate fi interpretată ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive". Nu poate fi ignorată împrejurarea că „vinovăţia unei persoane deţinute în timpul procedurilor de apel sau de reexaminare a fost stabilită printr-un proces derulat conform exigenţelor articolului 6".
întrucât articolul 5 paragraful 3 se aplică doar cazurilor avute în vedere de articolul 5 paragraful l(c), împreună cu care formează un tot unitar (vezi cea mai recentă speţă, hotărârea în cazul Ciulla), cele afirmate de Curte în cazul Wemhoff indică data de 16 noiembrie 1982 ca sfârşitul perioadei de luat în considerare.
37. Conform membrilor Comisiei aflaţi în minoritate, Curtea ar trebui să reexamineze această hotărâre în lumina interpretării ulterioare pe care a dat-o articolului 5 paragraful 1, în hotărârile din cazurile Van Droogenbroek (24 iunie 1982) şi Monnell şi Morris (2 martie 1987). în opinia lor, detenţia ulterioară pronunţării sentinţei Curţii Regionale Salzburg la 16 noiembrie 1982 nu rezulta din condamnare deoarece, în dreptul austriac, nu era definitivă. Aşadar, reclamantul s-a aflat în detenţie provizorie până la 19 decembrie 1985 (articolele 284 paragraful 3, 294 paragraful 1 şi 397 din Codul de procedură penală - vezi paragrafele 28 şi 30).
38. Observând în special varianta franceză, termenul „condamnare" din articolul 5 paragraful l(a) trebuie înţeles atât ca o constatare a vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât şi ca aplicare a unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate (vezi hotărârea din cazul Van Droogenbroek, citat mai sus, paragraful 35). Sentinţa din 16 noiembrie 1982 corespunde fară îndoială acestei definiţii.
Totuşi, în acest context, „sintagma «pe baza» nu implică numai simpla ordine cronologică între «condamnare» şi «detenţie»: în plus, detenţia trebuie să rezulte din condamnare, adică să se producă «în urma şi ca urmare» - sau «în virtutea condamnării»" (ibid.).
39. De aceea trebuie să stabilim dacă detenţia ulterioară datei de 16 noiembrie 1982 îndeplineşte condiţiile de ordin cronologic şi de cauzalitate inerente sintagmei „pe baza".
Asupra primului aspect, Curtea observă că detenţia a avut loc în mod clar după condamnare, în sensul articolului 5 paragraful 1 (vezi paragraful 38).
Cât despre cel de-al doilea, Curtea reaminteşte că în şedinţa din 16 noiembrie 1982 instanţa 1-a găsit vinovat pe reclamant şi, concomitent, i-a aplicat o pedeapsă de opt ani închisoare, indicând verbal motivele principale ale deciziei sale, afirmând totodată că detenţia sa preventivă va continua (paragraful 11). Privind şi examinând situaţia reală dincolo de aparenţe şi de terminologia utilizată (vezi hotărârea din cazul Van Droogenbroek citat anterior), Curtea constată că „motivul" continuării detenţiei se regăseşte în condamnarea pronunţată la aceeaşi dată. în lipsa acelei condamnări, acuzatul ar fi trebuit pus de îndată în libertate.
Mai mult, având în vedere legătura de esenţă dintre paragrafele 3 şi l(c) ale articolului 5, o persoană condamnată în primă instanţă şi aflată în stare de detenţie în timpul judecării propriului apel nu poate fi considerată ca deţinută „în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune" pentru care a fost condamnată.
Trebuie însă subliniat faptul că există diferenţe notabile între statele contractante în privinţa chestiunii dacă o persoană condamnată în primă instanţă şi-a început sau nu executarea pedepsei, atunci când are un apel pe rol. în această privinţă, Curtea, ca şi Comisia consideră normal ca importantele garanţii ale articolului 5 paragraful 3 să nu depindă de o situaţie particulară de dimensiuni naţionale.
40. în concluzie, perioada de luat în considerare curge de la 1 iulie 1980 până la 16 noiembrie 1982; a durat doi ani, patru luni şi cincisprezece zile.
B. Caracterul rezonabil al duratei detenţiei
41. Pentru a dovedi că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 5 paragraful 3, guvernul a subliniat suspiciunile existente în legătură cu reclamantul, motivele detenţiei, complexitatea cauzei, necesitatea interogării unui număr mare de persoane aflate în străinătate şi cuantumul ridicat al pedepsei care se putea aplica reclamantului.
