Stancu contra Romaniei - Acces la justitie Amplasamentul terenului restitui in temeiul legii nr. 18/1991 Durata excesiva si inechitatea procesului

Comentarii

0

Stancu contra Romaniei - Acces la justitie Amplasamentul terenului restitui in temeiul legii nr. 18/1991 Durata excesiva si inechitatea procesului

HOTĂRÂREA din 29 aprilie 2008 în Cauza Stancu împotriva României (Cererea nr. 30390/02) Strasbourg Devenită definitivă la data de 29.07.2008

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

În CauzaStancu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:

Josep Casadevall, preşedinte,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra, judecători;

şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 1 aprilie 2008,

a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 30390/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, domnii Dumitru Stancu şi Ion Dănuţ Stancu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 17 mai 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de avocaţii E. Crângariu şi D. Drăgoi din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 18 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4. Reclamanţii s-au născut în anul 1946 şi 1958 şi locuiesc în Bucureşti şi respectiv în satul Ulmi (Dâmboviţa).

A. Reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991

5. S.L. şi S.M., bunicii reclamanţilor, erau proprietarii unui teren de 5 hectare situat pe malul lacului Mamaia, în apropiere de Marea Neagră. La 14 februarie 1953 ei au donat terenul statului.

6. La 11 martie 1991, în calitate de moştenitoare a lui S.I., S.M. a cerut comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar (Legea nr. 18/1991 şi comisia locală) să reconstituie dreptul său de proprietate asupra terenului de 5 hectare indicat anterior pe amplasamentul pe care îl deţinuse în momentul donaţiei din 1953. S.M. a indicat că avea trei moştenitori, din care una era mama reclamanţilor. Potrivit reclamanţilor, în aceeaşi zi şi sub acelaşi număr de înregistrare, au formulat şi ei o cerere în numele lor pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în chestiune. Din dosar reiese că reclamanţii au depus această cerere la 29 august 1991 la Primăria Constanţa, în baza Legii nr. 18/1991.

7. Bazându-se pe o propunere a comisiei locale, pe care reclamanţii au contestat-o la 6 septembrie 1991 menţionând dreptul lor în temeiul Legii nr. 18/1991 şi pe o decizie din 24 martie 1992 a comisiei judeţene Constanţa de aplicare a legii citate anterior, Prefectura Constanţa (Prefectura) a emis la 25 februarie 1993 un titlu de proprietate în favoarea lui S.M. reconstituind dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de 5 hectare de teren. Reconstituirea s-a făcut pentru 4,50 ha prin echivalent în acţiuni la o societate agricolă şi pentru restul de 0,50 ha prin acordarea unui teren situat în extravilanul oraşului Constanţa, pe un amplasament diferit de cel deţinut de S.M. şi S.I. înainte de 1953.

B. Acţiune privind anularea titlului de proprietate şi restituirea terenului pe vechiul amplasament

8. La 9 aprilie 1993 reclamanţii, precum şi ceilalţi moştenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., au sesizat Tribunalul Constanţa cu o acţiune în contencios administrativ, îndreptată împotriva Prefecturii şi având drept obiect anularea titlului de proprietate emis la 25 februarie 1993. Bazându-se pe articolele 12 şi 37 ale Legii nr. 18/1991, ei au menţional ilegalitatea titlului de proprietate pe motiv că restituirea terenului de 0,50 ha nu a fost făcută pe vechiul amplasament, care era liber de orice construcţie şi că datorită calităţii lor de moştenitori ai lui S.I. trebuia să fie de asemenea titularii titlului de proprietate eliberat lui S.M.

9. După ce a constatat că S.M. şi-a modificat cererea în sensul restituirii terenului de 5 ha, printr-o hotărâre judecătorească din 9 iunie 1993, Tribunalul Constanţa şi-a declinat competenţa în favoarea camerei civile a Judecătoriei Constanţa, pe motiv că titlul de proprietate contestat intrase în circuitul civil.