Comisia şi-a bazat poziţia doar pe diligenţa autorităţilor judiciare şi pe complexitatea cauzei.
42. Persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este condiţia sine qua non a legalităţii menţinerii sale în detenţie (vezi hotărârea din cazul Stogmuller...). Totuşi, după o anume perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă; în asemenea situaţii, Curtea trebuie să examineze „motivele care au determinat decizia autorităţilor judiciare de a menţine arestarea preventivă" (ibid., vezi şi hotărârea Curţii din cazul Wemhoff... şi hotărârea Curţii din cazul Ringeisen...).
în situaţia în care aceste motive sunt „pertinente" şi „suficiente", Curtea urmează să stabilească dacă autorităţile judiciare au manifestat „grijă deosebită" în derularea procedurilor (vezi hotărârea Curţii din cazul Matznetter...).
43. Motivele oferite de instanţele austriece pentru a justifica prelungirea detenţiei reclamantului au fost, pe lângă gravitatea infracţiunilor, riscul sustragerii de la urmărirea penală, al influenţării martorilor şi cel al recidivării.
Camera de Revizuire a exclus riscul influenţării martorilor la 10 septembrie 1980, la scurt timp după trecerea a două luni de la începutul detenţiei, datorită progresului cercetărilor (vezi paragraful 20).
44. Cu privire la riscul sustragerii reclamantului de la urmărirea penală, Curtea notează că severitatea pedepsei prevăzute de lege nu este suficientă, după un anumit timp, pentru a justifica prelungirea detenţiei (vezi hotărârea Curţii din cazul Wemhoff... ). Instanţele naţionale au invocat însă şi alte circumstanţe pertinente, cum ar fi neintegrarea socială a reclamantului şi contactele sale în străinătate; în plus, au luat în considerare şi faptul că dl B., deşi condamnat în trecut pentru fapte similare, recidivase după punerea sa în libertate în martie 1979, existând astfel riscul unei repetări a infracţiunilor (vezi paragrafele 19-20). Asupra acestor chestiuni, reclamantul nu a furnizat nici un argument convingător în apărarea sa (vezi paragrafele 20 şr 21).
Mai mult, în opinia Curţii este rezonabil să conchidă pe baza deciziei din 1985 a Camerei de Revizuire că riscul sustragerii de la urmărirea penală exista la 16 noiembrie 1982 când Curtea Regională s-a pronunţat (paragraful 23).
45. Din momentul în care măsura trimiterii în judecată a devenit definitivă (21 iunie 1981), detenţia reclamantului a încetat a mai fi subiectul unui control periodic, exercitat din oficiu de instanţă (vezi paragrafele 21 şi 27). Cât despre dl B., el nu a formulat în această perioadă nici o cerere de punere în libertate, deşi a avut această posibilitate. Oricum, autorităţile naţionale aveau obligaţia de a trata cauza cu celeritate.
în ceea ce priveşte ancheta - care a durat aproape un an Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Comisiei potrivit căruia judecătorul a arătat suficientă diligenţă. Cauza a fost complexă, s-a referit la o serie de înşelăciuni care au necesitat cercetări în străinătate prin comisii rogatorii, a implicat un număr mare de martori şi s-au umplut dosare voluminoase.
Procesul a început la 9 noiembrie 1981. A fost amânat la 12 noiembrie, pentru a permite completarea cercetărilor, cerută de reclamant. Procesul nu a reînceput până la 15 noiembrie 1982 (vezi paragraful 11). Această întârziere de un an poate să pară excesivă, însă „nu trebuie pierdut din vedere faptul că, dacă un acuzat în stare de detenţie are dreptul la tratarea cu prioritate şi celeritate a cazului său, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorilor de a face lumină asupra faptelor, de a uşura atât apărării, cât şi acuzării furnizarea probelor şi argumentelor şi de a nu se pronunţa decât după o matură chibzuinţă asupra existenţei infracţiunilor şi asupra pedepsei" (hotărârea Curţii din cazul Wemhoff citată mai sus). Din dosar nu reiese că instanţele austriece n-ar fi acţionat cu promptitudinea necesară.
46. în consecinţă, durata detenţiei reclamantului (1 iulie 1980-16 noiembrie 1982) nu poate să treacă drept nerezonabilă, în sensul articolului 5 paragraful 3.
II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1
47. Dl B. s-a plâns şi de durata procedurilor penale instituite împotriva sa şi, în principal, a timpului alocat de judecătorul M. redactării sentinţei în primă instanţă. El a invocat articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei care enunţă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa [...]".
Comisia a considerat că durata procedurii în discuţie a depăşit „termenul rezonabil". Guvernul a contestat această teză.
A. Perioada de luat în considerare
48. Perioada de luat în considerare - nedisputată de părţi - începe la 1 iulie 1980, data arestării reclamantului, şi se încheie la 19 decembrie 1985, data pronunţării hotărârii Curţii Supreme (vezi paragrafele 9 şi 17). A durat în total cinci ani, cinci luni şi optsprezece zile.
B. Caracterul rezonabil al duratei procedurilor
49. Acesta trebuie stabilit în funcţie de circumstanţele cazului şi în lumina criteriilor enunţate în jurisprudenţa Curţii (vezi, printre altele, hotărârea din cazul Milasi...).
50. In privinţa complexităţii cazului, Curtea ia notă, ca şi Comisia, de dificultăţile întâmpinate pe parcursul anchetei, ca şi de cele derivând din natura acuzaţiilor (vezi paragrafele 10-11).
Curtea observă totodată că la 16 noiembrie 1982 toate probele relevante se aflau în dosar, decizia fusese luată, iar motivele principale ale deciziei fuseseră expuse; judecătorul însărcinat cu redactarea sentinţei urma doar să dezvolte aceste motive pe baza studierii atente a dosarului voluminos şi să le formuleze în scris.
51. Conduita reclamantului nu a ridicat probleme deosebite; de altfel, guvernul nici nu a criticat-o.
52. în ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor judiciare austriece, Curtea nu a constatat nereguli în stadiul cercetărilor preliminare, nici în cel al procedurilor din faţa Curţii Regionale Salzburg, cel puţin până la 16 noiembrie 1982, şi nici în raport cu procedurile din faţa Curţii Supreme. Rămâne de examinat perioada de timp în care a fost redactată sentinţa, ce număra 126 de pagini (vezi paragraful 15).
Este adevărat că redactarea hotărârii cerea un efort considerabil, dar judecătorul nu a terminat-o decât la 28 august 1985, adică la treizeci şi trei de luni de la pronunţare; aceasta a contravenit, în opinia reclamantului, articolului 270 din Codul de procedură penală (paragrafele 12 şi 29).
53. Guvernul însuşi a considerat regretabilă această situaţie. Guvernul a subliniat însă încărcătura mare de dosare a judecătorului M. A reamintit în plus măsurile adoptate de autorităţile ierarhice: degrevarea judecătorului, încă de la începutul lui 1983, de unele sarcini şi instituirea de măsuri disciplinare împotriva acestuia (paragrafele 13-14). Guvernul a argumentat că, datorită principiului independenţei judecătorilor (articolul 87 din Constituţie) şi al repartiţiei fixe a dosarelor în interiorul instanţelor, nu ar fi putut lua măsuri mai stricte.
54. Ca şi Comisia, Curtea nu poate accepta acest punct de vedere. Decizia de a nu mai repartiza noi dosare judecătorului M., astfel încât acesta să recupereze restanţele, nu a survenit până în iunie 1985 (vezi paragrafele 13-14). în ciuda mustrării judecătorului, la 4 martie 1984, textul sentinţei nu a fost redactat decât 17 luni mai târziu. Măsuri disciplinare mai severe nu i-au fost aplicate până în 1986, ulterior încheierii procedurilor în discuţie (vezi paragrafele 13-14).
Ţinând cont de jurisprudenţa sa constantă referitoare la problemele puse de supraaglomerarea instanţelor (vezi, de dată recentă, hotărârea din cazul Union Alimentaria Sanders S.A. ...), Curtea consideră că măsurile adoptate au fost insuficiente şi tardive pentru a asigura reclamantului desfăşurarea într-un termen rezonabil a procedurilor judiciare. Nu este de datoria Curţii să stabilească autoritatea responsabilă pentru întârzierea constatată, întrucât în discuţie este responsabilitatea statului (vezi, printre altele, hotărârea din cazul Foti şi alţii...).