10. La termenul din 19 aprilie 1994, la cererea instanţei, reclamanţii au precizat că obiectul principal al acţiunii era anularea titlului de proprietate din 25 februarie 1993 şi au cerut efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea fostului amplasament al terenului de 0,50 ha. După ce a amânat cauza pentru a dispune două expertize topografice şi a audia martorii, stabilind audierile la interval de circa două luni şi după ce a renunţat să supună pe S.M. unui interogatoriu datorită vârstei sale foarte avansate, printr-o sentinţă din 12 septembrie 1995 Judecătoria, statuând în complet de doi judecători din care făcea parte M.P., a respins acţiunea ca inadmisibilă pentru lipsa calităţii de a acţiona. În privinţa reclamanţilor, instanţa a indicat că depuseseră tardiv la 6 septembrie 1991 cererea lor de reconstituire a dreptului lor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 la comisia locală. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi moştenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., instanţa a precizat că nu semnaseră cererea iniţială.

11. Reclamanţii au apelat sentinţa citată anterior în faţa Tribunalului Constanţa. Potrivit reclamanţilor, judecătorul M.P. a făcut parte din completul de judecată la câteva şedinţe înainte ca acesta să se retragă, cererea lor de recuzare fiind respinsă. Instanţa a fixat un prim termen la 20 mai 1996 şi a amânat cauza de mai multe ori, în special din cauza neregulilor în procedura de citare a părţilor.

12. Statuând într-un nou complet de judecată, Tribunalul Constanţa a audiat părţile pe fondul cauzei şi, printr-o decizie din 26 martie 1997, a admis apelul reclamanţilor, trimiţând cauza la Judecătorie. El a considerat că reclamanţii aveau calitatea de a acţiona, din moment ce cererea lui S.M. din 11 martie 1991 fusese făcută şi în numele lor, în termenul cerut de Legea nr. 18/1991. De altfel, el a constatat că S.M. a decis să se alăture acţiunii introduse prin cererea iniţială a reclamanţilor.

13. În iulie 1997 S.M. a decedat, procesul fiind continuat de moştenitorii săi, printre care cei doi reclamanţi.

14. După ce a ţinut o primă şedinţă la 3 septembrie 1997, prin sentinţa din 17 septembrie 1997 Judecătoria Constanţa a respins acţiunea reclamanţilor. Pe de o parte, instanţa a considerat că titlul de proprietate din 25 februarie 1993 fusese emis legal în favoarea lui S.M., din moment ce ceilalţi îndreptăţiţi, printre care reclamanţii, nu dovediseră că au cerut în calitate de moştenitori ai lui S.I. reconstituirea dreptului de proprietate în termenul de treizeci de zile prevăzut de Legea nr. 18/1991. Pe de altă parte, instanţa a considerat că celălalt capăt de cerere, şi anume cel privind amplasamentul terenului de 0,50 ha, trebuia respins deoarece în temeiul art. 11 alin. 8 din Legea nr. 18/1991, instanţele naţionale erau competente în exlusivitate să controleze existenţa dreptului de proprietate invocat şi suprafaţa de teren la care aveau dreptul interesaţii.

15. Reclamanţii au înaintat apel împotriva sentinţei citată anterior, primul termen fiind fixat de Tribunalul Constanţa la 6 mai 1998. După ce a amânat cauza de mai multe ori, în special pentru nereguli în procedura de citare a părţilor şi după ce a suspendat procesul timp de două luni datorită absenţei părţilor citate legal, printr-o decizie din 28 noiembrie 1999 Tribunalul Constanţa a respins apelul reclamanţilor ca neîntemeiat. El a precizat, între altele, că cererea din 11 martie 1991 nu putea fi luată în calcul de instanţă în măsura în care reclamanţii au recunoscut că fusese făcută de S.M.

16. Reclamanţii au înaintat recurs împotriva deciziei din 28 noiembrie 1999, care a fost înregistrat la 27 martie 2000 la Curtea de Apel din Constanţa, primul termen fiind stabilit la 3 octombrie 2000. Ei au menţionat, printre altele, că vechiul amplasament pe care îl revendicau era situat în 1990 în zona agricolă a oraşului Constanţa (intravilan agricol) astfel încât punerea în posesie a lui S.M. ar fi trebuit să se facă pe vechiul amplasament.