55. în consecinţă, s-a încălcat articolul 6 paragraful 1.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 50
56. Conform articolului 50:
[textul articolului 50 din Convenţie]
Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru daunele materiaik.şi morale suferite şi rambursarea costurilor şi a cheltuielilor de judecată.
A. Daune materiale şi morale
57. Reclamantul a susţinut că întârzierea în redactarea textului sentinţei 1-a privat de posibilitatea de a obţine, cu începere din 1983, eliberarea sa provizorie, care i-ar fi permis să câştige veniturile necesare traiului. El a estimat aceste pierderi la 70.000 de şilingi pe lună.
în plus, dl B. a reclamat şi un prejudiciu moral întrucât, timp de 142 de săptămâni, nu a putut să declare un recurs în interesul legii şi nici să ceară punerea sa în libertate, potrivit articolului 46 paragraful 1 din Codul penal. Reclamantul a.lăsat la latitudinea Curţii să aprecieze amploarea acestui prejudiciu.
58. în replică, guvernul a afirmat că reclamantul ar fi rămas oricum în detenţie pentru executarea pedepsei, chiar dacă ar fi intrat mai devreme în posesia sentinţei. De aceea, nu există nici o relaţie de cauzalitate între pierderea veniturilor pretinsă de reclamant şi încălcarea constatată. Cu privire la daunele morale, guvernul a considerat că simpla constatare a încălcării Convenţiei constituie în sine o reparaţie echitabilă.
Pe de altă parte, delegatul Comisiei a exprimat opinia potrivit căreia reclamantul a suferit daune materiale şi morale: întârzierea în motivarea în scris a sentinţei din 16 noiembrie 1982 (treizeci şi trei de luni) 1-a afectat cu siguranţă, în măsura în care a trebuit să rămână în detenţie în acel timp, sperând că sentinţa ar putea fi casată de Curtea Supremă. Delegatul Comisiei a solicitat Curţii să facă un calcul echitabil.
59. Curtea nu vede nici o legătură de cauzalitate între depăşirea termenului rezonabil prevăzut de articolul 6 paragraful 1 (paragraful 55) şi pierderea veniturilor invocată de reclamant. Cu privire la daunele morale, constatarea unei încălcări prin hotărârea de faţă constituie o reparaţie echitabilă.
B. Cheltuieli de judecată/Costuri şi cheltuieli
60. Reclamantul a solicitat rambursarea onorariilor avocaţilor (322.413 şilingi, incluzând impozitele), a costurilor deplasărilor şi a altor cheltuieli curente (25.000 de şilingi), legate de procedura în faţa organelor Convenţiei.
Guvernul s-a referit la baremele onorariilor austriece şi a acceptat o parte din sumele pretinse, în timp ce pe altele le-a contestat. Delegatul Comisiei nu s-a pronunţat.
61. Făcând un calcul echitabil în conformitate cu articolul 50 al Convenţiei şi pe baza criteriilor pe care le aplică în materie, Curtea acordă dlui B. suma de 150.000 de şilingi cu titlu de costuri şi cheltuieli.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că nu s-a încălcat articolul 5 paragraful 3 ;
2. Hotărăşte că s-a încălcat articolul 6 paragraful 1;
3. Hotărăşte că Guvernul austriac trebuie să plătească reclamantului cheltuieli de judecată
în valoare de 150.000 (una sută cincizeci de mii) de şilingi;
4. Respinge restul cererilor de reparaţie echitabilă.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 28 martie 1990.
Semnată:
John Cremona, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
în conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi cu articolul 52 paragraful 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată concurentă a dlui John Cremona se ataşează prezentei hotărâri.
OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI CREMONA
Am ezitat puţin în a subscrie la concluzia la care a ajuns Curtea în privinţa articolului 5 paragraful 3 din Convenţie, întrucât durata detenţiei este destul de lungă.
Fiecare caz trebuie însă soluţionat în funcţie de particularităţile sale. Considerând că pericolul ca reclamantul să se sustragă urmăririi penale era real şi a existat până la pronunţarea sentinţei Curţii Regionale, perioadă în care autorităţile competente au arătat diligenţa necesară în derularea acestei cauze foarte complexe, şi după cântărirea celorlalte circumstanţe relevante menţionate în hotărârea Curţii, am votat, împreună cu colegii mei, pentru absenţa unei încălcări sub acest aspect.
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre B. contra Austria - Durata arestarii preventive, a procedurilor penale si a redactarii hotararii judecatoresti