17. Printr-o decizie definitivă din 9 ianuarie 2001, Curtea de Apel a respins recursul acţiunii, considerând că din dosar nu reieşea că reclamanţii depuseseră o altă cerere decât cea din 11 martie 1991 a lui S.M. pentru reconstituirea dreptului lor de proprietate în conformitate cu Legea nr. 18/1991. De altfel, Curtea de Apel a relevat că oricum, în urma decesului lui S.M., moştenitorii acesteia puteau beneficia de titlul de proprietate în litigiu. Curtea de Apel a precizat că, în ciuda atitudinii inconstante a lui S.M. în cursul procesului, în privinţa cererii referitoare la amplasamentul terenului de 0,50 ha în intravilanul sau extravilanul unei localităţi, trebuia confirmat că instanţele naţionale nu erau competente în materie, potrivit art. 11 alin. 8 din Legea nr. 18/1991. Făcând trimitere la art. 36 din regulamentul de aplicare a legii citate anterior, Curtea de Apel a considerat că autorităţile administrative locale erau exclusiv competente în privinţa amplasamentului terenurilor restituite în temeiul Legii nr. 18/1991.

C. Procedura în temeiul Legii nr. 10/2001

18. Printr-o decizie din 2 ctombrie 2007 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea introdusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor naţionalizate abuziv şi, constatând că Primăria Constanţa nu a răspuns notificării făcute de interesaţi în 2002 privind restituirea unui teren de 3 ha care făcea parte din terenul de 5 ha menţionat anterior, acesta a condamnat Primăria să ia o hotărâre justificată în privinţa acestei cereri. Nefiind apelată, decizia respectivă a devenit definitivă.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

19. În privinţa competenţei instanţelor în examinarea hotărârilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, esenţialul reglementării interne pertinente, şi anume extrasele Legii nr. 18/1991 publicată în Monitorul Oficial la 20 februarie 1991 şi republicată la 5 ianuarie 1998, cu modificările aduse de Legea nr. 169/1997, este descris în Hotărârea Glod împotriva României (nr. 41134/98, paragrafele 22-24, 16 septembrie 2003).

20. Jurisprudenţa internă diferită referitoare la competenţa instanţelor pentru a examina legalitatea felului în care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor de restituit în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumată în Hotărârea Hauler împotriva României (nr. 67703/01, paragrafele 19-21, 12 iulie 2007). După modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legile nr. 169/1997 şi 1/2000 în sensul extinderii, de-acum nelimitată, a competenţei instanţelor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor administrative a comisiilor, marea majoritate a instanţelor interne au considerat că instanţele aveau competenţa de a examina legalitatea felului în care comisiile stabiliseră amplasamentul terenurilor de atribuit reclamanţilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 şi 27 iunie 2005 a Curţilor de Apel din Timişoara, Târgu Mureş şi respectiv Bacău ; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 şi 3 iunie 2005 ale Curţilor de Apel din Oradea şi respectiv Craiova).

21. Articolul 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea că, în zonele de câmpie, punerea în posesia celor îndreptăţiţi a terenurilor situate în afara zonei construibile a unei localităţi (extravilan) se realizează de către comisia administrativă, nu neapărat pe fostul amplasament deţinut de interesaţi. După modificarea acestei legi de către Legea nr. 1/2000, articolul 2 prevede că punerea în posesie se face în mod normal pe vechiul amplasament, cu condiţia ca acelaşi teren să nu fi fost atribuit terţilor potrivit Legii nr. 18/1991. În privinţa terenurilor situate în intravilan, Legea nr. 18/1991, interpretată de jurisprudenţa pertinentă, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, în special dacă terenul nu fusese atribuit unor terţi, înainte de intrarea în vigoare a legii, spre a-şi construi casa (deciziile din 29 martie şi 4 iulie 1997 ale Curţii Supreme de Justiţie şi decizia nr. 1970 din 12 octombrie 2000 a Curţii de Apel din Bacău). În mai multe cauze instanţele interne au considerat pe fond că în temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba chiar despre terenurile situate în zonele de câmpie, refuzul comisiilor administrative de a realiza punerea în posesia celor îndreptăţiţi a vechiului amplasament nu trebuie să fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 şi 228/1996 ale Curţii de Apel din Galaţi şi nr. 944 din 15 mai 1996 a Curţii Supreme de Justiţie ; a contrario, decizia din 25 aprilie 1995 a Curţii de Apel din Galaţi).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 alin. 1 şi 13 din Convenţie

22. Reclamanţii pretind că nu au beneficiat de un drept de acces la justiţie în privinţa cererii lor referitoare la amplasamentul terenului restituit în temeiul Legii nr. 18/1991 şi se plâng de durata excesivă şi de inechitatea procesului respectiv. Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie şi, în privinţa primului şi celui de al treilea capăt de cerere citate anterior, şi art. 13 din Convenţie, care prevăd următoarele în părţile lor pertinente:

Articolul 6 alin. 1

« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »

Articolul 13

« Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în_ Convenţie au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în faţa unei instanţe naţionale, chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale. »

A. Asupra refuzului instanţelor interne de a examina problema reconstituirii dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în cauză pe vechiul amplasament

1. Asupra admisibilităţii

23. Curtea aminteşte mai întâi că, atundi când dreptul revendicat este, ca în cazul în speţă, un drept cu caracter civil, art. 6 alin. 1 constituie o lex specialis comparativ cu art. 13, ale cărui garanţii sunt înglobate de aceasta (a se vedea Hotărârile Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Colecţia de hotărâri şi decizii 1997-VIII, paragraful 41 şi Cordova (nr. 2) împotriva Italiei, nr. 45649/99, paragraful 71, CEDH 2003). Prin urmare, nu trebuie statuat asupra capătului de cerere întemeiat pe încălcarea art. 13 din Convenţie şi Curtea va examina acest capăt de cerere numai din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie (Ong împotriva Franţei, nr. 348/03, paragraful 31, 14 noiembrie 2006).

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

2. Asupra fondului

24. Reclamanţii se plâng datorită faptului că deciziile luate de comisiiile locală şi judeţeană şi de Prefectură în privinţa amplasamentului terenului de 0,50 ha, aşa cum figura în titlul de proprietate din 25 februarie 1993, nu au fost supuse controlului ulterior al unui organ judiciar competent. Ei constată că modificările legislative aduse în această privinţă de Legea nr. 169/1997, după pronunţarea sentinţei din 17 septembrie 1997, nu au fost luate în considerare de instanţele care au examinat cauza în a doua şi în ultimă instanţă.

25. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul invită Curtea să ia în calcul modificările legislative adoptate de Legea nr. 169/1997 în materie de competenţă a instanţelor privind controversele bazate pe Legea nr. 18/1991.

26. Curtea a examinat deja chestiunea dreptului de acces la justiţie în cazul reclamanţilor care, sesizând instanţele interne cu o acţiune vizând controlul deciziilor luate de autorităţile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, şi-au văzut acţiunea respinsă, fără examinarea pe fond, datorită competenţei exclusive a comisiilor administrative în materie ; ea a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie (Glod citat anterior, paragrafele 35-40 şi Hauler împotriva României, nr. 67703/01, paragrafele 32-37, 12 iulie 2007).

27. Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio faptă şi niciun argument convingător spre a se ajunge la o altă concluzie în cazul în speţă. În special, ea constată că, la fel ca în cauza Hauler citată anterior, reclamanţii au sesizat instanţele cu o acţiune privind, între altele, examinarea dreptului lor, în calitate de urmaşi ai lui S.M., de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren de 0,50 ha pe vechiul amplasament şi nu pe un alt amplasament care a fost stabilit de autorităţile administrative locale şi pe care îl considerau mult mai puţin avantajos. Deşi în cauza Glod citată anterior, Curtea a luat act cu interes de schimbarea legislativă adusă de Legea nr. 169/1997, referitoare la întinderea, de-acum nelimitată, a competenţei instanţelor chemate să statueze asupra legalităţii deciziilor administrative ale comisiei (cf. Glod citată anterior, paragraful 38), ea constată că în cazul în speţă, Curtea de Apel din Constanţa s-a declarat incompetentă, în decizia sa din 9 ianuarie 2001, să examineze dacă reclamanţii aveau dreptul legal de a li se restitui dreptul de proprietate asupra terenului de 0,50 ha pe vechiul amplasament, pe baza competenţei exclusive a comisiilor locale în materie. Or, art. 6 alin. 1 din Convenţie dispune supunerea deciziilor luate de autorităţile administrative care nu îndeplinesc cerinţele acestei dispoziţii, aşa cum este cazul în speţă, controlului ulterior al unui organ judiciar competent (a se vedea mutatis mutandis, Glod, citat anterior, paragrafele 35-36).

28. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că refuzul instanţelor interne de a examina problema dreptului reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 18/1991, de a le reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în cauză pe vechiul amplasament, chestiune lăsată la discreţia autorităţilor administrative, a adus atingere substanţei însăşi a dreptului lor de acces la justiţie (a se vedea, mutatis mutandis, Hauler, citat anterior, paragraful 36 şi Terra Woningen împotriva Olandei, Hotărârea din 17 decembrie 1996, Colecţia 1996-VI ; pag. 2122-2123, paragrafele 52-55).

29. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

B. Asupra duratei procesului

30. Procesul în chestiune a debutat la 9 aprilie 1992, dar perioada de luat în considerare nu a început decât odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, la 20 iunie 1994. Cu toate acestea, pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse începând de la această dată, trebuie să se ţină cont de situaţia în care se afla cauza atunci, în acest caz în primă instanţă, după peste un an şi două luni de proces. Perioada respectivă s-a încheiat la 9 ianuarie 2001. Prin urmare, perioada de luat în considerare este de circa şase ani şi şase luni pentru trei grade de jurisdicţie şi cinci instanţe.

1. Asupra admisibilităţii

31. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

2. Asupra fondului

32. Reclamanţii se plâng de durata excesivă a procesului de anulare a titlului de proprietateşi de restituire a terenului pe vechiul amplansament, considerând că respectiva cauză nu era complexă şi că autorităţile sunt răspunzătoare de erorile de citare a părţilor care au prelungit procesul.

33. Guvernul estimează că durata procesului nu a fost exagerată dată fiind complexitatea cauzei, numărul părţilor în proces şi faptul că nu au existat perioade de inactivitate atribuibile autorităţilor.

34. Curtea aminteşte că respectivul caracter rezonabil al duratei unui proces se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi pe baza criteriilor consacrate de jurisprudenţă, îndeosebi complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente precum şi miza controversei pentru interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, paragraful 43, CEDH 2000-VII).

35. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce ridică probleme similare celei din cazul în speţă şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea Frydlender citat anterior).

36. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Cutea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în cazul prezent. Mai întâi, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese că respectiva cauză era complexă, dat fiind că acţiunea a fost în final respinsă pe motiv că interesaţii nu dovediseră că au depus o cerere de restituire a terenului în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991 şi că instanţele nu erau competente să examineze problema amplasamentului terenului atribuit de autorităţile administrative. În această privinţă, ea constată că sentinţa pronunţată în primă instanţă, şi confirmată în căile de atac, a fost pronunţată la două săptămâni de la data primei audieri (a se vedea paragraful 14 de mai sus). De altfel, Curtea constată că derularea procesului a fost marcată în special de rejudecarea unei prime sentinţe pronunţată în primă instanţă datorită analizei diferite a scrisorii din 11 martie 1991 de către instanţe, de amânarea repetată a cauzei pentru noi termene datorită viciilor procedurii de citare precum şi de termenele lungi de circa şase luni mai înainte ca o nouă instanţă sesizată asupra dosarului să fixeze primul termen. Întârzierile rezultate din aceste amânări sunt atribuibile autorităţilor. În privinţa comportamentului reclamanţilor, dacă necesitatea de a preciza obiectul acţiunii şi suspendarea procesului timp de două luni, în apel, au contribuit, într-o anumită măsură, la prelungirea procesului, Curtea reiterează faptul că nu li se poate reproşa că au folosit căi interne diferite pentru a-şi apăra drepturile (Simon împotriva Franţei, nr. 66053/01, paragraful 31, 8 iunie 2004).

37. Curtea consideră, prin urmare că nici comportamentul reclamanţilor, nici, mai ales, gradul de complexitate al cauzei nu explică durata procesului, luată în ansamblul ei.

38. Pe baza celor de mai sus şi jurisprudenţei sale în materie, Curtea estimează în cazul în speţă că durata procesului în litigiu nu răspunde cerinţei « termenului rezonabil ».

39. Prin urmare, s-a încălcat art. 6. alin. 1.

C. Asupra echităţii procesului

40. Reclamanţii se plâng de soluţia şi inechitatea procesului menţionat anterior, în special de neexaminarea de către instanţe a probelor administrate la dosar în sprijinul cererii de anulare a titlului de proprietate din 1993, ceea ce ar fi implicat de asemenea încălcarea dreptului lor la un recurs efectiv garantat de articolul 13 din Convenţie şi de faptul că judecătorul M.P. a statuat la două şedinţe ale Tribunalului Constanţa în condiţiile în care făcuse parte şi din completul de judecată ce a pronunţat sentinţa din 12 septembrie 1995.

41. Curtea aminteşte că nu-i revine sarcina de a analiza în general erorile de fapt şi de drept pretins comise de o instanţă internă (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I), interpretarea mijloacelor de probă şi a legislaţiei interne revenind în primul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor (Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Colecţia 1997-VIII, pag. 2955, paragraful 31). Rolul Curţii se lumitează la a verifica compatibilitatea efectelor unei asemenea interpretări cu Convenţia. Îndeosebi, în privinţa cererii de anulare a titlului de proprietate, Curtea constată că reclamanţii au beneficiat de un proces în contradictoriu, având posibilitatea de a-şi expune argumentele şi că instanţele au procedat la examinarea efectivă a cererii lor, fără să existe vreun indiciu de arbitrar în decizia lor de a o respinge. În ceea ce priveşte pe judecătorul M.P., Curtea relevă că nu a statuat în completul de judecată care a examinat fondul cauzei la Tribunalul Constanţa, în apel (a se vedea paragrafele 11-12 de mai sus) şi constată, în orice caz, că după rejudecarea cauzei de către această instanţă, cauza a fost examinată de trei instanţe într-un ciclu procedural complet.

42. Reiese că acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

43. Reclamanţii invocă încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor datorită refuzului instanţelor interne de a examina şi de admite cererea lor de restituire a dreptului lor de proprietate asupra terenului lor situat pe vechiul amplasament deţinut înainte de 1953. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »

A. Asupra admisibilităţii

44. În privinţa restituirii reclamanţilor a terenului în chestiune pe vechiul amplasament, Guvernul consideră că pe baza dispoziţiilor legale pertinente şi a lipsei unei hotărâri judecătoreşti definitive favorabile, ei nu beneficiază de un « bun » sau cel puţin de o « speranţă legitimă » în privinţa amplasamentului în litigiu.

45. Bazându-se pe deciziile administrative de recunoaştere a dreptului lor la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren de 5 ha (a se vedea paragraful 7 de mai sus), pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi pe expertizele realizate în procesele interne, reclamanţii consideră că aveau cel puţin o « speranţă legitimă » de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament.

46. Curtea consideră că argumentul Guvernului ridică din nou o excepţie de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, ţinând cont de natura capătului de cerere şi de elementele dosarului, consideră că această excepţie trebuie alăturată fondului.

47. De altfel, relevând că acest capăt de cerere nu prezintă niciun motiv de inadmisibilitate şi ţinând cont de legătura strânsă existentă între acest capăt de cerere şi cel întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la lipsa accesului la justiţie, Curtea îl declară admisibil.

1. Asupra fondului

48. Ţinând cont de constatarea referitoare la dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 6 alin. 1 (paragrafele 26-29 de mai sus), Curtea consideră că nu trebuie să examineze separat dacă în cazul în speţă s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (Glod citat anterior, paragraful 46, Hauler citat anterior, paragraful 41 şi Crişan împotriva României, nr. 42930/98, paragraful 32, 27 mai 2003). Această concluzie scuteşte de altfel Curtea să se pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Veïnoglou şi alţii împotriva Greciei, nr. 32636/05, paragraful 35, 18 octombrie 2007).

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

49. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »

A. Prejudiciu

50. Reclamanţii cer 5.100.000 euro cu titlu de prejudiciu material, sumă reprezentând diferenţa de valoare dintre terenul atribuit în 1993 şi terenul situat pe vechiul amplasament şi 30.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit în urma frustrării şi neplăcerilor cauzate de încălcarea, în procesele interne, a drepturilor lor asigurate de Convenţie şi a tratamentului suferit de primul reclamant în anii ’80 şi ’90.

51. Guvernul face trimitere la observaţiile sale potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 şi consideră că nu se poate repara prejudiciul material invocat de reclamanţi. În privinţa cererii cu titlu de prejudiciu moral, el consideră că reclamanţii nu au dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul invocat şi pretinsele încălcări ale Convenţiei şi, în subsidiar, că o eventuală hotărâre de condamnare a Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă în această privinţă. De altfel, el consideră că suma cerută este excesivă potrivit jurisprudenţei Curţii.

52. Curtea relevă că, în privinţa cererii întemeiată pe lipsa restituirii terenului pe vechiul amplasament, singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în cazul în speţă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la justiţie pentru a examina problema dreptului lor la restituirea terenului în cauză, problemă lăsată la discreţia autorităţilor administrative. Curtea nu ar putea desigur face speculaţii asupra rezultatului procesului în caz contrar, dar nu consideră iraţional să creadă că reclamanţii au suferit pierderea unei şanse reale (a se vedea, mutatis mutandis, Glod citat anterior, paragraful 50 şi Hauler citat anterior, paragraful 45). De altfel, Curtea admite că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert datorită frustrării provocate de încălcarea dreptului lor de acces la justiţie şi de durata excesivă a procesului civil şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatările încălcării respective. Statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, ea le alocă împreună 10.000 euro pentru toate prejudiciile reunite.

B. Costuri şi cheltuieli

53. Reclamanţii cer de asemenea 4.200 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, pe care le împart după cum urmează:

a) 500 euro pentru onorariile avocatului şi 1.800 euro pentru cheltuielile de transport suportate în procesele interne ;

b) 1.100 euro pentru onorariile experţilor pentru cele patru expertize realizate în procesul intern şi respectiv pentru susţinerea cererii potrivit art. 41 din Convenţie ;

c) 500 euro pentru onorariile avocaţilor şi 300 euro pentru cheltuielile poştale şi de traducere suportate în procesul în faţa Curţii.

Ei prezintă acte doveditoare pentru unele costuri şi cheltuieli, în special pentru o parte din onorariile experţilor şi cheltuielile poştale, precum şi pentru onorariile avocaţilor în procesul în faţa Curţii.

54. Guvernul constată că reclamanţii nu au prezentat acte doveditoare decât pentru o parte din costurile şi cheltuielile pretins suportate, în special pentru realizarea unei expertize şi pentru onorariile avocaţilor în procesul în faţa Curţii şi constată că nu au prezentat tariful şi calculul pe oră pentru serviciul oferit de avocaţii lor.

55. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. De altfel, costurile şi chetuielile suportate în faţa instanţelor interne pot fi rambursate numai dacă au fost suportate pentru a preveni sau a corecta prin acestea încălcările constate de Curte (Bouilly împotriva Franţei (nr. 2), nr. 57115/00, paragraful 29, 24 iunie 2003). În cauză, presupunând chiar că costurile şi cheltuielile suportate în procesul intern şi în special onorariile avocaţilor şi experţilor pot fi considerate ca fiind plătite pentru a preveni încălcarea dreptului de acces la justiţie, Curtea constată că reclamanţii nu au dovedit realitatea majorităţii acestor costuri şi cheltuieli, spre deosebire de cazul costurilor suportate în procesul în faţa Curţii. Ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, ea consideră rezonabilă suma de 1.000 euro pentru toate cheltuielile reunite şi o acordă reclamanţilor.

C. Majorări de întârziere

56. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul de acces al reclamanţilor la justiţie şi durata procesului, precum şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa dreptului de acces la justiţie ;

3. hotărăşte că a fost încălcat art, 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procesului ;

4. hotărăşte că nu trebuie examinată temeinicia capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 ;

5. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie sumele următoare, care vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua efectuării plăţii:

i. 10.000 euro (zece mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;

ii. 1.000 euro (una mie euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamanţi, pentru costuri şi cheltuieli ;

b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale ;

6. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 29 aprilie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

← Succesori Introducerea unei plângeri în faţa CEDO Continuarea...		Luka împotriva României - Concediere Administrator sef... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță